Pe aceeași temă
Ati avut ideea acestui film pentru ca faceti parte din categoria de decretei?
Nu, am pornit de la observatia ca acest subiect, acest experiment social gigantic, foarte spectaculos, cu o latura tragica indiscutabila, nu a fost tratat cu adevarat in nici un film documentar. Cand faci aceasta meserie si dai peste un asemenea subiect, n-o faci pentru ca biografia te impinge catre subiectul respectiv. Realizezi cu ochii unui autor de film documentar ca obiectul asta n-a fost ridicat de nimeni de jos de aproape 15 ani, cu exceptia cartii lui Gail Kligman, Politica duplicitatii, aparuta la Humanitas.
Dar sunt o gramada de asemenea subiecte lasate pe jos.
Mie mi se pare ca este povestea suprema a perioadei comuniste. Modul in care regimul a controlat viata privata a oamenilor a fost discutat de multe ori, in special in legatura cu dosarele Securitatii si cu informatorii. Dar modul in care regimul a controlat ce se intampla in dormitorul romanilor si mai ales urmarile unei situatii in care femeile erau transformate in masini de facut copii, lucrul asta mi se pare de departe expresia celei mai teribile absurditati, in care erau obligati oamenii sa traiasca atunci. Daca cineva mi-ar spune "ia cu tine o poveste a regimului Ceausescu, una singura, pe o insula", cred ca aceasta poveste e suficienta pentru a ne lamuri pe toti cum am trait in acea lume, care sunt vinovatiile noastre si ce trebuie sa facem ca sa nu se mai intample asa ceva. Povestea decreteilor contine toate elementele esentiale pentru intelegerea sistemului comunist, a complicitatii individului cu sistemul, a compromisurilor care nu trebuie facute, pentru ca ele vor fi urmate de alte compromisuri si mai mari s.a.m.d. Eu am inteles un lucru la care, va marturisesc, nu ma gandisem la inceputul realizarii acestui film: regimul Ceausescu este in foarte mare masura creatia noastra, a societatii romanesti, si nu este creatia lui Ceausescu si nici macar nu este creatia comunismului in sine sau o rezultanta directa a comunismului. Acel regim este creatia noastra colectiva, e modul in care noi am participat si nu ne-am dat seama la ce-am luat parte, decat acum, la o distanta de 10-15 ani, cand realizam in sfarsit care erau lucrurile realmente grave, importante, esentiale. Concomitent cu povestea decreteilor, am incercat sa readuc atmosfera epocii, prin reclame, prin muzica, prin show-uri de divertisment… Ceausescu a fost un tip realmente popular la inceputul anilor '60, Romania era o tara intr-o faza de prosperitate si de libertate relativa si te intrebi ce s-a intamplat pe drum. Cine a gresit? A calcat Ceausescu pedala? Dar de ce nu l-a oprit nimeni? Ce s-a intamplat? Noi n-ar trebui sa ne ascundem dupa deget, pentru ca generatia parintilor mei nu s-a dezis de Ceausescu la inceputul anilor '60. Au simtit ca omul asta nu e ceea ce trebuie foarte tarziu, prin anii '80.
Revenind la intrebarea dvs., legata de ideea acestui film, imi este greu sa fixez un moment exact. In mod normal, tii un astfel de subiect alaturi de alte subiecte care-ti zboara in cap poate ani de zile. Alexandru Solomon, un alt documentarist din generatia mai tanara, mi-a sugerat prin 2000 sa particip la Discovery Campus Masterschool si mi-a spus: "exista o singura conditie - sa ai un subiect foarte bun". Era vorba de un soi de master foarte prestigios unde 10 studenti din toata Europa, timp de un an de zile, dezvolta un proiect de film documentar, in ideea de a-l transforma intr-o coproductie internationala, fiind adresat producatorilor sau regizorilor cu oarecare experienta. Am incercat sa fiu eficient si m-am gandit care este cea mai tare poveste romaneasca pe care nu a spus-o nimeni pana atunci. Dintr-o analiza rece, mi-am dat seama ca asta este cel mai tare subiect de film documentar.
Lucrand la film, am inceput sa fac legaturile cu mine si mi-am adus aminte de discutiile din familie, de party-urile cu prietenii parintilor mei, de bancuri. Mi-a revenit in minte cuvantul asta, "decretel", pe care il cunosteam, dar nu stiam exact ce inseamna. Deci, dupa ce am descoperit cel mai tare subiect de documentar, am vazut ca el este si foarte personal. A fost un proces de intoarcere catre sine si catre biografia mea, pe care nu l-am parcurs chiar singur; am lucrat cu un producator de origine romana din Frankfurt, Razvan Georgescu, si el, desi nu este decretel, e foarte apropiat de aceasta generatie si stie bine datele ei. A fost un argument chiar in relatia cu anumite televiziuni; ei te intrebau: "Cu ce vii nou sau de ce trebuie sa faci chiar tu acest film?". Si eu ziceam: "pentru ca sunt unul din aia, am vederea din interior asupra povestii".
