Povara tradiției

Bernard Lewis lasă deschise toate posibilitățile pentru viitorul Islamului: nu se hazardează cu profeții, dar nu respinge speranța că provocarea unei noi creativități civilizaționale preponderent pașnice va fi mai fertilă decât resentimentul și furia scăpătaților.

Majoritatea dintre noi, creștini și eu­ro­peni, nu prea știm mare lucru despre Is­lam. Fie că ne sperie jihadul ori asasinatele teroriste, fie că empatizăm cu imigranții, și așa amărâți, cărora li se interzic mi­na­retele, sursele noastre limitate de cu­noaș­tere nu prea depășesc o presă generalistă și o experiență personală în general ex­trem de subțire. De-abia dacă știm de ru­găciunile zilnice, de luna de post ori de in­terdicțiile de a consuma porc și alcool. Cât privește presa pe care o citim, aceasta e polarizată: pe de o parte, alarmiștii și belicoșii, unii chiar clamând că războiul civilizațiilor e în toi, în timp ce noi re­acționăm ca struții; pe de altă parte, xe­no­filii și avocații alterității, multiculturaliști, promotori de melting pot ori pur și sim­plu democrați cu pretenții de consecvență. Din cauza informației superficiale ori con­tradictorii, reacționăm inevitabil pre­pon­de­rent emotiv, pradă unui argument ori al­tuia, dar parcă mereu fără a ieși dintr-o ceață destul de deasă.

BERNARD LEWIS
Istoria Orientului Mijlociu
Editura Polirom, 2014

Iată însă că, de câteva luni, pe raf­tu­rile librăriilor se află traducerea unei sinteze fermecătoare – Istoria Ori­entului Mijlociu. Autorul e un orien­talist de prestigiu, cu o carieră uni­ver­sitară începută la Londra și culminată la Princeton, inevitabil controversat atât din cauza tematicii încă extrem de sensibile geo­politic și diplomatic, cât și metodei am­bițioase. Bernard Lewis cucerește în pri­mul rând cu trei calități: arta amănuntului sugestiv; un responsabil rafinament in­te­lectual în jocul asociațiilor; percepția fină a schimbărilor istorice. Calități care îl trans­formă într-o călăuză atractivă pentru noi, necunoscători deja derutați, fie creduli, fie sceptici. O uvertură dă tonul acestei fas­cinante aventuri de lectură: autorul des­crie o cafenea orientală de azi, subminând succesiv o parte dintre prejudecățile unor percepții comune – o considerăm tra­di­țională, dar de fapt e un produs recent, datorat mai ales influențelor occidentale. Mesele și scaunele, dispărute din regiune după expansiunea arabă, au înlocuit de nu mult timp divanele, pernele și tăvile me­talice. Tutunul atât de prizat, răspândit aici de englezi după descoperirea Ame­ri­cii, a fost acceptat doar după aproape un secol de controverse, nu lipsite de vic­time, după criminalizarea consumului său de către un sultan mai aspru. Ziarelor, ca și tiparului de la baza lor, le-a trebuit de asemenea destul timp ca să depășească in­terdicțiile locale. Tablourile cu șeful sta­tului, acum pe pereții cafenelei, sunt și ele o inovație. Chiar mai piosul Baiazid a vândut portretul tatălui său, Mahomed al II-lea, care îl angajase pe venețianul Bel­li­ni, în pofida unei tradiții mai consecvent iconoclaste. Ceasurile de pe mâini ori cele de pe pereți, la fel ca și ochelarii, dar mai ales cămășile și pantalonii sunt de ase­me­nea preluate din Occident. Punctul de fugă al perspectivei lui Lewis nu e ales în­tâmplător: Orientul Mijlociu – o sintagmă de asemenea occidentală, dar mai ales con­vențională – nu prea știe, mai ales de do­uă secole încoace, cum să se raporteze la un Occident care îi eclipsează fosta glorie. Într-un asemenea orizont, apare și aso­cie­rea retorică a lumii occidentale cu Satana, prin excelență un ispititor, fiindcă nu pu­țini consideră această influență drept o per­fidă seducție – de unde și reacțiile de disproporționată furie.

