Portretul unui pod neterminat

Tania Radu | 11.03.2014

Pe aceeași temă

Moromeții. Ultimul capitol de Sorin Preda, în­tr-o nouă ediție, după numai trei ani. Îm­bu­cu­ră­tor, dar și bizar. Ediția din 2010 obținuse Pre­miul Academiei și a avut parte de critică foarte bună, dar (sau, mai bine zis, de­și) a avut un tiraj minuscul. Cea de acum vrea probabil să com­penseze, dar o face - regret să o spun - dând peste alt ghinion: condiții grafice triste, greu de înghițit în zilele noastre, text în­grijit doar aproximativ. Sunt aven­turi editoriale parcă numai bune să ilustreze posteritatea sucită și plină de eclipse a au­to­rului Moromeților. Câți îl mai citesc azi? Ma­nu­a­lele îl includ mecanic, nivelator. Abia dacă fil­mul lui Stere Gulea, după Moromeții, a mai ți­nut la cald, cu mijloacele lui aparte, acest ca­pi­tol tare de istorie literară, care seamănă tot mai mult cu un pod abandonat: un pilon im­pre­sionant, înfipt exact în mijlocul răvășit al perioadei comuniste, iar la capătul celălalt - ni­mic. Un pod fără pod, o demisie, o fractură.

Sorin Preda își rezervă însă aici cu totul al­tă misiune. Ca scriitor, dar și ca nepot de frate al marelui prozator, el alege să-și ex­ploreze uimirile. O face cu sim­plitate jucată, de fapt sofisticată. Reușește în orice caz să evi­te, prin umor, reproșul ce trebuia făcut pri­mului său editor: „Dacă am îndrăznit să pro­pun ci­ti­to­rilor o nouă și revizuită ediție a căr­ții, am fă­cut-o cu un gând anume - ca lumea să afle că scriitorul Marin Preda avea niște ochi deo­se­bit de frumoși. Ochi verzi, pă­trun­zători, cu mis­terioase irizări opaline“. Es­chi­vă tipic mo­ro­me­țiană, dar și așezare mai la ve­dere a ipo­te­zei pe care se bazează cartea: Ma­rin Preda poa­te fi re­pus la locul potrivit, dar tre­bu­ie s-o apuci in­vers, dinspre biografie spre ope­ră, prin amănunte.

Povestea „ochilor verzi“ vine dintr-o întrebare a Georgetei Dimisianu: „Sorine, poți să-mi spui ce culoare aveau ochii lui Marin Preda?“. În­trebare cu tâlc, a pierderii în plan omenesc, a ire­parabilului, a memoriei fragile și trădătoare și pe care am întâlnit-o, cu aceeași tresărire, în­tr-un interviu târziu al Monicăi Lovinescu. Ea nu-și mai amintea culoarea ochilor lui E. Lo­vi­nescu.

Așadar, ce culoare aveau ochii lui Marin Preda? Blocaj. În stupoarea ne-răspunsului se ascunde tocmai ceea ce se chinuie să adune din bucățele Sorin Preda: „Dacă ajungi la Siliștea și vrei să te apropii de lumea adevărată a lui Marin Pre­da, trebuie să te descurci singur, să strângi de unde știi și de unde se nimerește câteva fă­râme de vorbe și de întâmplări. Să le com­ple­tezi, imaginându-le. Cineva ar trebui acum, în ultima clipă, să adune tot ce a mai rămas. E posibil ca, din toate, amintirile să moară ul­timele, dar nu e sigur“. Soluția de con­tra­ca­ra­re pe care o propune e tocmai instalarea în im­pas: „Pe zi ce trece îmi dau seama că Mo­ro­me­ții. Ultimul capitol nu este o carte. E altce­va. E o chestie, o tărășenie cum spun siliștenii“.

Sorin Preda crede că Marin Preda nu poate fi ex­plicitat, ci trebuie luat „holistic“, ca o na­tu­ră misterioasă, ghem de hipersensibilitate în­câl­cit sub presiunea lumii înconjurătoare. Ca at­a­re, drama artistului neînțeles, pe care s-a bătut des­tulă monedă, ar fi o cheie ruginită, iar ade­vărul e că... totul e relativ, o „tărășenie“ că­re­ia îi vom da târcoale la infinit. Ar mai fi de co­rectat și ideea că Preda a „complicat“ lumea sa­tului, în Moromeții, or, sugerează cartea de fa­ță, e tocmai pe dos. Lumea moromeților nu e so­fisticată, așa cum s-a reproșat, pentru că pro­zatorul ar fi făcut-o după chipul și asemănarea lui, ci invers, prozatorul e chipul esențial al ciu­datului sat teleormănean.

