Pe aceeași temă
A scrie, in Romania, jurnal sau epistolar tine in primul rand de curaj, pur si simplu. Genuri literare care s-au nascut si au dat chiar capodopere in societati evoluate, precum cele occidentale, ele se regasesc cu greu in universul nostru balcanic. Nu avem jurnale de scriitor sau epistolare nici multe si nici remarcabile, cu cateva, foarte putine, exceptii. In lumea noastra romaneasca, pitoreasca si expansiva, spatiul protejat al genurilor intimitatii pare mai degraba neinteresant.
Noi avem imprecatia, ca raspuns la o replica neconvenabila, si avem efuziunea lacrimogena, ca urmare a satisfactiei. Jurnalul si epistolarul presupun o separare a spatiului intim de cel privat, intr-o societate care stie sa-si organizeze manifestarile in mod riguros, masurat si natural, nu in cele din urma.
Curajul, in acest caz, il invocam tocmai pentru ca a scrie jurnal sau epistolar inseamna a te dezvalui respectand o anumita disciplina a genului, stiind ca vei fi, la randul tau, respectat. Daca spatiul public e separat de cel privat, daca exista bun-simt, daca exista cunoasterea specificitatii unei literaturi care, imbracand o forma accesibila, reprezinta, de fapt, un gen al elitelor. De la scrisorile frantuzesti ale secolului al XVII-lea si al XVIII-lea, pana la epistolarul dintre Clemens Brentano si sora sa sau jurnalele marilor scriitori ai secolului al XX-lea.
Publicarea recenta a volumului Scrisori catre fiul meu de Gabriel Liiceanu (Editura Humanitas) va perpetua, din pacate, mai intai, niste neintelegeri ivite in urma cu cinci ani, la aparitia jurnalului Usa interzisa, de acelasi autor. Gabriel Liiceanu a uimit, atunci, prin revelarea unui chip care era doar banuit - si nu de multi cititori -, dincolo de masca pe care o purtase cu consecventa de cand devenise, dupa ’90, personalitate publica. Filozoful extrem de sobru a lasat sa se vada, atunci, chipul sau nu doar "prea omenesc", ci si "romantic" (de la "romantismul german"), de dincolo de o discretie si de o intransigenta mentinute perfect ani de zile in discurs si comportament public.
Scrisori catre fiul meu este al doilea epistolar al lui Gabriel Liiceanu: primul a aparut in 1987 si a ramas in cadrul bine delimitat al unui text (colectiv) de dezbatere culturala. Prin Scrisori…, filozoful ofera un corespondent, peste timp, acelui epistolar, o replica in care problematica de tip cultural se supune unei exprimari baroce a eu-lui autorului, ascuns atata timp. Si cu jurnalul s-a intamplat la fel: Usa interzisa este replica data, peste timp, Jurnalului de la Paltinis, iar cele patru volume la care facem referire trebuie citite doua cate doua, in tandem. Portretul complet al filozofului se compune, astfel, din fotografia initiala, a jurnalului, respectiv epistolarului, aparute inainte de ’89, la care se adauga "negativul", intruchipat de corespondentele lor aparute dupa ’90. Nu avem de-a face doar cu o cauza de ordin istoric, ci si cu o dinamica speciala autorului, care si-a intregit imaginea in oglinda dupa ce a ajuns la indrazneala de a aborda genurile intimitatii.
Pretextul Scrisorilor… il constituie un voiaj in Statele Unite, unde autorul trebuie sa suporte o operatie pe cord deschis. Cu gandul la fiul sau, aflat in Japonia, el se incredinteaza scrisului intr-o tentativa de a-si apropia "departele" tocmai intr-un moment de criza. Dar textul scrisorilor inceteaza curand sa fie o simpla alinare a unei melancolii cauzate de teama interventiei chirurgicale si se transforma intr-un cadru de jubilatie. Autorul rememoreaza episoade din trecut pentru a regasi bucuria lor mult timp ocultata: amintirile care irump in paginile Scrisorilor… sunt foarte diverse si, prin aceasta, compun o fresca personala de o amploare pe care nu o avea Usa interzisa.
Practic, dincolo de impresiile (savuroase) de calatorie in Statele Unite, avem de-a face cu o autobiografie neconventionala, pentru ca nu respecta legea cronologiei, ci se tese, mai degraba, din capriciile memoriei involuntare, devenind, astfel, mereu surprinzatoare.
Dupa o expresie a lui Descartes, filozoful a "inaintat mascat" ani de zile in spatiul public romanesc si se dezvaluie acum in Scrisori… cu o dezinvoltura pe care chiar publicul sau obisnuit va fi uimit sa o descopere. Daca in Usa interzisa, autorul si-a permis "explozia (neincadrabila) a fiintei ssalet pe parcursul unui an", in Scrisori…, el se reda, dupa propria-i expresie, sie insusi, "intreg" - cu incantare. Locul depresiei este luat de o jubilatie a povestirii de sine de-a dreptul contagioasa.
