Portretul artistului ca delincvent politic (III)

Efectul de surpriza produs de cartea Alexandrei Laignel-Lavastine* asupra unor cronicari si comentatori francezi si romani provine din inselatorul aspect coplesitor al probelor invocate de autoare pentru a-si demonstra sustinerile, in fapt acuzatii politice. De aceea cartea ei seamana intr-un chip neverosimil cu un dosar de tip sovietic si de aceea termenul de coplesitor trebuie luat in semnificatia speciala pe care o capata acesta intr-o incinta de tribunal.

Atata doar ca multe probe sunt indoielnice, de nu chiar suspecte, iar dosarul intreg da senzatia de exces. Din motive lesne de inteles, unii dintre cronicarii francezi nu au sesizat cosmetizarea tendentioasa a unora dintre probe, dar s-au aratat sensibili la exces si au intuit abuzul (in Le Nouvel Observateur, in Marianne). In schimb, Ion Vianu a descoperit, in numai “cinci minute”, doua citate din Cioran complet traficate de autoarea cartii, unul prin falsificare curata, altul printr-o trunchiere care-i schimba integral sensul, modificari menite sa faca din cele doua citate astfel prelucrate noi “probe” de antisemitism (cf. Ion Vianu, Fragmente dintr-un jurnal de lectura, in 22, nr. 21). Confuzie gravissima - nu se poate abtine sa nu exclame Ion Vianu in legatura cu (de fapt) descalificantul procedeu. Pentru ca este, intr-adevar, gravissim, dar nu e confuzie, ci procedeu, metoda, tehnica de lucru.

Probele sint facute sa fie coplesitoare, iata ce se intampla in realitate in aceasta carte-rechizitoriu.
Uneori intr-un chip mai grosier, cazul celor doua citate din Cioran, alteori mai subtil, prin - cum a observat cu eleganta Matei Calinescu - “interpretari fortate” (in 22, numarul 20).

Un concludent exemplu de fortare, dat de Matei Calinescu, este acesta: in ianuarie 1945, Mircea Eliade notase ca daca s-ar intoarce in Romania ar risca “sa fie arestat la prima criza de indigestie a Anei Pauker”, iar Alexandra Laignel-Lavastine gaseste aici o (noua) dovada de antisemitism si chiar un prilej de ricanare in bunul stil vasinskian - “Nu este intamplator ca Eliade nu o mentioneaza decat pe ea, si pe ea singura, si nu si, de exemplu, pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, viitor secretar general al Partidului, sau pe Lucretiu Patrascanu, acestia romani buni,«curati»”. Caci, noteaza triumfator Alexandra Laignel-Lavastine, mentionand-o numai pe Ana Pauker, Eliade ar afirma de fapt ca este “mai ales o victima a evreilor si a iudeo-bolsevismului”; o atribuire aberanta si un clar proces de intentie, cata vreme la acea data Ana Pauker era, singura, sefa partidului comunist (Dej avea sa fie numit secretar general in octombrie, zece luni dupa insemnarea lui Eliade, iar Patrascanu nu era si nu avea sa fie in conducerea partidului...), prin urmare la aceasta pozitie de detinatoare a puterii se referise Eliade, nicidecum la faptul ca era evreica.

Matei Calinescu adauga si amanuntul, scos din nuvela Pe strada Mantuleasa si din Jurnalul lui Eliade, ca pentru Ana Pauker acesta avusese, dimpotriva!, “o slabiciune”, o “simpatie care contravine presupusului sau antisemitism visceral”.

Asemenea fortari sunt insa extrem de numeroase. Este de aceea foarte probabil ca, pe masura ce se vor inmulti comentariile aplicate, se va constitui de la sine o lista pe cat de lunga pe atat de deceptionanta a “erorilor” voite pe care se intemeiaza aceasta carte. Fiindca pentru controlul ei stiintific este nevoie de o buna si directa cunoastere a istoriei si a culturii romanesti, nu in ultimul rand si de cunoasterea limbii romane. Este desigur un neadevar evident si grosolan ca Nae Ionescu a fost “intemeietorul Garzii de Fier”, cum se spune in romanul Ravelstein de Saul Bellow, dar e vorba, totusi, de un roman; este desigur dezamagitor ca, in revista Le Point, romancierul si eseistul Jean-Paul Enthoven afirma ca in acest roman este descris, prin intermediul personajului Grielescu, “un Eliade asa cum era” (tel qu’en lui-même), dar o face de buna credinta, o face luand de buna uimitoarea identificare avansata de Alexandra Laignel-Lavastine, dupa care in roman ar fi vorba de “Mircea Eliade (alias Prof. Radu Grielescu)” - fiindca o face comentand cartea acesteia si devenind astfel, fara voie, o victima a increderii in seriozitatea ei de lucrare stiintifica, de corect si doct studiu universitar.

