Pe aceeași temă
Desi, ca toti admiratorii filmelor sale, sunt atat de marcata de Pintilie incat nu mi-as putea inchipui lumea culturala romaneasca fara ele (fara imaginea lui despre tragicul nostru, mereu grotesc, mereu tipator, expresionist, strident, fara imaginea lui despre anti-valorile comunitatii noastre, fara frumusetea incomoda a fiecarei secvente), mi-a parut atat de rau ca scriitorul Lucian Pintilie a renuntat la literatura in favoarea cinematografiei...
Dar poate este doar o amanare a literaturii. Fragmentul urmator, citit la NEC, la 8 decembrie 2004, ar putea fi o dovada.
Gabriela Adamesteanu
Pintilie
Miercuri 8 decembrie, Colegiul Noua Europa, orele 17. Cu Andrei Plesu, alaturi de care il "prezint" publicului pe Lucian Pintilie. E o gluma: nimeni nu-l prezinta mai bine pe Lucian Pintilie decat Lucian Pintilie insusi! Mai ales ca Lucian Pintilie este de fata, cu urechile facute palnie, atent la cea mai mica nuanta si la fiecare virgulita. Vorbesc de un "montaj brutal" - trecerea de la Lectia de cinema despre Niki et Flo (DVD MK2) la Pompa cu morfina, de si despre Lucian Pintilie Montajul brutal de la fictiune la autofictiune. De fapt, nu e nimic "brutal": intr-un loc vorbeste Pintilie, in celalalt, Pintilie vorbeste. O data pe un ecran, a doua oara in fata, de fata, live... Stam la o masa-pupitru, pe un fel de soclu cativa centimetri deasupra publicului, cu lumini, microfoane si tot tacamul. Mise-en-scène Lucian Pintilie, fireste, care venise cu o zi inainte la NEC pentru a pune la punct fiecare detaliu. Si care, fireste, se simte foarte in largul sau in aceasta postura "de comanda" - regizor, deh! - si citeste. Dupa nici trei randuri, tonul e dat iar eu, singur in fata tuturor alaturi de Lucian Pintilie, nu-mi pot stapani hohotele de ras. Altfel spus, sunt expus, sedus. Dar, o data terminata "proza", cum sa faci legatura cu lectiile de dinainte?! Lucian Pintilie si-a facut numarul, lumea e cucerita, nu cred ca-l mai intereseaza sa puna umarul la "ce urmeaza". Si totusi, legaturile exista, iar Lucian Pintilie se dovedeste "cooperant" - adica ma contrazice.
Ca si in Niki et Flo, in Pompa cu morfina e vorba despre o deposedare: pentru o "mai buna sanatate", esti deposedat de libertate si demnitate. Si asta - atentie! - in patria lui "libertate, egalitate, fraternitate" (toate cuvintele astea in "-ate" suna, vorba unui ex-premier, ca dracu'!). Il invoc pe Philippe Muray, care inca din 1991, in L'Empire du Bien, vorbea despre ravagiile actuale ale corectitudinii politice - atingand si ceea ce Lucian Pintilie numeste "medical correctness"; lumea nu va fi maturata de Apocalipsa, ci se va ineca in zahar roz-bonbon - spunea, in esenta, Muray. Revin la Niki et Flo, de fapt la lectia de cinema a lui Lucian Pintilie, care zice, la un moment dat (parafrazez): "Crima (lui Niki, n.m.) este singura care poate intoarce lucrurile la ordinea morala". OK, care mai este conditia de existenta a "ordinii morale" intr-o lume a relativismului moral? - il intreb pe Lucian Pintilie. Care se eschiveaza. Si nu, nu-l intereseaza "efectul" asupra publicului (rumoare in sala)... Si totusi, va place sa-l provocati - desi vorbiti de o "constiinta flasca" a romanilor -, nu este un paradox? Si papucii lui Niki - cu care se duce peste drum, la Flo, sa-i dea cateva ciocane in cap -, papucii "asortati" la costumul militar, cu toate decoratiile-n piept, cu care Rebengiuc traverseaza strada demn, ca un somnambul, de Ziua Armatei?
