Povara istoriei

Într-o vreme în care România, ca și lumea largă, abundă de memorialistică, înțelegând aici o sete de a chema trecutul în ajutor pentru explicarea unui prezent derutat și derutant, Radu Boroianu – personalitate cunoscută a lumii politice, artistice și a diplomației culturale – vine pe piața de carte cu un opus voluminos apărut la Editura Tracus Arte. Intitulată Despovărarea. Simțuri și instincte și subintitulată roman autobiografic, cartea este nu doar o relatare detaliată a vieții personale a autorului, ci și o pasionantă incursiune în trecutul și prezentul României în care a trăit și trăiește. Este din categoria evocărilor care au nu doar valoare sentimentală, ci și, mai ales, una documentară, fiind în plus, prin stilul atractiv al scrisului, capabilă să vehiculeze multe informații, unele inedite despre România postbelică, ulterior bolșevizată și trecută printr-o dictatură comunistă, aspirantă la democrație după 1989.

Reconstituirea acestui traseu e făcută de autor prin prisma unei istorii de familie minuțios cercetată, cu pasiuni heraldice menite să descopere într-o genealogie îndepărtată argumentele unei apartenențe indelebile la un românism structural, aparținând cultural și moral creștinătății europene. Pe urmele Boroienilor și Burilenilor, familii cu vechi rădăcini în ceea ce s-a numit în modernitate vechiul Regat (printre ei, Rodica Burileanu, soția lui Eugen Ionescu, dar și filosoful Noica), Radu Boroianu trasează contururile mai line sau mai accidentate ale unor destine care prin ramificații mereu surprinzătoare descriu tabloul acelei societăți către care au privit cei mai interesanți romancieri interbelici și ulterior un George Călinescu, cu al său opus Scrinul negru, primul titlu care-ți vine în minte citind romanul lui Boroianu. Intelectuali din tată în fiu, așezați în casele și proprietățile lor prin muncă proprie, Boroienii și Burilenii au devenit, ca și atâtea alte familii aparținând elitei cu cultul acestei tradiționale alcătuiri comunitare, victimele răsturnărilor de valori de după război, când în România s-a instaurat dictatura proletariatului: „Sunt produsul (tipic sau atipic, încă nu am lămurit) unei perioade istorice profund paradoxale. Educat în familie după principiile Sfintei Treimi, cu disciplina rugăciunilor de seară și de dimineață și în respectul adevărului, am fost obligat, tot de către părinții mei, la mărturisirea doar în șoaptă a acestuia... pentru a putea supraviețui astfel, parțial, sub teroarea stalinisto-dejistă... Perioadă crâncenă căreia puțini am reușit să-i scăpăm complet“. Mai prin închisori, mai pe la alte case decât ale proprietarilor de drept deposedați de noul regim, aceștia au continuat să-și respecte credința și neamul alcătuind firavele rămășite pe care s-a mai putut clădi după ’89 o speranță de democrație. Poveștile lui Radu Boroianu despre regruparea familiei risipite în casa din strada Negustori, singura rămasă în proprietatea unui membru al familiei, sunt privite cu detașare nostalgică, asemeni și altor episoade din viața strâmtorată a celor care ajung să-și vândă lucrurile în talcioc ca să aibă din ce trăi. Cartierul copilăriei, străzile Moșilor, Maria Rosetti, Silvestru, prizat cu deosebit atașament de adult ca și de copilul de odinioară, devine personajul principal al unor savuroase capitole dominate de sentimentul unei reale despovărări de griji, apanajul vârstei. Celelalte despovărări la care aspiră autorul acum în amurgul vieții se referă la un soi de bilanț, de evaluări post factum potrivit cărora ne întâlnim cu mărturisiri curajoase despre unii membri ai familiei, dar și oficiali sau personalități ale culturii și vieții politice întâlnite în casa copilăriei sau mai apoi în societate. Avocați, medici, fețe bisericești, unele cu nume sonore, renasc din negura timpului pentru a depune mărturie, o dată în plus, despre trista soartă a intelectualității române în ultimul aproape un secol de istorie frământată și, nu în ultimul rând, despre unele tare ale poporului român descrise de psihologi și sociologi. Un portret incitant se conturează în privința patriarhului Justinian Marina, personaj controversat cu care Radu Boroianu pretinde că a avut interesante intersectări de destin când a locuit la Dragoslavele, proprietate a Patriarhiei. E evocată percutant și figura lui Andrei Scrima și a grupului de preoți și credincioși cunoscut sub numele Rugul Aprins, din jurul Mănăstirii Antim, condamnat, cum se știe, la ani grei de închisoare. Dar primim informații și despre profesorul Oisie Șafran, directorul legendar al Liceului Cantemir, comunist convins, dar și luminat, ca să spunem așa, umanist, protector al multor acte nevinovate ale năstrușnicilor adolescenți. Și despre multe alte întâmplări specifice vremurilor, familiare multora care au traversat această epocă.