Cand, de fapt, este o carte “buna pentru Occident”, asa cum altadata se dadeau diplome de complezenta “bune pentru Orient”. Si, poate, de aceea va fi si avut nevoie autoarea sa precizeze ca, nefiind romanca, are avantajul de a fi la adapost de primejdiile “identitare si afective” care, dupa ea, ii pindesc pe cercetatorii romani - in acest fel se creeaza, intre altele, si un scut impotriva tuturor obiectiilor eventuale venite din partea celor care, tocmai pentru ca sunt romani, pot sesiza mai usor contrafacerile, deturnarile de date si de sensuri, “erorile”, sa zicem!, pe care sta intreaga lucrare. Si nu este catusi de putin exclus ca observatiile critice facute de istorici si critici literari romani sa fie puse in seama acelor tulburi, suspecte, dezgustatoare impulsuri “identitare si afective”...!

Marea manipulare

Prima “eroare”, in ordinea anvergurii, tine de un decupaj istoric tendentios si altereaza grav, nu mai putin si iremediabil, intreaga constructie. Generatia lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu este mai intai izolata, extrasa din ansamblul culturii romane interbelice, si apoi inaltata la rangul de fenomen dominant al epocii, daca nu si unic (referinta aberanta la miscarile avangardiste, ai caror reprezentanti ar fi plecat in cea mai mare parte din Romania din cauza sufocantului antisemitism ambiant, era marginala, dar nu si inocenta: servea pustiirii peisajului).

Aceasta operatiune falsifica dintru inceput datele. Autoarea procedeaza asemenea personajelor rau intentionate din cutare romane de Jules Verne, care, aflate pe o nava pe care vor sa o abata de la itinerariul ei, strecoara un magnet in apropierea busolei si provoaca devierea de la directia corecta.

Daca se da termenului intelesul sau normal, generatia careia ii apartin cei trei a debutat in jurul anului 1930 si nu a avut timp sa se manifeste plenar ori sa se impuna decisiv pana catre 1938-1940, cand incepe, faptic, dezastrul politic al Romaniei. Generatiile si figurile intelectuale proeminente ale epocii erau altele decat acesti tineri, foarte promitatori, dar care deocamdata ocupa un loc destul de periferic, si ca recunoastere publica, si institutional. Aceste generatii si figuri cu adevarat dominante in epoca nu exista insa, pur si simplu nu exista!, in cartea Alexandrei Laignel-Lavastine. Sunt sterse, scoase din imagine, exact asa cum din fotografiile istorice de grup ale conducatorilor partidelor comuniste dispareau figurile celor cazuti intre timp in dizgratie (cu evocarea unei astfel de fotografii trucate incepe un roman de Milan Kundera).

Al doilea decupaj defectuos, un fel de pervers efect de zoom, consta in reducerea intregii generatii a intelectualilor romani nascuti intre 1900 si 1915 si ale caror inceputuri se situeaza intre 1925 si 1935 la segmentul denumit “Tanara generatie”. Acest segment, “o grupare eterogena de tineri intelectuali”, cum exact il denumeste Leon Volovici (Ideologia nationalista si “problema evreiasca” in Romania anilor ‘30, Humanitas, 1995, pp. 91-92), nu se confunda si nu poate fi confundat cu toata acea generatie. Careia, de exemplu, ii apartin, in exact aceeasi masura ca si Eliade ori Cioran, si Anton Holban, si M. Blecher, si Octav Sulutiu, si Petre Pandrea, si H.H. Stahl - lista ce poate fi substantial lungita. Ilustrativ este cazul lui Eugen Ionescu: el face parte incontestabil din generatia tanara a epocii, dar afilierea lui la “Tanara generatie” este foarte discutabila, chiar imposibila.