Dar ce aflăm de fapt despre Is­lam? Una dintre principalele di­ficultăți ale europeanului este de a înțelege cum se exercită au­toritatea religioasă printre mu­sulmani. Ca și în cazul lumii creștine, există două tipuri distincte de autoritate, cea politică și cea religioasă, fiecare cu com­plexitatea ei, iar raporturile dintre ele merg de la convergență la concurență. Câ­teva diferențe semnificative între cele do­uă civilizații provin din geneza distinctă: creștinismul s-a născut fără pretenții po­litice, iar în primele sale trei secole a fost o minoritate tolerată ori combătută – de evrei sau de romani. Islamul a fost, în schimb, de la început o religie războinică și dominantă, care s-a extins rapid pe calea armelor – nu neapărat prin con­ver­tiri forțate, dar sub impactul decisiv al unei legislații discriminatorii: plata unui impozit special și anumite interdicții care marcau clar inferioritatea socială, plus ris­cul destul de serios de a fi înrobit. Co­ra­nul și tradiția îl prezintă pe Mahomed exer­citându-și atribuțiile de șef politic, ceea ce, în mod evident, nu e cazul lui Iisus în Evanghelii. Odată ajuns religie de stat, creștinismul a fost uneori mai puțin to­lerant decât Islamul, dar în conflictul ulterior dintre imperium și sacerdotium, evoluat încet spre secularizare, ideea unei separări și-a găsit mai ușor referințele de legitimitate. Califii și sultanii au cumulat cele două funcții, dar nu în sensul îm­pă­raților – Constantin cel Mare se considera cel mult episcopul din afara Bisericii – și nici în cel al papilor, care în primul rând reprezentau vârful unei ierarhii clericale. Nu aparțineau lumii distincte a teologilor – ulama –, dar principala lor menire po­li­tică era să apere și să răspândească șaria. Pe aceasta am putea-o defini drept le­gis­la­ție teocratică – mult mai pretențioasă, de exemplu, decât nomocanoanele tradiției bizantine –, cultivată de profesioniști cu dublă specializare. Șaria, un imens cod de legi fundamentat pe Coran și pe tradiția nu­mită hadith, e considerată de Lewis drept „una dintre principalele realizări in­telectuale ale Islamului, care ilustrează pe deplin caracterul și geniul civilizației is­lamice“. Unele prevederi sunt clar no­r­mative – cu pedepse pe măsură, aplicate de stat –, dar altele vizează idealuri, deci sunt simple recomandări. Cu toată fle­xi­bilitatea sa – muftii, jurisconsulții Isla­mului, s-au ocupat cu adaptările la tot fe­lul de situații noi –, șaria a rămas un ins­trument teocratic.

Nu au lipsit însă con­flictele. Func­ționarii de stat și teologii au ră­mas în bună măsură în lumi pa­ralele. Aceștia din urmă chiar au considerat implicarea în ad­ministrație drept un semn de scăzută pie­tate. Au câștigat, în schimb, un sem­ni­ficativ plus de autoritate spirituală, fiindcă erau în ochii populației nu doar evlavioși, ci și independenți în raport cu puterea. Acest avantaj i-a transformat și într-o pe­pinieră de contestatari influenți, de cele mai multe ori animați de intenții re­acț­i­onare în raport cu inovațiile politice – în­noirea în general nu e prea bine văzută, lui Mahomed însuși atribuindu-i-se afir­mația conform căreia „cele mai rele lu­cruri sunt noutățile“, un argument pu­ter­nic în favoarea unui conservatorism greu de zdruncinat. O situație încă de ac­tua­li­tate, fie și dacă ne gândim numai la re­centul îndemn al președintelui egiptean al-Sisi adresat teologilor islamici cei mai prestigioși de a-și revizui anumite men­ta­lități din ce în ce mai păguboase. O în­cer­care, în fond, de a renunța mai ferm la ji­had și de a conviețui pașnic cu restul ome­nirii. Chiar dacă unii teologi moderni au in­terpretat jihadul – literal înseamnă „efort“ – într-un sens pe care noi l-am nu­­mi ascetic, accepțiunea predominantă a fost cea militară. Lewis nu ezită să com­pare jihadul cu cruciada: deși consideră că cea din urmă a avut scopuri mult mai limitate, spre deosebire de ambițiile uni­versale ale celui dintâi, argumentele teo­logice invocate de unii și de ceilalți sea­mănă – „o înlăturare a obstacolelor din calea convertirii“. Semnificativ este și faptul că termenul a fost utilizat și pentru a legitima răfuieli interne, reformatorii fi­ind la nevoie demonizați drept trădători perfizi. În același timp, pedeapsa pentru apostazie rămâne în Islam cea capitală, fi­indcă nu e percepută ca expresie a liber­tății conștiinței individuale, ci drept o în­șelare a încrederii acordate de comunitate. Poți fi tolerat ca monoteist – soarta ce­lor­lalți a fost mult mai tragică –, dar odată mu­sulman, nu mai există cale de întoar­cere.

