Portretul artistului ca delincvent politic (II)

Mircea Iorgulescu | 03.06.2002

Pe aceeași temă

Atentie, fascisti! Atentie, complice!

Adevaruri, semi-adevaruri si minciuni, aceasta este reteta clasica a unui dosar politic destinat sa foloseasca pronuntarii unei sentinte de fapt dinainte stiute. Nu e nici totul fals, nici totul adevarat; diferenta dintre un dosar si o opera de fictiune nu este, din acest punct de vedere, una foarte mare, si intr-un caz si in celalalt scopul fiind obtinerea unui adevar propriu, coerent si omogen in raport cu propria-i logica. Exista chiar o arta a dosarului asa cum exista una a romanului. Dosarele de prin arhivele diverselor politii secrete comuniste au un cert caracter romanesc, iar despre “romane dosar” sau “romane - dosar de existente” criticii literari au scris cu mult timp inainte ca istoricii si alti cercetatori sa descopere cat de mari romancieri fara intentie literara au fost, de exemplu, anchetatorii stalinisti si discipolii lor din tarile sovietizate.

Deosebirea adanca tine de finalitate: dosarul politic e facut sa condamne, uneori la moarte. Ideea ca Isaak Babel a putut fi recrutat ca spion pentru Franta de André Malraux si ca autorul Conditiei umane a aflat de la el “informatii despre situatia din kolhozuri”, agent de legatura fiind Ilya Ehrenburg, nu poate fi decat foarte hazlie intr-un eventual roman comic; atata doar ca pe baza acestei amuzante idei Babel a fost executat.

Morti fizic, Cioran, Eliade si Ionescu nu mai puteau fi “executati” decat simbolic, primii doi prin “ardere”, cum se si sugereaza in cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, celalalt prin descalificare morala.

Aceasta este tinta aproape declarata a autoarei, al carei studiu consta, ca dosarele staliniste de odinioara, intr-o ampla demascare, adesea inversunata, din care nu lipsesc sarcasme de pura factura vasinskiana.

Dupa Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran si Eliade nu au avut, cum se stia, cum se stiuse, o perioada in care au simpatizat cu miscarea legionara si au scris un numar de texte de adeziune si de sustinere a acesteia, ei au fost de la debut (Eliade inca de la 15 ani) produse, captivi si deopotriva agenti ai ideologiei romanesti de extrema dreapta. Tot, absolut tot ce au scris in Romania inainte de exil poarta stigmatul legionarismului. Semn sub care, sustine Alexandra Laignel-Lavastine, se afla si toata opera lor din exil, cea care le-a adus notorietatea mondiala, ei nefacand, in cele peste patru decenii cat au mai trait fiecare de la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial, decat sa-si exprime crezurile legionare, de aceasta data insa deghizat, ba chiar folosind, cum se spune despre Mircea Eliade cu o tandra formula ce aminteste de Moscova anilor ‘30, o “strategie de subversiune interna”. O “subversiune interna” a culturii occidentale, se intelege.

Aceasta opera, opera care i-a facut celebri, s-ar fi nascut integral si exclusiv dintr-un dublu impuls. Cioran si Eliade au vrut sa ramana aceiasi ideologic si totodata sa se ascunda, mascandu-si in acelasi timp trecutul sau dand iluzia ca s-au delimitat de el. De aceea au scris ei in Occident. Si au reusit, cu stralucirea cunoscuta, desi de fapt erau niste impostori, mai mult, niste impostori perfizi ce au reusit sa distileze in scrierile lor o ingrozitoare otrava.

I-ar fi putut demasca, din timp sau la timp, Eugen Ionescu, dar nu a facut-o. Avea si el ceva de ascuns. Ostil, din motive etnice, legionarismului, Eugen Ionescu fusese, vreme de doi ani, functionar al statului roman la reprezentanta diplomatica a acestuia pe langa guvernul francez colaborationist de la Vichy. Pentru Alexandra Laignel-Lavastine, “enigmatica reconciliere” de dupa razboi dintre Ionescu si ceilalti doi ar putea sa-si aiba cheia in “felul in care s-a aranjat” el cu aceasta pata biografica. “Faut-il brûler Mircea Eliade ou Emil Cioran?”, intreaba Alexandra Laignel-Lavastine in ultimul capitol al cartii sale, lasandu-l pe cititor sa dispuna...

Din acest motiv, probabil, autorul cronicii din Le Nouvel Observateur, amintea, cu tipic fina ironie franceza, ca desi “Cioran si Eliade au fost ispititi de totalitarism, operele lor au adus totusi ceva mai mult decat aceea a Ceausestilor”.

