Pe aceeași temă
Moromeții. Ultimul capitol de Sorin Preda, într-o nouă ediție, după numai trei ani. Îmbucurător, dar și bizar. Ediția din 2010 obținuse Premiul Academiei și a avut parte de critică foarte bună, dar (sau, mai bine zis, deși) a avut un tiraj minuscul. Cea de acum vrea probabil să compenseze, dar o face - regret să o spun - dând peste alt ghinion: condiții grafice triste, greu de înghițit în zilele noastre, text îngrijit doar aproximativ. Sunt aventuri editoriale parcă numai bune să ilustreze posteritatea sucită și plină de eclipse a autorului Moromeților. Câți îl mai citesc azi? Manualele îl includ mecanic, nivelator. Abia dacă filmul lui Stere Gulea, după Moromeții, a mai ținut la cald, cu mijloacele lui aparte, acest capitol tare de istorie literară, care seamănă tot mai mult cu un pod abandonat: un pilon impresionant, înfipt exact în mijlocul răvășit al perioadei comuniste, iar la capătul celălalt - nimic. Un pod fără pod, o demisie, o fractură.
Sorin Preda își rezervă însă aici cu totul altă misiune. Ca scriitor, dar și ca nepot de frate al marelui prozator, el alege să-și exploreze uimirile. O face cu simplitate jucată, de fapt sofisticată. Reușește în orice caz să evite, prin umor, reproșul ce trebuia făcut primului său editor: „Dacă am îndrăznit să propun cititorilor o nouă și revizuită ediție a cărții, am făcut-o cu un gând anume - ca lumea să afle că scriitorul Marin Preda avea niște ochi deosebit de frumoși. Ochi verzi, pătrunzători, cu misterioase irizări opaline“. Eschivă tipic moromețiană, dar și așezare mai la vedere a ipotezei pe care se bazează cartea: Marin Preda poate fi repus la locul potrivit, dar trebuie s-o apuci invers, dinspre biografie spre operă, prin amănunte.
Povestea „ochilor verzi“ vine dintr-o întrebare a Georgetei Dimisianu: „Sorine, poți să-mi spui ce culoare aveau ochii lui Marin Preda?“. Întrebare cu tâlc, a pierderii în plan omenesc, a ireparabilului, a memoriei fragile și trădătoare și pe care am întâlnit-o, cu aceeași tresărire, într-un interviu târziu al Monicăi Lovinescu. Ea nu-și mai amintea culoarea ochilor lui E. Lovinescu.
Așadar, ce culoare aveau ochii lui Marin Preda? Blocaj. În stupoarea ne-răspunsului se ascunde tocmai ceea ce se chinuie să adune din bucățele Sorin Preda: „Dacă ajungi la Siliștea și vrei să te apropii de lumea adevărată a lui Marin Preda, trebuie să te descurci singur, să strângi de unde știi și de unde se nimerește câteva fărâme de vorbe și de întâmplări. Să le completezi, imaginându-le. Cineva ar trebui acum, în ultima clipă, să adune tot ce a mai rămas. E posibil ca, din toate, amintirile să moară ultimele, dar nu e sigur“. Soluția de contracarare pe care o propune e tocmai instalarea în impas: „Pe zi ce trece îmi dau seama că Moromeții. Ultimul capitol nu este o carte. E altceva. E o chestie, o tărășenie cum spun siliștenii“.
Sorin Preda crede că Marin Preda nu poate fi explicitat, ci trebuie luat „holistic“, ca o natură misterioasă, ghem de hipersensibilitate încâlcit sub presiunea lumii înconjurătoare. Ca atare, drama artistului neînțeles, pe care s-a bătut destulă monedă, ar fi o cheie ruginită, iar adevărul e că... totul e relativ, o „tărășenie“ căreia îi vom da târcoale la infinit. Ar mai fi de corectat și ideea că Preda a „complicat“ lumea satului, în Moromeții, or, sugerează cartea de față, e tocmai pe dos. Lumea moromeților nu e sofisticată, așa cum s-a reproșat, pentru că prozatorul ar fi făcut-o după chipul și asemănarea lui, ci invers, prozatorul e chipul esențial al ciudatului sat teleormănean.