De profesie regizor, absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, pe care l-a absolvit în anii furtunoși ai dezghețului ideologic survenit după eliberarea deținuților politici (1964), era firesc ca Radu Boroianu să dedice multe pagini studenției în strânsă legătură cu viața din teatrul românesc al acelor ani. Nume de profesori, Virgil Brădățeanu, Ion Toboșaru, Mihai Dimiu, de colegi, Irina Petrescu, Radu Gabrea, fac parte din amintirile viitorului regizor, care-și petrecea timpul învățând de la maeștri precum Ciulei și Pintilie, Esrig, Moisescu, Clody Berthola, Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Lazăr Vrabie, protagoniștii scenei Teatrului Bulandra, unde poposeau seară de seară cei ce studiau în aceeași clădire.

Din perspectiva carierei sale în domeniu și în acord cu intențiile de a distinge între sentimente și instincte vectorul just al evoluției sale, autorul produce în capitole de sine stătătoare și opinii teoretice asupra fenomenului, unele tipărite în presa vremii, căci Radu Boroianu, fin intelectual și analist, a „păcătuit” cu condeiul încă de pe atunci. A scris la publicații culturale precum Argeșul, pe vremea când era regizor la Teatrul Al. Davila din Pitești, dar și la revista Teatrul, vezi articolul Tradiția și preluarea contemporană a clasicilor, apărut în anul 1968, în plină dezbatere ulterioară tipăririi lucrării lui Ian Kott, Shakespeare, contemporanul nostru. Perioada de câțiva ani buni la teatrul din Pitești devine importantă pentru Radu Boroianu, mai ales datorită ocaziei de a face prima călătorie în Franța și de a monta la Paris, urmare a sprijinului primit de la autorul francez lansat pe scena piteșteană și de la influentul regizor și director Constantin Dinischiotu. În câteva capitole de viață palpitantă în provincia argeșeană și ulterior pe cheiurile Senei, aflăm multe despre percepția autorului asupra teatrului vremii, dar și asupra exilului românesc cu care vine în contact. Concluziile sale vin să puncteze o anume valoare de argument istoric al faptelor pe care contemporanii acelor evenimente încă în viață le pot confirma.

Capacitatea autorului de a transla inventarul faptelor în romanesc și invers face atrăgătoare cartea, în ciuda preocupărilor din volumul al doilea în care inserează multe documente din perioada în care Radu Boroianu, ca persoană publică, om de cultură și diplomat, evoluează pe alte coordonate. Cartea operează aici cu alte concepte, mai severe, servind de instrument politicianului liberal cu funcții importante în PNL, spre a-și preciza poziția în relație cu lumea politică a vremii și cu figurile dominante, în ample capitole de istorie și politologie, portretizând aplicat colegii de partid de la Câmpeanu la Tăriceanu și mai ales pe fostul președinte al țării Emil Constantinescu. Pe de altă parte, frecventarea mediilor culturale generează portrete pline de culoare, vezi Augustin Buzura, Nicolae Breban, Pavel Chihaia, Sergiu Cioiu, Dinu Kivu, inserate la capitolul Prieteni.

Continuând sub formă de jurnal, cartea reproduce relatări despre activitatea diplomatică în Elveția, la Berna, apoi la Institutul Cultural Român, prilej cu care Radu Boroianu revine la iubirile sale dintâi, arta și cultura. Fundalul intelectual e același, dominat de formația filosofică creștin-ortodoxă care stă la baza unor fine observații precum acelea din articolul dedicat creației sacre, cu referire la Coloana fără sfârșit – opera lui Brâncuși – sau la piesa de teatru Macbeth de Shakespeare, unde analizează scena vrăjitoarelor prin prisma relației dintre mistica ritualurilor și ciclicitatea naturii. Cititori fiind, s-ar putea să rămânem atașați mai degrabă povestirilor despre anii de formare, despre drumul inițiatic în preajma unor personalități ale artei și culturii care depun mărturie pentru afirmarea personalității de mai târziu. Pagini întregi care detaliază asupra afecțiunilor elective în materie de persoane și domenii sunt pilduitoare pentru înțelegerea nu doar a traseului biografic al autorului, ci și ca ghid de bune practici util oricărui tânăr.

În ciuda sentimentului nostalgic care îndeobște animă evocări de acest fel, memoriile lui Radu Boroianu sunt susținute de luciditatea cărturarului care-și asumă trecutul, al său și al spațiului în care trăiește, și pe care despovărarea din titlu o accentuează. Cartea conține și un Documentar video, respectiv reproducerea unor fotografii din arhiva personală a autorului, importante documente de epocă având rolul de a spori atractivitatea acestei importante apariții editoriale prin care Editura Tracus Arte își reconfirmă prestigiosul nivel. Concluzia acestor tandre, dar și istorice amintiri formulată de însuși autorul lor e că: nu ajunge să fii de față dacă nu mergi curajos și dintru început în față, mereu mai în față... Subscriem. //

Radu Boroianu

Despovărarea. Simțuri și Instincte (Vol. I)

Editura Tracus Arte,
București, 2019, 276 pagini

Radu Boroianu

Despovărarea. Simțuri și Instincte (Vol. II)

Editura Tracus Arte,
București, 2019, 486 pagini