Si asta dupa ce, in acelasi mod elegant, cronicarul de la saptamanalul parizian, constatand ca “astazi tendinta la moda este judecator si procuror”, indemnase “sa nu cadem totusi pentru asta in punerea de panouri cu «Atentie, fascisti!»”.

Or, demersul Alexandrei Laignel-Lavastine consta esential in efortul de a planta doua panouri de avertizare: unul cu “Atentie, fascisti!” pentru Cioran si Eliade, altul cu “Atentie, complice!” pentru Ionescu.

Handicapul romanesc

Fascisti romani si complice roman, trebuie precizat. In mod repetat indicata, subliniata (Eliade este “l’intellectuel roumain”, Cioran este “l’essayiste roumain”, referintele fiind la momente ulterioare plecarii din Romania - Cioran e numit “eseistul roman” chiar si pentru anul 1982), identitatea de romani a celor trei are deseori o conotatie evident negativa. Nu va fi deci de mirare ca prozatorul si eseistul roman Norman Manea, care traieste in Statele Unite dar scrie exclusiv in limba romana, este deposedat de aceasta apartenenta si desemnat ca fiind “l’essayiste américain d’origine roumaine” , deposedarea avand sensul unei extrageri dintr-o conditie macar indoielnica, de nu si de-a dreptul suspecta.

Alexandra Laignel-Lavastine este de altfel convinsa ca ea insasi poseda avantajul natural de a nu fi romanca, avantaj care ii confera o anumita superioritate profesionala fata de cercetatorii romani, intrucat asa, prin simplul hazard al nasterii in Vest, intr-o zona privilegiata a lumii, este la adapost de “mizele identitare si afective care, in Romania, se grefeaza aproape inevitabil” pe tratarea “corpusului politic” al scrierilor lui Cioran si Eliade. Sunt cercetatorii romani niste retardati? Sunt ei legati “identitar si afectiv” de acest “corpus politic”, prin urmare cam legionaroizi? Ori, pur si simplu, este recomandabil sa fii strain pentru a putea scrie corect despre istoria politica a unei tari, de exemplu thailandez pentru Norvegia, olandez pentru Bulgaria, eschimos pentru Israel, roman pentru Birmania, argentinian pentru Rusia, chinez pentru Franta s.a.m.d.?! Autoarea nu se explica.

Un spatiu compus din “natiuni incerte, inghesuite intre Germania si Rusia”, cu aceasta formula nu tocmai binevoitoare desemneaza autoarea regiunea rasariteana a continentului european, ce avea sa se numeasca, dupa al doilea razboi mondial, Europa de Est - de fapt, un pseudonim geografic pentru o realitate politica. E, in perioada interbelica, dupa Alexandra Laignel-Lavastine, un spatiu al “micilor natiuni”, ce genereaza obsesii si frustrari specifice, inclusiv, in cultura, o “perspectiva marunt-nationala foarte straina marilor natiuni din Vest”.

Una dintre caracteristicile Romaniei, care este una dintre aceste mici natiuni incerte, consta intr-un antisemitism aproape general. Alexandra Laignel-Lavastine noteaza, de pilda, ca simultan cu “tanara generatie”, ai carei “membri” sunt Eliade si Cioran (membri ca intr-un partid...!), epoca a inregistrat “si o formidabila desfasurare a avangardelor, in care se ilustreaza intre altii eseistul Benjamine Fondane, nascut Vecsler, venit din Iasi, capitala Moldovei, pictorul Victor Brauner, sculptorul Constantin Brancusi sau, inca, poetii Tristan Tzara, Urmuz, precursor necunoscut al dadaismului si Ilarie Voronca. Multi dintre ei, sufocandu-se in atmosfera saturata de antisemitism a Bucurestilor anilor 1920, se vor exila in Franta. Este in special cazul lui Fondane care paraseste Romania inca din 1923”.

Cum cititorul care nu este neaparat istoric, istoric literar, cercetator specializat in cultura si istoria spatiului est-european poate de indata remarca, toti cei numiti de Alexandra Laignel-Lavastine au plecat din Romania in Franta.

