Povestiri care contează. O pledoarie pentru jurnalism narativ

„În timp ce jurnalismul se zbate să-şi găsească locul în lumea digitală, nu trebuie să uităm că informaţia minimală şi livrarea ei rapidă nu vor înlocui poveştile bine documentate, bine scrise şi bine produse, care explică, investighează, creează emoţie şi construiesc o comunitate.“ (Cristian Lupşa)

Decât o Revistă a organizat la Bucureşti, în zilele de 5 şi 6 octombrie, The Power of Storytelling, a doua conferinţă anuală de jurnalism narativ, un gen care s-a născut în Statele Unite şi care începe să prindă ră­dăcini şi în România. După cum scrie Cris­tian Lupşa, fondator al publicaţiei tri­mes­triale Decât o Revistă, jurnalismul narativ este „un gen care introduce metode li­terare într-un text jurnalistic, fără a com­promite integritatea faptelor“: e de­s­criptiv, are personaje, dialoguri şi ur­mă­reşte să stârnească emoţie în rândul pu­blicului.

Titlul conferinţei e greu traductibil în lim­ba română, aşa cum observa şi Cosmin Alexandru în editorialul de săptămâna tre­cută al revistei 22. Puterea din povestiri, o traducere mot à mot, poate duce cu gân­dul la basme, la Feţi Frumoşi şi Zmei, nu­mai că povestirile încadrate în genul jur­nalismului narativ nu au legătură cu fic­ţiunea, ci se bazează strict pe fapte reale, relatate cu acurateţe, într-o formă mai apropiată de literatură decât de stilul sec al ştirilor de presă.

Pe parcursul celor două zile ale con­fe­rinţei, nouă invitaţi de peste Ocean le-au vorbit participanţilor despre importanţa acestor povestiri şi despre tehnici narative (pentru forma scrisă, dar şi pentru ma­teriale multimedia). Printre vorbitori s-au numărat profesori de jurnalism, câş­ti­gă­tori sau nominalizaţi la Premiile Pulitzer şi profesionişti ai mass-media nord-ame­ricane. Iată lista lor completă: Jacqui Ba­naszynski, Chris Jones, Mike Sager, Walt Harrington, Travis Fox, Alex Tizon, Starlee Kine, Pat Walters şi Evan Ratliff.

Două dintre prezentările din prima zi a conferinţei mi-au atras atenţia. Prima din­tre ele, axată pe valoarea acestor povestiri umane pentru societate, a fost susţinută de Jacqui Banaszynski, câştigătoare a unui Pulitzer în 1988 pentru AIDS in the Hear­t­land – povestea unui cuplu de fermieri gay - şi profesor la Missouri School of Jour­nalism. Aceasta a vorbit, printre alt­ele, despre diferenţa dintre a scrie o ştire şi a scrie povestea oamenilor implicaţi în acea ştire. Exemplul dat a fost unul din sport: poţi scrie sec despre un meci de box, trecând în revistă protagoniştii, sco­rul şi momentele importante ale partidei, sau poţi merge dincolo de aceste aspecte tehnice, descoperind povestea din spatele ringului, în care unul dintre competitori are un frate geamăn care a renunţat la tot pentru a-i sprijini cariera. „Povestea unu­ia devine povestea mai multora“, re­le­vantă în contextul societăţii, a spus Jacqui Banaszynski.

O altă intervenţie, de data aceasta despre motivaţia din spatele acestor povestiri, i-a aparţinut lui Chris Jones, câştigător a do­uă National Magazine Award pentru Home – povestea a trei astronauţi izolaţi pe o staţie spaţială după ce a explodat na­veta Columbia – şi The Things That Carried Him – un articol despre cum este adus acasă, în SUA, trupul neînsufleţit al unui soldat ucis în Irak. Chris Jones a de­clarat că scrie pentru el, pentru cititori, dar şi pentru personajele din articolele sale, dând exemplul mamei soldatului ucis în Irak, care, prin articolul lui Jones, a sim­ţit un fel de consolare în faptul că po­vestea fiului său, spusă cu acurateţe şi com­pasiune, a ajuns să fie cunoscută pen­tru milioane de oameni. „Multă lume crede că jurnaliştii trebuie să fie cinici, să critice totul. Eu sunt de părere că, din­colo de simţul curiozităţii şi de sin­ce­ritate, un jurnalist trebuie să aibă o ini­mă mare şi să creadă că ceea ce el scrie contează“, a spus Chris Jones.

În jurnalismul narativ, un articol necesită luni întregi de documentare, atât pe te­ren, cât şi în arhivele clasice sau cele on­line. După ce e scris, textul trece prin mâ­na unui editor, care verifică scrupulos toa­te informaţiile şi face sugestii legate de unghiul de abordare, cursivitate, putere de impact. În contextul în care rapiditatea cu care sunt diseminate informaţiile creş­te, mai ales în era digitală, un astfel de de­mers jurnalistic pare nefezabil. În România sunt însă câteva publicaţii, printre care De­cât o Revistă şi Esquire, care publică ast­fel de articole ample (şi a căror realizare este, să recunoaştem, costisitoare). După ce am văzut sutele de participanţi la con­ferinţa The Power of Storytelling din acest an, nu pot decât să sper că jurnalismul narativ va câştiga mai mult teren în mass-media autohtone.