Cartea face deci arheologie de familie cu ochi de scriitor și, în același timp, arheologie li­te­ra­ră prin ochii familiei, ba chiar ai oamenilor sim­pli, silișteni oarecare, iar rezultatele sunt sur­prinzătoare pe ambele planuri. Siliștenii au pă­reri literare, scriitorii sunt preocupați mai cu seamă de ultimul Preda, ca om.

Abia la a doua lectură mi-a sărit în ochi ce bine vorbesc de literatura lui Preda rudele lui. Frați, nepoți, cumnați, soții - cu to­ții simt nevoia să se exprime și la acest nivel, au luat act, pe ca­le culturală, de con­sub­stan­țialitatea cu va­loa­rea lui. Sae (Alexandru, fratele mai mic) spu­ne, de pildă, că „Des­fă­șu­ra­rea a avut un efect benefic asu­pra moralului său“, că succe­sul cărții l-ar fi re­mon­tat. (De­sigur, și banii.) E de re­flectat! Tot el discută efectul răz­boaielor literare cu Pe­tru Du­mitriu și cu Eugen Barbu asupra psi­hi­cului fragil al scriitorului. Marinică, fiul lui Sae și ne­potul prozatorului, oarecum literat și el, merge chiar la finețuri: „În Cel mai iubit dintre pă­mân­teni încerca să introducă o nouă for­mu­lă ar­tistică, o formulă cu scrisul la persoana întâi, la care se gândise demult, cu cel puțin 10-15 ani înainte“. „... E o mare diferență în­tre In­trusul lui Preda și Facerea lumii a lui Eu­gen Bar­bu (...) Intrusul, zic eu, nu este doar o ca­po­doperă pentru epoca respectivă, dar este pri­mul roman comunist, inspirat din prezent, cu acțiune în prezent, fără ideologie co­mu­nistă. Deci este primul roman comunist fără comunism“ (afirmație care ar merita datată!).

Din Siliștea se aude însă și cinicul „cor an­tic“ pe dos, care cârtește din ad­mi­rație: „Ce mai de colo până colo, pu­tea mai mult, dom’le! Cu mult mai mult!“, răbufnește inexplicabil Dobre I. Burcea, „profesor de ro­mâ­nă și autorul unei mo­no­gr­a­fii despre Marin Preda“. De fapt, totul se ex­plică: Dobre I. Burcea e fiul învățătorului Bur­cea, care primise cândva de la elevul Marin Că­lă­rașu (așa era tre­cut la catalog viitorul scriitor) o întrebare ciu­dată: ce înseamnă „monșer“? Învățătorul i-a ex­plicat, dar i-ar fi și zis, cu oarecare neclară in­vidie: „Mă Călărașule, mă! Ție ți-a pus Dum­nezeu mâna în cap“.

Sorin Preda e foarte atent la semnele acestei bi­zare competiții de orgolii din Siliștea. Co­mu­ni­ta­tea există aici mai mult în inerția acestei cu­rioase întreceri de istețime - fără nicio miză, ori­ce scor se îneacă în lehamite. Lumea lui Pre­da nu recunoaște, dar se recunoaște în li­te­ra­tura lui. Iar lui, mai degrabă îi refuză rolul de mi­jlocitor. În Muntenia, totul se ia pe șfichiul îndoielii, cultul „eroilor“ locali n-are trecere. „Pu­țin le pasă (siliștenilor de azi - n.m.) de Ma­rin Preda și ce anume înseamnă el pentru sat. Puțin le pasă dacă rămâne sau nu ceva în ur­ma lor. Pentru bătrânii din Siliștea, viața e de acum un capăt de lume, un capăt de drum.“

Dacă siliștenii își dau cu părerea despre scrisul lui Marin Preda, scriitorii mai degrabă fug spre detaliul omenesc, biografic. Sigur, unii încă se tem că scriitorul n-a murit de moarte bună. Din fericire, cartea nu (mai) ține să facă lumină în acest subiect. Sunt păreri pro și contra, sunt neliniști, amintiri sfâșietoare cu premonițiile scri­itorului (vezi teribila scrisoare în care îi în­cre­dințează lui Cezar Ivănescu manuscrisul ro­ma­nului Cel mai iubit dintre pământeni), dar însuși Eugen Simion pare să fi închis subiectul, de vreme ce pomenește doar de „circumstanțe misterioase“.