In articularea filmului cum ati decis selectia persoanelor care apar?
A fost o munca titanica. Am cautat in arhiva Televiziunii Romane, dar si in Arhiva Nationala, si la Sahia, si in arhive private. Am vrut sa facem un film de o maniera foarte profesionista, ca sa demonstram producatorilor din Occident ca putem sa realizam un film la fel de bun ca al lor despre acest subiect si la fel de bine documentat. Arhiva a insemnat orice lucru care avea sau nu avea legatura cu subiectul, dar tinea de perioada respectiva. Din aceasta arhiva enorma, apareau personaje, singure, care se lipeau de poveste intr-un fel. Si atunci noi le cautam; unii mai traiau, altii nu, unii voiau sa vorbeasca, altii nu.
In film apare un medic ginecolog din Brasov, Sangeorzan, care povesteste foarte deschis. Cum ati dat de doctorul Sangeorzan?
Am filmat in Statele Unite, in New York, unde s-a stabilit de mai multi ani.
Asta sa explice faptul ca el vorbea atat de liber?
S-ar putea sa fie o explicatie. Medicii n-au vorbit foarte pe larg despre treaba asta. El este si un om care voia sa marturiseasca, sa spuna, avea de livrat societatii aceasta informatie. In cazul lui, l-am gasit printr-un site al canadienilor de origine romana, care aveau legatura cu emigratia romaneasca din Statele Unite. Mi s-a parut un om foarte interesant, foarte liber, foarte deschis.
Memorabil este si episodul in care TVR, printr-un reporter, condamna o femeie in emisiunea Reflector.
Cautand in arhiva televiziunii, am gasit un reportaj despre un asa-zis copil problema din anii '70. Pe mine m-a izbit manipularea teribila prin care o femeie era obligata sa spuna ca este o mama rea. Reporterul incerca sa acrediteze ideea ca acea mama este un soi de prostituata (avea o sticla de Cinzano pe dulap, tigari straine), uitand sa spuna ca ea crestea singura copilul ala fara tata, pentru ca statul o obligase sa-l aduca pe lume. Si ce era dramatic era ca, buna sau rea, acea mama isi iubea copilul, si copilul, la randul lui, isi iubea mama. A venit statul roman, prin Televiziunea Romana de pe vremea respectiva, cu militienii la usa, si au condamnat-o pe acea femeie live, in direct, ca intr-un reality show, iar copilul a fost dus la un orfelinat. Eu n-am inteles nici pana in ziua de azi ce i se reprosa cu adevarat acelei femei. Faptul ca avea o sticla de Cinzano pe dulap nu era un motiv sa-i fie luat copilul de langa ea. Era clar ca un om trebuia executat in direct, ca sa fie spre luare aminte. Insa mai e ceva in acel episod. Ceausescu a dat o lege. Dar modul fioros in care, de la reporteri de televiziune pana la procurori, de la medici pana la militieni, toti au participat la treaba asta, ferm convinsi ca lupta pentru o cauza justa si buna, de cresterea natalitatii, este greu de inteles.
Era interesant poate de vorbit si cu acea reporterita.
Asta ar fi fost o solutie in momentul in care filmul ar fi inclus aceasta dimensiune, a calailor care se confesau. O regula nescrisa a unui documentar istoric bine facut te obliga sa fii foarte ponderat in a dezvolta povestile peste o anumita dimensiune. In momentul in care eu cream un grup de 3, 4 personaje care se contraziceau, eu paraseam povestea mare a experimentului social si intram intr-o zona de conjunctura a epocii, si filmul cred ca ar fi avut de suferit. Am aruncat povesti extraordinare, personaje fantastice n-au mai intrat in proiectul final.
In timp ce realizati acest film cum decurgeau interviurile cu femeile?
Nu a fost simplu. Si eu am anumite retineri, hai sa zicem de natura morala: stau sa ma intreb daca un film justifica expunerea intimitatii unei persoane, oricare ar fi ea. Cred insa ca femeile intervievate au inteles importanta acestui subiect. Si unele personalitati, cum e Delia Budeanu sau Zina Dumitrescu, au abordat lucrurile in acest fel. Documentarul insa are un pret: oricat de corect ai fi cu personajele tale, in ultima instanta ele pierd si filmul castiga. Oamenii acestia care vorbesc despre biografia lor, se livreaza comunitatii. A doua zi pot avea o relatie usor modificata cu vecinii, cu familia si poate cu propria persoana. In schimb, filmul castiga cu certitudine. Asta-i marele avantaj al filmului de fictiune, in care inventezi, lucrezi cu niste actori, nimeni nu se reprezinta pe sine, cu exceptia regizorului sau a scenaristului, care se expun indirect prin opera lor. Si daca nu am sa mai fac film documentar va fi un argument acesta, pentru ca stiu ca acesti oameni, toti, pana la ultimul, au platit un pret sau vor plati un pret, odata ce filmul este facut public.