Niki "Mouse" ucigandu-si cumnatul, pe Flo, "tiranul caricatural": erau in scenariu acesti papuci sau sunt "tusa" dvs.? Nu, sunt papucii "mei" - recunoaste Lucian Pintilie -, dar n-are nici o importanta! (Nu-l mai contrazic - este evident ca nimic nu e lipsit de importanta - nici un gest, nici un detaliu - intr-un film - intr-un film de Pintilie - intr-un film de Pintilie atat de important, pentru el, ca Niki et Flo!) si totusi, paradoxul ramane - ii spun -, Niki, cu demnitatea lui cazona, rigida, este un "corp strain", cu care "constiinta flasca" a publicului nu se identifica: el se identifica tocmai cu Flo - personajul bricoleur, descurcaret, acomodant, un "Mitica" de tranzitie, cu mica tiranie la buzunar, ca un bacsis oricand la indemana...
Atunci intervine Gabriela Adamesteanu, discutia devine tot mai animata, mai pun intrebari Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu - si totul se termina cu ropote de aplauze, covrigi si vin.
A doua zi, Lucian Pintilie ma suna sa-mi spuna ca "i-a placut foarte mult" si ca ar trebui s-o facem mai des. Poate c-ar trebui. Poate o carte - "Dialoguri cu Pintilie"; pentru raspunsurile lui Lucian Pintilie, bag mana-n foc ca n-ar plictisi.
Alex. Leo Serban
Am participat recent, in calitate de furnizor de materie prima, la o splendida operatie chirurgicala, o incizie subcostala de mare frumusete, o regandire postmoderna a viscerelor mele vechi, o capodopera medicala.
Un rinichi, cel artagos, a fost redus la tacere, o hernie anguinala impertinenta, repusa in banca ei. Bisturiul genial al chirurgului a procedat manu militari, decapitat scurt proiectul de revolta, totul este sub control.
Asa o fi ? Om trai si om vedea.
Doctorii mi-au trimis telegrame de felicitare pentru opera noastra comuna: Bravo! Le-am raspuns la randul meu: Bravo... Bravo e cuvantul cel mai des repetat. Retraiesc atmosfera marilor festivaluri, un amestec de Cannes si Venetia.
Un gand ma preocupa totusi dupa aceasta revizuire. O fi fost ea absolut necesara? Si o melancolie tarzie pentru rinichiul meu. Pe unde o fi el acum? Este, a fost vreodata proprietatea mea? Sau mi s-au incredintat, el si alte organe, in custodie temporara? Iar acum chirurgul executor le restituie treptat adevaratului proprietar? Dar care este adevaratul proprietar? Cel al carui nume il silabisesc, fara sa-l inteleg, inca din copilarie - si caruia totusi - in acest moment de panica - cand simt cu ochii inchisi ce mi se pregateste, vreau sa i-l incredintez pe loc, imediat? Sau altul, un animal sinistru, orb, care fosgaie pe langa mine si ma miroase?
Deschid brusc ochii. Un adolescent blond de o frumusete rece, izbitoare, isi trage manusile de cauciuc peste degetele prelungi, de pianist.
Ma zbat. Imi prinde mainile - mici, cu degete scurte, urate, patate de batranete, in splendidele lui falange de otel, degetele lui prelungi de pianist - e un blond inalt, suav (de fapt parul lui este alb), o aroganta puritate nordica. Fascistul - l-am botezat eu, sa nu ma pierd printre toti idiotii aia, caci asta erau in primul rand, niste idioti.
Asa e, cum spune el, acest fascist, infirmier complexat, care traieste un delir al puterii, impreuna cu toata turma lui de rinoceri, care boncaluie pe coridoarele spitalului. Ma inmoi, ma las moale in mainile lor.