Vor exista, desigur (au si aparut) cititori care vor desprinde din context cutare sau cutare episod si-l vor ridiculiza - si trebuie spus ca sinceritatea povestilor din Scrisori… ii va ajuta sa faca acest lucru -, dintr-un motiv sau altul. Dar aceasta e doar receptarea mediocra si rau-voitoare, in cele din urma, a cartii.
De ce cartea aceasta de scrisori se citeste cu mare placere? Pentru ca percepem, inainte de toate, rememorarile din ea ca pe niste povesti de viata care ne trimit la propriile noastre povesti, pentru ca acceseaza acele puncte vitale ale afectivitatii noastre, fie ca suntem scriitori sau nu.
Exista o poveste despre mama autorului, care emotioneaza profund pentru ca portretul acestei doamne este creionat nu din coliere de epitete, ci din detalii foarte semnificative, cum ar fi faptul ca adoarme, uneori, in tramvai, istovita fiind intre serviciul de invatatoare, cursurile de la seral ale Facultatii de Matematica si gospodaria de acasa, unde dovedeste un adevarat talent in a-si chivernisi familia in conditii de austeritate financiara. Punctul maxim al acestui portret de femeie este atins in scena in care autorul, copil fiind, o urmareste pe mama sa cum, neavand uneori bani sa-si cumpere un alt ruj de buze, recupereaza cu un betisor bucatele din rujul vechi si-l aplica pe buze cu rabdare, nu pentru a fi cocheta, ci din dorinta de a trai in mod normal intr-o lume anormala. Acest gest de o feminitate mai tulburatoare decat acelea clasice, sa zicem, da masura evocarilor din Scrisori…, care poarta convingator marca delicatetii.
Avem povesti despre un concurs scolar care reinvie o epoca si bucuriile unei competitii care a prefigurat un intreg destin cultural, avem fragmente dintr-un jurnal al autorului de la varsta de douazeci de ani, comentat de Constantin Noica, intr-o scrisoare inedita pe care o trimite lui Gabriel Liiceanu, la inceputul aventurii lor spirituale, avem o confesiune despre micile-mari placeri ale vietii, care dezvaluie latura epicuriana a autorului, cu retete sofisticate, dar si cu descrieri de ritualuri personale, induiosatoare prin sinceritatea si exaltarea cu care sunt aduse, din obscurul scenei vietii private, la lumina rampei, si avem "scene de gen", in care Pastele si sarbatorile traditionale, in general, sunt prilejuri de bucurie nemaculata de Istorie, in care autorul, copil, pandeste prajiturile si cozonacii, la care nu are drept decat in ziua de sarbatoare, si le gusta noaptea, pe furis, nelasand urme!, cand toata familia doarme.
Exista, de asemenea, o splendida - prin luciditate - meditatie asupra iubirii, pornind de la iubirea adolescentina de tip Romeo si Julieta si pana la "dezvrajirea" pe care o provoaca mariajul. Exemplele sunt culturale, cum ar fi un film al lui Louis Malle, dar provin si din relatari autentice, indulcind sobrietatea analizei cu un pitoresc tragi-comic.
Cea din urma Scrisoare..., "pour la bonne bouche", propune o frapanta si seducatoare pledoarie pentru o morala a binelui, neuitand de Dostoievski, si lasand ultima replica unor flash-uri din frageda copilarie, fotografii "miscate" prin acelasi detaliu semnificativ, care le da viata.
Povestea despre inima, ca organ vital caruia-i vorbesti, cum ne arata Gabriel Liiceanu, atunci cand o ia la goana si te face sa suporti o tahicardie de 180 de batai pe minut, dar si despre inima, ca entitate misterioasa, mereu cautata, se inchide ca intr-un cerc. Inima galopanta, care va fi reparata, asemeni unui ceas, in America, se intalneste cu inima inefabila a rememorarilor carora se lasa prada, cu voluptate, filozoful. Si alcatuiesc o inima intreaga.
"Pentru ce purtam masca? Pentru a nu trada uratul din noi? Sau pentru a nu trada frumosul din noi? Pentru a fi mai mari? Sau pentru a fi mai mici decat suntem?", se intreba filozoful, intr-un jurnal neterminat, de la varsta de douazeci de ani, inclus in volum. In timp, avem raspunsul. Masca este instrumentul eficace al supravietuirii, uneori, prin autoprotectie, dar vine si un moment al inlaturarii ei. Si totusi…
"Je est un autre", faimoasa marturisire rimbaldiana, s-ar potrivi poate cel mai bine acestei carti care, parand ca spune totul, nu ne reda decat o alta parte, ascunsa (si controlata, desigur, pentru ca ne aflam in autofictiune), dupa Usa interzisa, a autoportetului unui filozof contemporan care s-a lasat convins de magia literaturii. Descoperindu-se mai bine pe sine, in contemplarea din oglinda, glisand cu bucurie in propriu-i trecut, mai indepartat sau mai apropiat, el nu ne-a livrat, desigur, chipul sau ultim si total. Nicio oglinda nu reda cu acuratete perfecta chipul reflectat, ci da o imagine din ceea ce exista, in absolut. Sa nu ne facem, deci, iluzia ca, citind Scrisorile..., nu vom mai avea surprize de la Gabriel Liiceanu. "Je est un autre!"