Nefiind totuna cu generatia tanara a anilor ‘30, ci reprezentand doar o parte a ei, “Tanara generatie”, cum si-au spus insisi componentii acestei “grupari eterogene”, nu este nici ea, macar ea!, privita ca un micro-context in cadrul caruia sa fie plasate personalitatile si evolutiile tinerilor Mircea Eliade si Emil Cioran: este practic redusa de Alexandra Laignel-Lavastine la acestia doi.

Este redusa la ei pentru a se facilita condamnarea globala a tuturor - nu numai a gruparii “Tanara generatie”, nu numai a intregii generatii tinere din acea epoca, dar si a intregii intelectualitati romanesti de atunci. Eliade si Cioran sunt investiti cu functia simbolica de a fi numele puse pe o imensa groapa comuna, in care se afla cele mai inalte valori intelectuale romanesti din anii ‘30. “Bascularea celei mai stralucite parti a intelighentiei romanesti a anilor 1930 catre o miscare intemeiata net pe o mistica a crimei si sangelui constituie una dintre cele mai fascinante aventuri ale istoriei intelectuale din secolul XX” - scrie Alexandra Laignel-Lavastine, cu netulburata siguranta a excesului absolut.
Si a falsului total. In iunie 1936, Mircea Eliade a publicat un articol in care, scrie Z. Ornea, intocmea “un tablou al situatiei materiale a exponentilor tinerei generatii” (Anii treizeci, Extrema dreapta romaneasca, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1995, p. 187): erau acolo enumerate peste 20 de nume.

Tuturor celor mentionati de Eliade acolo si atunci, in 1936, ca apartinand “Tinerei generatii”, le-a fost insa franta evolutia creatoare in anii si deceniile care au urmat. Unii au pierit in violentele politice de la sfarsitul anilor ‘30 si in razboi, chiar in tragice accidente, ca Mihail Sebastian, iar ceilalti aveau sa treaca prin puscariile comuniste sau macar prin lungi perioade de punere la index. Zece-unsprezece ani mai tarziu, in 1946-1947, acea enumerare capata infatisarea funebra a unei liste de parastas colectiv...

De moarte sau mortificare au scapat doar Eliade si Cioran, ei sunt singurii supravietuitori in sensul implinirii destinului creator din acea “grupare eterogena” numita “Tanara generatie”; au supravietuit insa in exil si prin exil. Stralucirea exceptionala a operei lor de maturitate (Eliade avea 37 de ani in 1945, iar Cioran 34...) nu poate fi in nici un caz proiectata asupra celei din perioada inceputurilor, oricat de articulate ar fi fost acestea. Daca dupa 1945 Emil Cioran nu ar mai fi scris nimic, “opera” lui de pana atunci nu i-ar fi conferit decat un loc periferic, de planul al doilea sau mai curand al treilea, in tabloul valorilor culturale romanesti din anii ‘30. Nici Mircea Eliade, pina in 1945, nu intrase in randul valorilor de prim plan, in ciuda unei activitati mult mai prolifice, de ordin insa precumpanitor literar si publicistic: fiindca nu prin literatura si publicistica avea el sa se impuna in exil.

Este, prin urmare, o enorma eroare (sau o enorma frauda intelectuala...) ca statura si statutul lor din cultura romana a anilor ‘30 sa fie supradimensionate pornindu-se de la ceea ce aveau sa devina in exil incepand din anii ‘50. Iar hipertrofia scrierilor de inceput, perioada in care se situeaza, fara insa a o acoperi, si adeziunile lor publice la legionarism, este efectuata pentru ca totul sa fie pus sub semnul acestei adeziuni - integral opera lor, integral gruparea lor, integral generatia lor, integral intelectualitatea romaneasca din anii ‘30.