Cartea face deci arheologie de familie cu ochi de scriitor și, în același timp, arheologie literară prin ochii familiei, ba chiar ai oamenilor simpli, silișteni oarecare, iar rezultatele sunt surprinzătoare pe ambele planuri. Siliștenii au păreri literare, scriitorii sunt preocupați mai cu seamă de ultimul Preda, ca om.
Abia la a doua lectură mi-a sărit în ochi ce bine vorbesc de literatura lui Preda rudele lui. Frați, nepoți, cumnați, soții - cu toții simt nevoia să se exprime și la acest nivel, au luat act, pe cale culturală, de consubstanțialitatea cu valoarea lui. Sae (Alexandru, fratele mai mic) spune, de pildă, că „Desfășurarea a avut un efect benefic asupra moralului său“, că succesul cărții l-ar fi remontat. (Desigur, și banii.) E de reflectat! Tot el discută efectul războaielor literare cu Petru Dumitriu și cu Eugen Barbu asupra psihicului fragil al scriitorului. Marinică, fiul lui Sae și nepotul prozatorului, oarecum literat și el, merge chiar la finețuri: „În Cel mai iubit dintre pământeni încerca să introducă o nouă formulă artistică, o formulă cu scrisul la persoana întâi, la care se gândise demult, cu cel puțin 10-15 ani înainte“. „... E o mare diferență între Intrusul lui Preda și Facerea lumii a lui Eugen Barbu (...) Intrusul, zic eu, nu este doar o capodoperă pentru epoca respectivă, dar este primul roman comunist, inspirat din prezent, cu acțiune în prezent, fără ideologie comunistă. Deci este primul roman comunist fără comunism“ (afirmație care ar merita datată!).
Din Siliștea se aude însă și cinicul „cor antic“ pe dos, care cârtește din admirație: „Ce mai de colo până colo, putea mai mult, dom’le! Cu mult mai mult!“, răbufnește inexplicabil Dobre I. Burcea, „profesor de română și autorul unei monografii despre Marin Preda“. De fapt, totul se explică: Dobre I. Burcea e fiul învățătorului Burcea, care primise cândva de la elevul Marin Călărașu (așa era trecut la catalog viitorul scriitor) o întrebare ciudată: ce înseamnă „monșer“? Învățătorul i-a explicat, dar i-ar fi și zis, cu oarecare neclară invidie: „Mă Călărașule, mă! Ție ți-a pus Dumnezeu mâna în cap“.
Sorin Preda e foarte atent la semnele acestei bizare competiții de orgolii din Siliștea. Comunitatea există aici mai mult în inerția acestei curioase întreceri de istețime - fără nicio miză, orice scor se îneacă în lehamite. Lumea lui Preda nu recunoaște, dar se recunoaște în literatura lui. Iar lui, mai degrabă îi refuză rolul de mijlocitor. În Muntenia, totul se ia pe șfichiul îndoielii, cultul „eroilor“ locali n-are trecere. „Puțin le pasă (siliștenilor de azi - n.m.) de Marin Preda și ce anume înseamnă el pentru sat. Puțin le pasă dacă rămâne sau nu ceva în urma lor. Pentru bătrânii din Siliștea, viața e de acum un capăt de lume, un capăt de drum.“
Dacă siliștenii își dau cu părerea despre scrisul lui Marin Preda, scriitorii mai degrabă fug spre detaliul omenesc, biografic. Sigur, unii încă se tem că scriitorul n-a murit de moarte bună. Din fericire, cartea nu (mai) ține să facă lumină în acest subiect. Sunt păreri pro și contra, sunt neliniști, amintiri sfâșietoare cu premonițiile scriitorului (vezi teribila scrisoare în care îi încredințează lui Cezar Ivănescu manuscrisul romanului Cel mai iubit dintre pământeni), dar însuși Eugen Simion pare să fi închis subiectul, de vreme ce pomenește doar de „circumstanțe misterioase“.