Cu o exceptie, Urmuz, care s-a sinucis la Bucuresti in 1923 - si care nu era, nu a fost, orisicat!, “poet”. Au plecat ceilalti sufocati de atmosfera saturata de antisemitism din Bucurestii anilor ‘20, insa?! Constantin Brancusi s-a stabilit la Paris in 1904 - si nu din cauza antisemitismului. Tristan Tzara a plecat in 1915 la Zürich, in Elvetia, unde in 1916, la cabaretul “Voltaire”, avea sa fie unul dintre intemeietorii miscarii Dada. Benjamine Fondane este numele francez al poetului si eseistului roman B. Fundoianu, care a plecat in Franta intr-adevar in 1923 (Alexandra Laignel-Lavastine nu e intotdeauna inexacta), dar asta dupa ce cu un an inainte publicase volumul Imagini si carti din Franta. In prefata acestui volum, Fundoianu, viitorul Fondane, afirma ca literatura romana nu este decat o colonie a literaturii franceze, “colonie a culturii frantuzesti” scria el. Cu aceasta convingere si de aceea a plecat Fundoianu/Fondane de la Bucuresti la Paris - parasind “colonia” pentru “metropola”. In 1930, in Romania i-au fost publicate in volum (Privelisti) poeziile romanesti scrise inainte de plecare, iar prin 1938 inca mai voia sa publice, tot la Bucuresti, un volum intitulat Ferestre spre Europa. Nici Voronca, plecat la Paris in 1926 si stabilit acolo din 1933, nu a parasit Romania din motivul indicat de Alexandra Laignel-Lavastine. Un an mai tarziu, acelasi Voronca, venit probabil in vizita la Bucuresti, sarbatoreste cu prietenii lui de acolo a doua zi de Craciun la Petru Comarnescu, intr-o companie ce ar trebui sa-l faca suspect in eternitate. Caci gazda tinea un jurnal si iata ce invitati consemnase acolo: “sotii Petrascu, Ion Jalea, sotii Ilarie Voronca, Vulcanestii, sotii Mircea Eliade, Feodorovii, Tell (...)”. (Petru Comarnescu, Jurnal, 1931-1937, Iasi, 1994, p. 135, subl. mea).

Ceea ce nu inseamna ca nu ar fi existat antisemitism la Bucuresti si in Romania, si inca in forme virulente, ce aveau sa ia progresiv, incepand din 1938, aspectul barbariei si al ororii institutionalizate. Numai ca de la un istoric (si filosof) de profesie ceri, in primul rand, evitarea amalgamului, precizie, cult al nuantei.

Si, ca atitudine generala, evitarea arogantei ca expresie a unei intolerante de fond.
Fiindca probabil numai o asemenea intoleranta explica de ce Alexandra Laignel-Lavastine atribuie un inteles aproape peiorativ calificativului de roman, motiv pentru care romanii pe care ii apreciaza sunt “spalati” de aceasta apartenenta (cazul frauduloasei mutari a lui Norman Manea din cultura romana in cultura americana e de departe foarte semnificativ). Iar aceasta intoleranta produce neasteptate efecte retro. Spre exemplu, observatia ca pana la sfarsitul anilor ‘40 Ionescu ramane si el, in realitate, foarte roman, nu exclude, ci implica o certa nuanta de discriminare etnica, destul de surprinzatoare pentru o autoare ce altfel nu face catusi de putin economie de invocarea constanta a principiilor democratice.

Numeroase, accentele si indiciile de acest gen fac, si ele, din cartea Alexandrei Laignel-Lavastine o aparitie bizara si defazata, tinand de o alta epoca, epoca maniheismelor in floare, cand oameni, situatii, evenimente nu puteau fi descrise decat sau in foarte alb, sau in foarte negru. Caci la fel cum Norman Manea e trecut la americani, Mihail Sebastian si Eugen Ionescu sunt si ei trecuti de Alexandra Laignel-Lavastine la social-democrati, iar despre Sorin Alexandrescu se mentioneaza ca este “nepot” al lui Mircea Eliade, mod destul de stalinist de a se sugera ca nu este un autor credibil. Alibiul autoarei e, in termenii lui Eugen Ionescu despre fanatismul rinocerilor, puritatea. Acest fanatism era probabil vizat de o cronica aparuta in saptamanalul Marianne (nr. din 22-28 aprilie a.c.), unde se spune despre carte ca ar fi putut fi “mai umana”. “Cunoaste si nu intelege. Ea judeca fara sa priceapa” - se mai spunea in aceasta cronica despre autoarea cartii de demascare in stil stalinist a lui Cioran, Eliade si Ionescu.

Dar cronicarul de la Marianne nu avea cum si de unde sa stie ca de fapt e vorba de un dosar si nu de un studiu, dosar in care probele sunt “potrivite”, retusate, chiar contrafacute - pentru a sluji demonstratiei. Fiindca despre un studiu nu poti spune ca ar fi putut fi “mai uman”, in vreme ce lectura unui dosar de factura stalinista infioara tocmai prin lipsa de umanitate...

(va urma)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22