Tehnica deturnarii permanente

Alexandra Laignel-Lavastine nu ignora totusi aceste dificultati. Ea citeaza la un moment dat (p. 406) o scrisoare din 1948 a lui Mircea Eliade, in care acesta aminteste, nu fara vanitate, ca publicase pana atunci douazeci si cinci de carti. “Majoritatea romane, nuvele si culegeri de articole” - remarca Alexandra Laignel-Lavastine, pentru a micsora importanta pe care si-o atribuia in acea scrisoare Eliade, autor caruia o anumita megalomanie nu i-a fost cu totul straina. Desi are o certa nuanta malitioasa, observatia e corecta.

Dar nu este respectata de insasi autoarea ei. In mod constant, tanarul Eliade - Eliade din anii ‘30, chiar din perioada anterioara exprimarii publice a adeziunii la legionarism, este denumit “savantul”. Nu era insa deloc atunci “savant”, avea sa devina si sa fie recunoscut ca atare abia peste un deceniu si jumatate, dar folosirea repetata a acestui termen este o forma insidioasa de a se extinde legionarismul la toata opera lui si, pe de alta parte, de a i se pune si lucrarile stiintifice din exil sub semnul orientarii politice asumate si exprimate dupa 1936. Este ca si cum in Une jeunesse française, cartea lui despre fostul presedinte francez François Mitterrand, Pierre Péan l-ar fi denumit pe acesta, referindu-se la perioada in care fusese functionar al guvernului de la Vichy, presedintele!

Sunt zeci, daca nu sute, de asemenea deturnari in cartea Alexandrei Laignel-Lavastine. Iata cateva.
- Dupa ce face o descriere foarte contestabila a apropierii lui Nae Ionescu de Garda de Fier (pp. 96-97) si noteaza ca el devine, din acel moment, “unul dintre principalii ideologi ai organizatiei fasciste, rol pe care il va asuma pana la moarte, in 1940”, Alexandra Laignel-Lavastine gaseste de cuviinta sa continue astfel, pentru a infige definitiv pironul: “In prefata lui la cartea lui Vasile Marin si Ion Mota, doi lideri legionari cazuti pe frontul spaniol (tabara franchista), filosoful chiar se va inclina: «Nu ea sMiscarea - nota Lavastinet a venit spre noi, ci noi ne-am apropiat de ea in drumul nostru spre revolutia nationala». Redutabilul logician se preface in rinocer. Tinerii sai emuli il urmeaza”. Si, pentru ca, nu-i asa?!, avem de-a face cu un studiu stiintific, este data si trimiterea, printr-o cuvenita nota de subsol - la V. Marin, I. Mota, Cranii de lemn, Bucuresti, 1937, p. VIII (nota 3, p. 97).

Cititorul cu oarecari rudimente de cultura istorica si care nu se lasa coplesit, acablat cum se spune in franco-romana, tresare: cartea cu acest titlu exista, dar ea are un singur autor, nu doi, pe Ion Mota. Si nu a fost prefatata de Nae Ionescu!

Citatul dat de Alexandra Laignel-Lavastine este in realitate scos din prefata la volumul Crez de generatie de Vasile Marin. Si este falsificat. Nae Ionescu se referea acolo la Vasile Marin, care venise in toamna anului 1933 in redactia Cuvantului, si despre el, despre Vasile Marin scrisese ca “Nu el a venit inspre noi, ci, mai degraba, noi ne-am apropiat de el in drumul nostru spre militantismul revolutiei nationale”.

Alexandra Laignel-Lavastine l-a substituit pe Vasile Marin prin “Miscare” si a eliminat cuvantul “militantism” din traducerea in franceza a citatului, chiar daca “drumul nostru spre militantismul revolutiei nationale” nu e deloc totuna cu “drumul nostru spre revolutia nationala”.
Cu toate acestea, numarul paginii (p. VIII) de unde e luat citatul este corect indicat, ceea ce pune sub semnul intrebarii si veridicitatea documentarii autoarei la surse (la sursele indicate, totdeauna cele originare, fara folosirea academicului apud, dupa, desi sunt mai multe situatii in care s-ar parea ca, de fapt, au fost folosite ca reale surse de documentare lucrarile altora, in special ale lui Z. Ornea, uneori ale Martei Petreu s.a.).

