„Portretul tinerei fete în flăcări”. Sau de ce a privit Orfeu înapoi?

„Portretul tinerei fete în flăcări”... În Franţa secolului 18, într-un peisaj breton auster, în aceeaşi picturalitate marină a lungmetrajelor „Pianul” şi „Ammonite”, regizoarea şi scenarista Céline Sciamma reface o dramă istorică cu iz romantic, avându-le ca protagoniste pe actriţele Noémie Merlant și Adèle Haenel. Prima este pictoriţă, Marianne, angajată să-i facă portretul tinerei contese Héloïse. Portret cu miză clară, fiindcă va reprezenta cartea de vizită a tinerei în faţa pretendentului ei milanez. Portret condiţionat de o cerinţă singulară: „va trebui să o pictezi fără să o vezi”, îi spune contesa-mamă (Valeria Golino) artistei. Retrasă forţat din mănăstire după sinuciderea misterioasă a surorii mai mari, Héloïse refuză să pozeze, fiindcă nu vrea să se mărite. Marianne ajunge la castel traversând marea, pretinzând a fi o simplă „companie” pentru Héloïse. În timpul traversării, pânza destinată portretului e luată de valuri, semn profetic ce anunţă că şi Marianne o va pierde pe Héloïse. Dar în cele din urmă, o va regăsi. Chiar dacă cu totul altfel.

Marianne şi Héloïse îşi încep peregrinările matinale la ţărmul mării. Nu e marea ostilă din Pianul, nici ţărmul stâncos şi rece al Lyme Regis-ului la care se întâlnesc Ammonitele, ci o plajă solară, cu ape turcoaz şi reliefuri exotice, care îmbie la reverie şi escapism. Peisajul acompaniază, imagistic, dialogul destul de încărcat filosofic al celor două şi care ne face adeseori să ridicăm din sprânceană în privinţa „veridicităţii” unei astfel de conversaţii – prea preţios ca să pară autentic. Dar filmul uzează conştient de ceea ce George Banu numeşte „frumuseţea ca artificiu.” Miza nu este, ca în Ammonite, accidentalul întâlnirii şi firescul discuţiei, ci tocmai artificialitatea care pune conştient în lumină Frumuseţea ca idee, dialogul ca meditaţie; nu idila celor două interesează, ci Natura dragostei; nu sentimentalitatea triumfă, ci Sentimentul. De aceea, avem impresia că eroinele nu devin personaje ca într-o carte sau un film obişnuit, fiind mai degrabă impersonări ale unor idei epurate de biografie. Detaliul de viaţă personală şi accentul cotidian rămân secundare. Regizoarea nu relatează o poveste de dragoste, ci, aşa cum sugerează şi titlul, face portretul Îndrăgostirii. La fel ca în Ammonite, şi aici regia alege exemplaritatea. Iar celebrarea feminităţii depăşeşte miza îngustă a feminismului. Nu disputa dintre ficţiune şi realitate contează, ci miza conştient disproporţionată a ficţiunii, care în lungmetrajul francez atinge cea mai înaltă treaptă a „artificiului”, înţeles ca sinonim pentru „simbol”. Împrumutând terminologia inspirat folosită de Monique Borie în amplul eseu de­spre teatru şi sculptură, dacă aici corpul de carne spune povestea, corpul pictat o eternizează. Realismul exagerat explicit din Ammonite este aici mai fericit eliberat prin simbol. Regizoarea nu se complace în a explora dimensiunea senzuală a unei iubiri interzise. Ci, dimpotrivă, atenuează imaginea, amplifică propensiunea dilematică şi întrebările filmului prin poetica imaginii. Imaginea estetică reprezintă punctul forte și punctul comun al lungmetrajelor unite, generic, prin aceste „femei la malul mării”: Pianul, Ammonitele și Femeia în flăcări se joacă magistral cu elementele peisajului marin, făcând din cadrul de artă al peliculei un corespondent pictural al tabloului şi aliatul perfect al cuvântului. Depăşind politicul, libertatea, egalitatea şi fraternitatea (dictonul Revoluţiei franceze!) sunt idei care prind carne şi dau un splendid legato prezenţei femeilor în film. Ele fraternizează ca să-şi apere libertatea, egale în demnitatea pe care şi-o acordă reciproc. Egalitate a privirii împărtăşite care ni se transferă, din peliculă în sală. Şi prin această invitaţie la participare, Céline Sciamma e originală.

Ascunsă în camera de zi, unde își improvizează atelierul, Marianne se străduieşte să redea din memorie trăsăturile angelice ale lui Héloïse. Camera de filmat încearcă să pătrundă, prin detaliul vizual, în intimitatea gândului, vrând parcă să ne arate cum developează memoria afectivă trăsăturile persoanei iubite. Expresiile lui Héloïse se asociază gesturilor ei. Marianne ajunge să o cunoască pictând-o; fiecare expresie reținută mnemonic, apoi redată ezitant de penel, devine și o emoție, crește într-un sentiment. Dacă la Ammonite, relația e directă și se înfiripă oarecum banal, aici pictorița și modelul au între ele tabloul. Spaţiu-interval, portretul le apropie, dar le și menține la o distanță critică una de cealaltă. Actul creației artistice le obligă la o privire reciprocă atentă, le limitează efuziunile la o scrutare sobră a conturului celeilalte. „Forma” primează și educă „conținutul” amoros. Într-o relație obișnuită, posesiunea e urmată de reconstituire – iubim, apoi ne amintim. Între cele două femei, prizoniere în castel și în convențiile sociale, reconstituirea vine înaintea actului carnal, imaginația precede atingerea. Portretul deschide calea către iubită. „Te‑am așteptat imaginându-te”, îi mărturisește Héloïse.