Cum ati lucrat? I-ati lasat sa-si spuna ei povestile?
Eu am o anumita tehnica de interviu, dar e un dialog, sigur, in fata camerei de filmat; tu, autorul, stai in postura comoda a celui care e ascuns dupa aparatul de filmat si faci un soi de interogatoriu pozitiv, daca pot sa-l numesc asa. Dar un documentar bun presupune tehnica asta de a discuta cu un om poate si dincolo de sistemul lui de protectie. E o intreaga problema. Sunt doua clase mari ale filmului documentar: este filmul de observatie, care teoretic nu intra mai mult decat ii permite personajul respectiv, si este filmul asta de introspectie, in care exista un challenge intre tine si personaj, o lupta. Uneori castigi tu, alteori castiga personajul si nu obtii ce-ai dorit de la personaj.
Ce ecouri a avut in strainatate filmul dvs.?
Noi l-am prezentat in foarte multe festivaluri, s-a difuzat in 10 tari europene, in Canada, si filmul a fost foarte bine primit, in sensul ca toti au inteles exact si au avut un sentiment de vinovatie, si-au dat seama ca in buna masura regimul respectiv a fost sustinut si de Occident. Conferinta mondiala a populatiei din '74, daca nu ma-nsel, a ONU, a fost organizata chiar la Bucuresti. Mie mi se pare de un absurd total sa organizezi o asemenea reuniune intr-o tara care lansase o politica dura pronatalista, sa dai acea tara exemplu lumii si sa consideri ca totul este absolut OK acolo. Acest experiment, chiar daca nu e comparabil cu crimele comise in timpul celui de-al doilea razboi mondial impotriva evreilor si a altor categorii, a avut loc tot in Europa, intr-o perioada de pace, pentru care nu exista ceva care sa-i motiveze aparitia. Ceausescu e un personaj care, practic, a intrat in toate cancelariile lumii, un personaj care a avut vreo 10 ani de popularitate ridicata chiar in propria lui tara. Stau sa ma intreb cum naiba se va feri omenirea de intamplari asemanatoare in viitor.
Avand grija ca o tara sa nu mai fie in mana unui dictator.
Bine, asta e un raspuns relativ simplu. Dar cum iti dai seama la inceput ca omul ala e un dictator? Ceausescu la Disney nu da impresia unui dictator; cand se joaca cu ursul Yogi e un tip in vizita cu sotia lui acolo, nu-i fioros, e un tip popular, aplaudat de americani. Noi credem ca, odata cu prabusirea comunismului, solutiile astea de forta nu vor mai cuprinde societatea romaneasca, dar eu cred ca nu-i adevarat. Crizele majore peste 10, 15, 20 de ani sunt foarte probabile si posibile. Poate ca cineva o sa vina sa ne spuna sa taiem toti copacii pentru ca asta e bine sa facem la momentul ala, si probabil o s-o facem.
Ce proiecte aveti acum?
Printre mai multe proiecte, am o idee care inca nu pot sa zic ca e un proiect, se numeste Eu, tu si Antonescu. Este tot un film documentar, despre ceva ce se intampla acum. Vreau sa fac un portret al acestui personaj istoric, care se pare ca are un loc special in sufletul a milioane de romani, care insa, din punctul meu de vedere, este vinovat de niste crime infioratoare in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Si imi pun intrebarea: Ce facem cu personaje de astea pe care le cultivam in secret, iar de dragul Europei sau nu stiu al carui protest international nu le facem statui si le ascundem? Recent am vazut un editorial intr-un ziar romanesc in care Antonescu era dat ca exemplu de verticalitate, de patriotism. A fost un patriot, dar ce faci cu un patriot care are pe constiinta moartea a mii si mii de oameni? Daca vrem sa intram in lumea civilizata, trebuie sa avem niste valori care presupun o alegere nu de dragul integrarii in Uniunea Europeana, ci o modificare in gandirea omului obisnuit. Ce facem cu acest personaj istoric: il aruncam la cosul de gunoi al istoriei langa ceilalti dictatori pe care i-a avut Romania? Il punem pe un piedestal? Societatea romaneasca nu a dat un raspuns vizavi de acest personaj. Eu cred ca romanii il cauta in viitorii si actualii lideri ai Romaniei pe Antonescu, asta este suspiciunea mea. Daca-l cautam, el va veni din istorie si iarasi o sa avem un mare patriot care o sa ne tarasca intr-o istorie neagra. Nu mai trebuie ca strada, societatea sa ridice un om care nu ezita sa omoare alti oameni.
Interviu realizat de Rodica Palade