- Pentru a dovedi ca Mircea Eliade si-a continuat si in exil activitatea de animator legionar, Alexandra Laignel-Lavastine inventariaza initiativele acestuia (crearea unei Universitati romane in exil, a unui Centru roman de cercetari, un cenaclu literar) si afirma (p. 387-388) ca la Paris “un alt loc de intalnire” era “biserica apatrizilor din strada Clichy, pe care o frecventeaza Eliade, unde intelectualii de dreapta si o parte din admiratorii defunctului C.Z. Codreanu celebreaza Pastele ortodox”. Drept sursa a informatiei (acablanta, desigur , si aceasta! - e vorba de un loc de intalnire, de frecventare - ceea ce sugereaza repetitia vinovata s.a.m.d., ca intr-un adevarat dosar de Securitate!) este dat jurnalul lui Virgil Ierunca, Trecut-au anii... (Humanitas, 2000, p. 123). Surpriza, insa, ce notase acolo Virgil Ierunca la 8 aprilie 1950 nu ingaduie deloc ideea ca ar fi fost “un loc de intalnire”, pe care acuzatul “il frecventa”, iata: “Seara il gasesc, ca de obicei, in Cartierul Latin pe Pirvulescu, mereu teribil, disperat, nemancat si extravagant. As fi ramas poate alaturi de nebuniile lui nevinovate in seara asta, daca Barbulescu nu m-ar fi convins sa mergem la slujba invierii din cartierul meu, intr-o biserica a apatrizilor (spanioli, mi se pare) de pe rue de Clichy. Invierea o celebreaza aici cei de dreapta si legionarii de centru (cei superortodocsi au ales alt loc). Amanuntele mi le da pe drum Barbulescu (...). Intalnesc aici, spre surpriza mea totala, pe Mircea Eliade cu sotia si cu nedespartita Martha Voiculescu, mereu izolata intr-o suferinta nedefinita, ceea ce mi-o apropie foarte mult, fara sa-i spun nici un cuvant. Slujba e minunata: totul se petrece intr-o atmosfera de saracie si sobrietate” etc. A preface un dus la o biserica, pentru o slujba de Inviere, intr-o frecventare si biserica insasi in loc de intalnire aminteste de tehnicile verificate de compunere a unui dosar politic.

- Pentru a dovedi ca regimul ceausist, Mircea Eliade si “extrema dreapta ultra-nationalista” din Romania de dupa 1989 se intalnesc, de nu chiar fuzioneaza, pe linia nationalismului extremist, etnicist si antioccidental, Alexandra Laignel-Lavastine dezvaluie (p. 468) ca in revista Tribuna Romaniei din martie 1982 au aparut “doua pagini ditirambice”, sub titlul Valorile romanesti si universale in opera lui Mircea Eliade. “Articolul”, scrie Alexandra Laignel-Lavastine, sustine ca Eliade “a ramas parte integranta din spiritualitatea romaneasca” - si ea gaseste acestuia vina ca nu s-a aratat “ingretosat” si nu a denuntat public “recuperarea” (“Eliade aurait pu se montrer écoeuré par cette récupération et la dénoncer publiquement. Il n’en fera rien”). Merge mai departe si, intr-o nota din subsolul paginii mentioneaza ca articolul de deschidere din Tribuna Romaniei (prin urmare in cele doua pagini ar fi fost mai multe...!) era semnat de Romulus Vulcanescu. Se adauga, sugerandu-se o anumita vinovata complicitate, ca “R. Vulcanescu si M. Eliade au corespondat intre Romania si Statele Unite din 1972 pana in 1983, dupa cum dovedesc scrisorile pastrate la Biblioteca Regenstein a Universitatii din Chicago”. De ce complicitate si de ce vinovata?! Simplu: Alexandra Laignel-Lavastine scrie ca Romulus Vulcanescu este “un scriitor care va milita, dupa 1989, de partea noului partid de extrema dreapta ultra-nationalista, Romania Mare”. Ea il confunda pe etnologul Romulus Vulcanescu, in mod evident, cu scriitorul Romulus Vulpescu. Si nu numai il confunda, dar face din aceasta confuzie, care-i apartine, inca o proba, inca o dovada (acablanta!) a vinovatiilor multilaterale si multiple ale unuia dintre cei trei “acuzati” ai cartii ei...