Trei saptamani mai tarziu. Acum stiu, dupa marturii haotic adunate, ca "Non, a la souffrance" este lozinca sub care se desfasoara azi o agresiune, a unei gandiri de turma, pentru unii laica, pentru mine diavoleasca, impotriva conceptiei iudeo-crestine despre suferinta. Medical correctness - derivatie slugarnica a lui political correctness - aduna sub flamurile ei atei inversunati, dar si o masa de idioti, baza numerica a oricarei utopii criminal-romantice care neaga originea divina, legitimitatea iudeo-crestina a suferintei.
Vei naste copii in durere - ii spune Dumnezeu Evei.
Non, a la souffrance - e o tipica utopie criminala. Un act de lasitate colectiva - exaltata. Deloc ignorata, dar inca nedenuntata. Din frica nedenuntata. Am vazut in Franta doctori care de frica schimbau subiectul conversatiei, daca acesta era Non, a la souffrance. Frica de a glisa din imprudenta pe listele infamante ale intelectualilor reactionari de dreapta e la fel de paralizanta ca pe vremea lui Brecht sau Mao Tze Dun.
Non a la souffrance - interzice suferinta venita de la Dumnezeu si o promoveaza pe cea venita de la diavol. In zilele petrecute la reanimare mi-a fost interzis orice contact cu Dumnezeu. Am fost in deplina posesie a Diavolului, obligat sa ma droghez, repet, obligat sa ma droghez. In conditiile acestui viol, eu am incercat sa supravietuiesc. Asta e tot.
De trei ori Marie-France a incercat sa ma salveze de la moarte. Pana acum a reusit. Prima oara a fost prima oara. A doua oara a fost in 1995 cand un doctor de la Bucuresti, jucator de risca, nu in orele libere ci in orele profesionale, m-a trimis cu avionul la Paris, cu un nivel de hemoglobina de 4,5. E o crima au spus unii, care nu intelegeau ce greu e sa rezisti tentatiei jocului. Era mort de curiozitate doctorul meu, sa vada daca supravietuiesc sau nu calatoriei. Sansele de supravietuire erau, obiectiv vorbind, de 50%. Nu stiu exact pe ce-a mizat doctorul (cap sau pajura?), stiu doar ca Marie-France m-a gasit intins pe culoar, la intrare, horcaind. Peste 20 de minute eram la spital. Deasupra mea era aplecat doctorul Lambroso, sa vada ce se mai poate face cu mine.
A treia oara e acum.
Suntem impreuna in fata doctorului anestezist. Orice m-ar intreba, revin la obsesia mea, moartea prin asfixie, operatia de apendicita de la 7 ani, masca cu eter care mi s-a aplicat, sufocarea.
Apoi e cald, e bine. Ma trezesc gol, in mijlocul unei orchestre care-si incalzeste instrumentele, echipa chirurgului, anestezistului, asistentii, in mod bizar, sunete dulci, muzicale, securizante. Adorm din nou. Ma trezesc in clipa urmatoare - adica peste 5 ore.
Anestezistul imi surade ca intr-un desen animat. Flutura din manuta spre mine.
Am sosit de cateva ore de la operatie, in sala de reanimare. Destul de bland, calm, fara absolut nici o urma de durere, foarte lucid, desi pierdut "dans les vap". Sunt prins intr-o jungla de tuburi. Marie-France asezata in fotoliu, e linistita. Sunt epuizat, dar bine merçi. Ma enerveaza doar tampita aia cu perele ei.
Caroline trancaneste. Morfina se insinueaza lent in corpul meu. Va sterge tot ce a fost violenta, tot ce va fi violenta insuportabila, dar acutizeaza memoria textuala. Nu am uitat aproape nici o replica in 4 zile, din cele dramaturgic esentiale. Morfina nu are nici o legatura cu durerea. Nu iau morfina, sa fie foarte clar, ca sa echilibrez durerea. Daca apas pe buton - e o miscare nervoasa, mecanica, ca scuturatul scrumului la o tigara. Sau de sfidare, de rezistenta, de-al dracului. La 7 dimineata, a doua zi, Caroline ii spune la telefon lui Marie-France.