Într-un text de o discreție mimotică, Mag­da­le­na Bedrosian evocă un Preda în severă de­com­pen­sare afectivă. „De ani de zile, nu mânca decât prin restaurante, nu în acea ambianță fa­milială, căreia îi ducea dorul.“ Invitat în fa­milia editoarei, Preda a mângâiat emoționat fe­tița de 7 ani, venită să spună noapte bună. „Era o mărturie de tandrețe, dar și de nevoie de tandrețe pe care nu și-o îngăduia, probabil, decât atunci când se simțea complet de­zin­hibat, ieșit total de sub acel control sever, ca­re ținea la el bine strânse în chingi o pu­ter­nică afectivitate, ca și nevoia de afecțiune.“

Sânziana Pop își amintește și ea, cu intensitate dureroasă, cum se lumina Preda când îl vizitau co­piii la Mogoșoaia. Tot ea povestește o scenă „de film rusesc“: Preda, în paltonul lui obosit, pe pe­luza castelului, rugându-se ca un copil de Flo­­rin Pucă să-i dea și lui să țină zmeul de hâ­r­tie. Îl poartă îndelung, cu seriozitate și în­cân­tare.

Radu F. Alexandru transmite o replică pe care n-o mai poți uita: „Copile, sunt terminat“. Mai erau doar câteva ore...

Sunt, cu toții, mânați de o foame de clarificare târzie, peste care plutește o vinovăție difuză, sentimentul că fiecare a ignorat, mai mult sau mai puțin, semnele marii rupturi interioare pe care o trăia fragilul „Monșer“. Preda îi ob­se­dea­ză, categoric, și nu e întâmplător că tot ce s-a spus mai cu miez despre prozator după moar­tea lui a venit prin memorialistică, de la dia­lo­gul lui Eugen Simion cu Aurora Cornu până la memoriile Ninei Cassian, de la scrisorile lui Preda către aceeași teribilă Aurora Cornu (adu­nate și adnotate tot de E. Simion) până la acea­s­tă piesă mozaicată care este cartea lui Sorin Preda.

Carte plină de scene excepționale. Unele știute: scena cu pâinea fierbinte ținută la piept de mi­cul Marin; spălarea picioarelor Aurorei, în cur­tea casei părintești; Preda ghemuit neverosimil în pătuțul de nou-născut al primului său fiu, Ni­colae. Altele, mai noi: Marin Preda ținând un mic discurs năuc-sibilinic la mormântul ma­mei. Sau această amintire a lui Nicolae, pre­ți­oa­să ca o icoană: scena bărbieritului, copilul pri­vindu-și tatăl prin ușa întredeschisă a băii, fas­cinat de participarea la ritual și primind, fără să știe, un dar de rămas bun.

Despre Moromeții. Ultimul capitol, cineva a po­menit formula docudramă. Pe-aproape, dar mo­delul e mai degrabă documentarul tip BBC, ca­re nu pune în scenă certitudini, ci animă in­di­rect documentul, prin mărturii din perspectiva timpului. Sub această comparație, scenariul aparent fărâmițat al volumului devine metodă, și anume cea mai fericită întrebuințare a pri­ce­perilor de tip textualist ale lui Sorin Preda, care reușește o frapantă ascultare a memoriei pri­va­te asupra lui Preda. Comentariul reporterului - fapt literar - se face în surdină, ascuns în în­trebările cu schepsis (frumos jucată con­des­cen­dența față de cel mai interesant interlocutor din carte, Alexandru/Sae Preda), în general, în ma­ieutica abilă cu care scoate adevărul din gura acestor săteni altoiți de mici cu spirit cri­tic în loc de emoție. Generoasă plasarea în text a emo­ției. Nimic lăcrimos, doar umbra tragică a pre­sen­­timentului morții, timpurie și ma­ce­rantă.

Moromeții. Ultimul capitol e o bio­gra­fie literară indirectă. Mai bine piep­tănată editorial, ar trebui să fie bi­blio­grafie șco­lară obligatorie. Ar fră­gezi nesperat atenția li­ceenilor. Iar celorlalți le-ar da poate alte răs­punsuri, ca acesta sugerat de Georgeta Di­mi­sianu: Cel mai iubit dintre pă­mânteni vorbește despre „degradarea unei sim­ple iubiri; e în­săși degradarea vieții, a lu­mii în care trăim. Abia acum am înțeles că acest roman e acum mai actual decât putea fi în 1980. În el nu e vorba neapărat despre co­munism. E vorba de toate regimurile care au trecut și vor trece peste noi tragic, indiferent și de neoprit“. //

 

// SORIN PREDA

// Moromeții. Ultimul capitol

// Editura Eikon, 2013, 240 pag.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22