Panorama oferită de Lewis e ex­trem de largă și de nuanțată. În fața cititorului se perindă o multitudine de tipologii și ima­gini. E amintit prestigiul special al comerciantului, spre deosebire de fi­gura mult mai controversată a func­țio­na­rului – atitudine uneori cu consecințe se­rioase asupra stabilității politice. E pre­ci­zat rolul mai degrabă domestic al ne­nu­măraților robi, cumpărați sau mai ales ob­ținuți în urma cuceririlor, pe baza în­găduințelor șariei – interzisă era doar în­ro­birea altor musulmani. În cazul fe­mei­lor, acest rol era și sexual, fiindcă, alături de soțiile legitime, bărbații își puteau exersa poligamia în concubinaj legal cu roa­bele – tradiționalismul mai rezistent în raport cu statutul femeii nu poate fi cu totul străin de aceste deprinderi. În ta­bloul lui Lewis apare la un moment dat, într-un rol nu tocmai periferic, chiar și ca­pra, considerată printre principalii vi­no­vați ai deșertificării care a schimbat ra­di­cal peisajul în anumite regiuni.

Toate aceste realități ale trecutului pot fi puse în legătură cu actualitatea în diverse configurații ideologice. În fond, pentru ori­ce civilizație, raportul cu tradițiile sale de­vine în anumite epoci problematic. Unii spun că Islamul nu are cum să renunțe la fundamentul său teocratic ori la aspirațiile spre un jihad universal. Alții consideră, dim­potrivă, că vremurile s-au schimbat ire­versibil și că e doar o chestiune de timp ca un alt Islam, diferit fundamental cel puțin în unele privințe, să se impună. Ce­ea ce e sigur e că toți cei care se vor opu­ne reformării sale pot invoca o tradiție mai mult decât milenară. Merită să omori un caricaturist? Mahomed însuși a dispus exe­cuția celor care l-au satirizat în timpul ac­tivității sale, deși pentru urmașii săi a-și ridiculiza adversarii – bizantini, de pil­dă – în scenete de curte a rămas o prac­ti­că gus­tată. Exemple ca acestea sunt multe, iar contestarea lor, fie și prin inovații her­me­neutice, e o aventură riscantă. Să ne amin­tim cât de greu i-a fost creștinismului să depășească sclavia, pe care chiar apos­to­lul Pavel ori influentul Ioan Gură de Aur nu o respingeau. Ne putem întreba și de ce i-au trebuit aproape două milenii pen­tru a îm­bunătăți condiția femeii, uneori mai dis­criminată ca înainte și mai ales cu docte ar­gumente teologice. Lectura cărții lui Le­wis lasă deschise toate posibilitățile pen­tru viitorul Islamului. Nu se hazar­dea­ză cu profeții, dar nu respinge speranța că pro­vocarea unei noi creativități ci­vi­li­za­ționale preponderent pașnice va fi mai fer­tilă de­cât resentimentul și furia scăpă­ta­ților.