Într-un text de o discreție mimotică, Magdalena Bedrosian evocă un Preda în severă decompensare afectivă. „De ani de zile, nu mânca decât prin restaurante, nu în acea ambianță familială, căreia îi ducea dorul.“ Invitat în familia editoarei, Preda a mângâiat emoționat fetița de 7 ani, venită să spună noapte bună. „Era o mărturie de tandrețe, dar și de nevoie de tandrețe pe care nu și-o îngăduia, probabil, decât atunci când se simțea complet dezinhibat, ieșit total de sub acel control sever, care ținea la el bine strânse în chingi o puternică afectivitate, ca și nevoia de afecțiune.“
Sânziana Pop își amintește și ea, cu intensitate dureroasă, cum se lumina Preda când îl vizitau copiii la Mogoșoaia. Tot ea povestește o scenă „de film rusesc“: Preda, în paltonul lui obosit, pe peluza castelului, rugându-se ca un copil de Florin Pucă să-i dea și lui să țină zmeul de hârtie. Îl poartă îndelung, cu seriozitate și încântare.
Radu F. Alexandru transmite o replică pe care n-o mai poți uita: „Copile, sunt terminat“. Mai erau doar câteva ore...
Sunt, cu toții, mânați de o foame de clarificare târzie, peste care plutește o vinovăție difuză, sentimentul că fiecare a ignorat, mai mult sau mai puțin, semnele marii rupturi interioare pe care o trăia fragilul „Monșer“. Preda îi obsedează, categoric, și nu e întâmplător că tot ce s-a spus mai cu miez despre prozator după moartea lui a venit prin memorialistică, de la dialogul lui Eugen Simion cu Aurora Cornu până la memoriile Ninei Cassian, de la scrisorile lui Preda către aceeași teribilă Aurora Cornu (adunate și adnotate tot de E. Simion) până la această piesă mozaicată care este cartea lui Sorin Preda.
Carte plină de scene excepționale. Unele știute: scena cu pâinea fierbinte ținută la piept de micul Marin; spălarea picioarelor Aurorei, în curtea casei părintești; Preda ghemuit neverosimil în pătuțul de nou-născut al primului său fiu, Nicolae. Altele, mai noi: Marin Preda ținând un mic discurs năuc-sibilinic la mormântul mamei. Sau această amintire a lui Nicolae, prețioasă ca o icoană: scena bărbieritului, copilul privindu-și tatăl prin ușa întredeschisă a băii, fascinat de participarea la ritual și primind, fără să știe, un dar de rămas bun.
Despre Moromeții. Ultimul capitol, cineva a pomenit formula docudramă. Pe-aproape, dar modelul e mai degrabă documentarul tip BBC, care nu pune în scenă certitudini, ci animă indirect documentul, prin mărturii din perspectiva timpului. Sub această comparație, scenariul aparent fărâmițat al volumului devine metodă, și anume cea mai fericită întrebuințare a priceperilor de tip textualist ale lui Sorin Preda, care reușește o frapantă ascultare a memoriei private asupra lui Preda. Comentariul reporterului - fapt literar - se face în surdină, ascuns în întrebările cu schepsis (frumos jucată condescendența față de cel mai interesant interlocutor din carte, Alexandru/Sae Preda), în general, în maieutica abilă cu care scoate adevărul din gura acestor săteni altoiți de mici cu spirit critic în loc de emoție. Generoasă plasarea în text a emoției. Nimic lăcrimos, doar umbra tragică a presentimentului morții, timpurie și macerantă.
Moromeții. Ultimul capitol e o biografie literară indirectă. Mai bine pieptănată editorial, ar trebui să fie bibliografie școlară obligatorie. Ar frăgezi nesperat atenția liceenilor. Iar celorlalți le-ar da poate alte răspunsuri, ca acesta sugerat de Georgeta Dimisianu: Cel mai iubit dintre pământeni vorbește despre „degradarea unei simple iubiri; e însăși degradarea vieții, a lumii în care trăim. Abia acum am înțeles că acest roman e acum mai actual decât putea fi în 1980. În el nu e vorba neapărat despre comunism. E vorba de toate regimurile care au trecut și vor trece peste noi tragic, indiferent și de neoprit“. //
// SORIN PREDA
// Moromeții. Ultimul capitol
// Editura Eikon, 2013, 240 pag.