Vineri 5 - ora 15. Sunt agitat, dar dau impresia de luciditate. Ce soi de luciditate? O intreb - asa plin de tuburi - de ce nu ma ia acasa? Intreb unde e exact statia de taxi. Daca nu ma ia cu ea, sar pe fereastra si gasesc eu un taxi. Marie-France cere sa se inchida ferestrele.
Deci eu vreau sa sar pe fereastra si am inca o pompa cu morfina in mana (mais il ne faut pas appuyer tout le temps, M. Pantili).
La 39 de grade continuu inca sa nu fiu deconectat.
Au facut-o abia spre 40 de grade, dupa ce instinctul lor functionaresc a fost puternic socat de spaima, nu stiu exact momentul, sa fiu drept - dupa ce smulsesem toate tuburile, perfuziile, sondele - cateterul - si in special masca de oxigen (si asta de doua ori la rand) - si atunci m-au legat. Cred ca nu mai aveau nimic de facut - dupa ce prin morfina impusa - ma transformasera in nebun, in sinucigas si, in sfarsit, in criminal.
Mai departe nu pot continua. Nu inteleg nimic din ce s-a intamplat cu mine in momentul exploziei morfinei. Sunt inapt deocamdata sa ma confrunt cu personagiul care m-a posedat. Este cumva dublul meu? Unde a zacut el pana acum? Am si eu copite ca el?
Perspectiva zborului prin fereastra a fost singurul meu sprijin moral in noaptea finala de tortura. Dintr-o lume bramburita se sare din mers. Sunt convins ca Dumnezeu accepta sinuciderea. Nu veniti sa ma striviti cu texte clasice. Exista si o biblical correctness. Deocamdata mi-e foarte frica sa ma mai gandesc la acest episod. Mai pot povesti doar dintr-un anume moment al refluxului morfinei - cand ma limpezesc si eu putin si imi dau seama ca ma mai pot salva doar prin abilitate, prin smecherie geniala
Infirmierelor le laud indemanarea, mana lor catifelata, erotismul atingerii si mai ciupesc ceva pe dreapta si pe stanga.
Fascistul e atat de idiot ca schimb radical strategia. Risc si incerc un fel de slugarnicie foarte grosolana, ii laud rigurozitatea, severitatea profesionala.
Cou-Cou part en vacances
In noaptea cea mai lunga a torturii, a aparut o infirmiera vietnameza, delicioasa, care vorbea cu un puternic accent din sud. "Cou-Cou" - mi s-a adresat ea ca unui copilas, in timp ce-si punea manusile de cauciuc. Apoi a inceput sa ma lege cu o fermitate de neprevazut.
Dar astazi e duminica dimineata. Se sarbatoreste revenirea lui M. Pantili la normal. (Smecheria lui a triumfat.)
"Je suis venue vous dire au revoir, M. Pantili. Je pars en vacances" - apare Cou-Cou ca intr-o comedie muzicala, dupa o cortina. "Vous vous rappellez de moi, M. Pantili?" "Mais c'est Cou-Cou", spun eu, putin suparat ca pot fi banuit de infidelitate. "Ah, vous êtes bien aujourd'hui, M. Pantili - parce que hier il a voulu me battre" - se adreseaza Cou-Cou lui Marie-France - "mais je ne me suis pas laissé faire - il m'a insulté, mais je l'ai insulte, moi aussi... Il m'a craché dessus... Je lui ai craché dessus moi aussi." Veselie generala.
Fac un semn ca vreau sa vorbesc. Se face tacere. Trebuie sa le spun o tampenie ingrozitoare; ca sa-i conving pe toti ca sunt normal si sa nu ma mai lege.