Tabloul e terminat, dar nu e credibil. Marianne, descurajată că nu reușește să-i surprindă zâmbetul, îi distruge chipul. Și în același timp, îi mărturisește Héloïsei înțelegerea secretă cu contesa-mamă. Furioasă din cauza timpului irosit, aceasta pleacă de la castel pentru cinci zile, dându-le celor două un răgaz să termine portretul. De data asta, mișcată de sinceritatea și disperarea pictoriței, Héloïse acceptă să pozeze. Îmbracă rochia verde, se așază în posturile alese de artist, se abandonează ritualului. E gata să devină cealaltă. Și în același timp, să i se descopere celei care o privește în cea mai riscantă postură: așa cum este. „Așa mă vezi tu? Te-ai întrebat vreodată cum te văd eu?” Cele două femei își fac portretul una celeilalte – unul material, celălalt invizibil. Héloïse nu e un model docil. Cu fiecare întrebare și expresie, o pune în dificultate pe artistă. La fel cum regizoarea ne atrage atenţia asupra unor subiecte delicate, deşi spuse cu delicateţe: limitele societăţii patriarhale, interdicţiile de gen şi clasă care aduc ingerinţă nu numai destinului personal, ci şi împlinirii vocaţiei artistice.

Portretul tinerei fete în flăcări, ca orice lucrare de maestru, include și misterioase prezențe secundare. Ca acela al copilei menajere cu trăsături orientale, Sophie (Luàna Bajrami), a cărei privire intensă pare desprinsă din galeria portretelor de la Fayoum. Ea cere ajutorul stăpânei să scape de un copil nedorit. Pe plaja aurie, o siluetă în lânuri roșii aleargă între Marianne şi Héloïse, statuare, detaşate. Tentativa de avort nu reușește și femeile – siluete negre proiectate în asfințitul sângeriu, ca o procesiune funerară – merg la un ritual de sorginte păgână; la marginea satului, femeile bretone, printre care și o moașă, aprind focuri imense și cântă, bătând din palme: „non poso fugire”. Nu ai unde să fugi. Marianne şi Héloïse se privesc de la distanța incantaţiei profetice. Pentru câteva secunde, rochia Héloïsei ia foc, lăsând să treacă în vizibil pasiunea ei lăuntrică. În casa moașei, la lumina focului, ierburile amare ucid copilul nenăscut, în timp ce un prunc rafaelit atinge gracil obrajii vinovatei Sophie. Nu se vorbește despre viață și moarte în sens moralizator; ni se sugerează doar, vizual, o posibilă încleștare și eventual înțelegere a lor. Inspirată de scenă, Héloïse o încurajează pe Marianne să o imortalizeze pe pânză. Interesant este că educația sentimentală e dublată atent de educația artistică. Marianne descoperă prin modelul ei nu doar o mare iubire, ci și ce înseamnă să pictezi cu adevărat, să te abandonezi artei cu ardoarea și fidelitatea unui îndrăgostit. Sau a unui poet. Adunate în bucătăria ca un claustru, cele trei femei citesc legenda lui Orfeu și a Eurydicei. Împreună, încearcă să răspundă la o întrebare grea: de ce se întoarce Orfeu, tocmai când e atât de aproape să o recâștige pe iubita lui din abisurile iadului? Artista, Marianne, oferă răspunsul ei: Orfeu alege să rămână nu cu soția reală, ci cu amintirea Eurydicei și astfel, el nu alege ca un îndrăgostit nepriceput, ci perfect lucid, alege ca un Poet... Și regizoarea a făcut alegerea Poetului, decantând din realitatea poveștii ficțiunea exemplară. De câteva ori, Marianne are viziunea iubitei în rochie de mireasă, ca o fantomă albă în cadrul obscur al ușii castelului. Scene și fulgurații premonitorii. În cele din urmă, tabloul e gata. De data aceasta, a reușit. Însă artista îl detestă la fel de mult. De ce? „Fiindcă prin el te dau altuia”, îi mărturisește aparent împăcatei Héloïse. Apoi îi reproşează: „Te credeam mai curajoasă!” Dar liniștea acesteia nu ascunde decât în aparență capitularea: „Şi eu te credeam mai curajoasă!” Fiindcă Héloïse luptă împlinindu-și destinul ales pentru ea, nu fugind de el. Și prin asta, îl face să devină al ei. „Ascultarea” e răspunsul eroic pe care burgheza cuminte alege să-l dea propriei vieți. La fel de eroic ca răzvrătirea pictoriței.

Stăpâna casei revine aducând în dar rochia de mireasă a fiicei. Marianne își ia rămas-bun de la iubita care acum arată aidoma cu fantasma ei visată. În loc de adio, Héloïse îi spune, ca unui imaginar Orfeu: „întoarce-te”. Privește-mă și ia cu tine amintirea mea. Viața le desparte. Dar prin meandre tainice, le ajută să-și transmită una alteia semne. Marianne își mai revede o dată muza într-o expoziție; cu expresia maturizată, ținând de mână o fiică ce-i seamănă leit, dar păstrând pe genunchi o carte întredeschisă la pagina 28, fila pe care Marianne își schițase, în tinerețe, autoportretul. Și ultima oară, Marianne o zărește pe Héloïse în lojă la un concert de Vivaldi, cu chipul transfigurat în timp ce asculta Vara, aceeași „vară” pe care pictorița i-o cântase la castel, la un clavecin dezacordat. Dar muzica iubirii rămâne pură, timpul nu a falsificat-o, ci, misterios, a împlinit-o. //