Postmodernismul bine temperat

Postmodernismul românesc nu poate fi separat de reflecţia critică şi intelectuală născută în marginea sa. Ultimii douăzeci de ani au propus, dincolo de ezitări şi de redundanţe, o viziune care încearcă să se sincronizeze cu cea occidentală. Traducerile de teorie literară, dezbaterile de idei, producţia de texte sunt tot atâtea elemente ce pot fi integrate într-un puzzle ce capătă sens. La câteva decenii de la gestul fondator al optzecismului, imaginea postmodernismului românesc poate fi schiţată critic, iar bilanţul său poate fi pus în pagină, ca parte a unei evoluţii de mentalitate în spaţiul public.

În acest context al inventării gramaticii intelectuale postmoderne, Ion Manolescu deţine o poziţie canonică. Prin energie, erudiţie şi fantezie, silueta sa se desenează ca un actor central în acest efort delicat şi susţinut de impunere a unei noi paradigme. Ca şi Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu se află în situaţia de a fi, simultan, producător de text ficţional şi exeget de text - participarea narativă şi distanţarea critică sunt ipostazele în funcţie de care poate fi judecată propria sa contribuţie la consacrarea postmodernismului autohton. Ion Manolescu aduce în câmpul intelectual românesc pasiunea postmodernă pentru bricolajul ideologic, arta manifestului teoretic, înclinarea fecundă pentru renovarea metodelor şi instrumentelor cu care operează istoria şi teoria literară. Ambiţios şi deliberat provocator, demersul său reţine tocmai prin capacitatea de a aclimatiza, cu natureleţe, brand-ul postmodern, subminând ordinea impusă de modernismul românesc de după 1960.

În proză, ca şi în critică şi eseu, Ion Manolescu reabilitează vocaţia experimentului, deschizând piste şi inaugurând perspective, suprapunând impecabila informaţie culturală pe un fond de sensibilitate fantast şi ficţional. De aici, traversarea graniţei dintre genuri şi contaminarea reciprocă dintre propriul edificiu teoretic şi proză: se află aici ilustrate un principiu al vaselor comunicante şi o probă de inteligenţă auctorială care sunt marca personalităţii sale profunde.

Benzile desenate şi canonul postmodern este cartea ce redă publicului de astăzi efigia unuia dintre cei mai efervescenţi reformatori intelectuali contemporani: textele scrise pe parcursul a mai mult de cincisprezece ani expun coerenţa unei viziuni asupra scrisului, canonului şi relaţiei dintre „cultura înaltă“ şi „cultura populară“ în postmodernism. Supravieţuieşte, în această suită de eseuri, frenezia cu care Ion Manolescu a forţat barierele literaturii, dinamitând prejudecăţi şi consacrând o libertate de lectură ce contrastează cu osificarea apteră şi fanatizată a unei părţi din critica literară de astăzi.

Benzile desenate şi canonul postmodern participă, evaluate diacronic, la marea dezbatere pe care o inaugurează, imediat după 1990, textele despre canon ale lui Virgil Nemoianu. Reevaluarea patrimoniului postbelic şi a manierei în care se produce actul critic sunt câteva dintre mizele recuperabile în textele lui Ion Manolescu. În cazul său, postmodernismul este o opţiune asumată ideologic, fondată fiind pe o respingere a marilor ipoteze fondatoare general acceptate în spaţiul cultural românesc. În paradigma teoretică pe care o imaginează Ion Manolescu, „centrul“ culturii înalte este dislocat din poziţia sa canonică, iar literatura „marginii“ (incluzând aici şi discursul grafic şi textual al benzii desenate) este reabilitată şi învestită cu o semnificaţie ce merge în contra curentului dominant. Întreaga acţiune intelectuală a lui Ion Manolescu este indisociabilă de profilul unei reviste ce acţionează ca o cutie de rezonanţă şi un agent al modernizării intelectuale- suplimentul Vineri al revistei Dilema este modelat de Ion Manolescu şi de Liviu Papadima ca un berbece ce încearcă şi reuşeşte să înfrângă cerbicia prejudecăţilor criticii leneşe. Moştenirea lui Vineri este de găsit în această parte de fantezie, ludic şi erudiţie bine temperată: istoria acestei reviste rămâne a fi scrisă şi, odată cu ea, istoria uneia dintre cele mai mai ambiţioase tentative de sincronizare postmodernă.

Căci viziunea lui Ion Manolescu este aceea a autorului de manifeste şi a doctrinarului: „textualismul mediatic“, pe care îl acreditează ca sintagmă, rămâne una dintre căile de acces către ficţiunea lui Mircea Cărtărescu. Aici, ca şi în alte ocazii, eseistica lui Ion Manolescu este cu un pas înaintea timpului său. Detaşându-se de paradigma autarhică şi autoreferenţială, viziunea lui Ion Manolescu împinge spre centru un set de referinţe străine discursului despre literatură. De la arta clipului muzical până la banda desenată, universul lui Ion Manolescu posedă cantitatea de miracol tehnologic hoffmanesc pe care o pune în pagină, crepuscular, Blade runner al lui Ridley Scott. Înconjurat de maşinile sale miraculoase, introducând în limbajul critic contemporan vocabularul cinematic al cyber punk–ului, Ion Manolescu anticipează cotitura epistemologică care se produce şi în România, astăzi, odată cu generalizarea Internetului şi consacrarea unui limbaj al fuziunii dintre cuvânt şi imagine. Excentric în raport cu o cultură dominată, inerţial, de polemicile provinciale, Ion Manolescu colonizează, temerar, un teritoriu care îl plasează în proximitatea criticii tehno-culturale vestice. Modelul „videologiei“ se află, in nuce, în această suită de texte recuperate, acum. Coerenţa unei acţiuni intelectuale de durată devine vizibilă.

Ponderea „benzilor desenate“ în acest context de reevaluare critică nu este întâmplătoare. BD-ul francez şi comics-ul american sunt două dintre formele tipice de exprimare a unui ethos postmodern. Ion Manolescu rămâne, alături de Dodo Niţă, unul dintre foarte puţinii iniţiaţi în arcanele acestei arte relegate către margine de puriştii culturii înalte. În spatele opţiunii metodologice se află şi o parte de nostalgie: regăsesc în paginile dedicate de Ion Manolescu revistei Pif şi lui Corto Maltese fascinaţia timpului ce opune mecanizării comuniste subversiunea fanteziei. Elogiul lui Pif este parte din elogiul acestui canon ospitalier, în marginile căruia distincţia dintre „înalt“ şi „popular“ este abolită. Banda desenată şi literatura comunică, iar obiectul rizomatic astfel născut sfidează taxonomiile tradiţionale. Teoriile lui Ion Manolescu sublimează propria sa biografie - peste decenii, cititorul de Pif încadrează intelectual imersiunea în universul grafic al copilăriei.

Relaxat şi policentric, canonul lui Ion Manolescu elimină tensiunile pe care modernismul postbelic le-a impus, ca forme de inhibiţie. Explorarea hibridizării este strategia prin care eseistica lui Ion Manolescu conturează alternativa la încremenirea şi mortificarea puritană. În dezbaterea canonică recentă, vocea lui Ion Manolescu rămâne vocea unui postmodernism bine temperat. //

// ION MANOLESCU
// Benzile desenate şi
    canonul postmodern
// Editura Cartea
    Românească,
    Bucureşti, 2011.