Pe aceeași temă
Premiul Europa pentru Teatru (ETP), acest proiect care moare și renaște când nici nu te aștepți, a luat ființă în 1987, lansat fiind de Comisia Europeană, prezidată de Jacques Delors, pe vremea lui Jack Lang la Ministerul Culturii din Franța, membru de onoare și președinte al prestigiosului for până în zilele noastre. Proiectul s-a născut cu dorința manifestă de a contribui la înțelegerea și schimbul de cunoștințe între popoarele Europei, la inițiativa unui entuziast care e și azi secretarul general al Europe Theatre Prize, Alessandro Martinez, și a fost recunoscut în anul 2002 de Comisia Europeană după ce prin evenimentele sale s-a dovedit un antemergător eficace în construcția europeană începută la Maastricht. Debutul a avut girul unei mari artiste ca Melina Mercouri - patronul Premiului -, care era pe atunci ministrul Culturii în Grecia și a onorat cu prima distincție în ediția princeps de la Taormina pe Ariane Mnouchkine și Théâtre du Soleil, fondat de cunoscuta regizoare. Ea a dedicat premiul celeilalte Europe, Estului, sperând premonitoriu că barierele care despărțeau continentul în două jumătăți antagonizate vor fi eliminate de istorie.
Premiul Europa pentru Teatru a rămas fidel principiilor democratice, reunind din timp în timp în câte un oraș european lumea teatrală pentru a-i celebra pe premianți. Un board din care fac parte cele mai cunoscute și active organizații de profil a ales de-a lungul timpului numele demne să reprezinte excelența artistică în exprimarea ideilor promovate de ETP, aducându la rampă artiști precum Peter Brook, Giorgio Strehler, Lev Dodin, Peter Zadek, Heiner Müller, Anatoli Vasiliev, Pina Bausch, Robert Lepage, Patrice Chéreau, Michel Piccoli, Krystian Lupa, Peter Stein. Începând cu ediția a treia, a fost instituit și un premiu destinat noilor realități teatrale, menit să evidențieze tendințele inovatoare în creația scenică. El a fost atribuit unor artiști ai noului val, precum Krzysztof Warlikowski, Oskaras Koršunovas, Eimuntas Nekrošius, Thomas Ostermeier, Christoph Marthaler, Pippo Delbono, Biljana Srbljanović, precum și unor teatre sau trupe profilate avangardist, precum Royal Court Theatre din Londra, Rimini Protokoll din Elveția, Socìetas Raffaello Sanzio din Italia. În jurul Premiului Europa pentru Teatru a s-a dezvoltat în același timp o efervescență a muncii de cercetare (cărți, conferințe), critici, oameni de teatru din lume contribuind la mai buna cunoaștere a fenomenelor și personalităților evidențiate. Fără acest eveniment ne-am fi cunoscut mai puțin și am fi fost mai săraci în idei în privința menținerii teatrului în prima linie a luptei pentru idealurile umaniste ale acestei arte de for public. Dificultățile de organizare au fost adesea greu învinse, iar țările care s-au angajat pe acest drum au fost în general cele mai puțin bogate, ca să nu spunem sărace. După Italia și Grecia (gazdă a două ediții), au pus umărul la continuarea proiectului Polonia, Rusia, acum România.
Ideea de a lipi ETP de Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova a fost îmbrățișată cu entuziasm de Emil Boroghină, directorul FIS, împreună cu George Banu, cel care prezidează boardul acestui prestigios premiu european. Tot la ideea acestora a fost inițiat pentru ediția de la Craiova și un premiu special, acordat regizorului Silviu Purcărete, aflat de mai mult timp pe o lungă listă de așteptare. Pe o asemenea listă mai sunt și alte nume românești concurând pentru categoria Noi Realități Teatrale, precum Radu Afrim și Gianina Cărbunariu, acoperind astfel un gol pe care l-am semnalat în mai multe rânduri, în raport cu aprecierile elogioase la adresa teatrului românesc care așteptau o confirmare.
Asocierea ETP, ediția a XV-a, cu Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova a avut părțile ei bune și altele rele. Bune, fiindcă cele două evenimente s-au completat bine și au interferat fericit prin prezența unui fost laureat, Thomas Ostermeier, cu cel mai recent și apreciat spectacol al său, un Shakespeare - Richard III-lea, realizat la Schaubühne, Berlin; mai puțin bune, pentru că ETP a fost umbrit de oboseala indusă de un festival cu multe și ample desfășurări teoretice și practice, respectiv Festivalul Shakespeare. Programate în prelungirea acestora, evenimentele incluse în programul ETP și-au pierdut din anvergura cu care eram obișnuiți, mai ales în fața publicului român. Chiar și așa, trudind din greu, Alessandro Martinez și colaboratorii săi au putut aduce în România mai întâi modelul unei structuri bine articulate, care și-a creat un algoritm ce-i asigură eficiența și mobilitatea. Am avut aceleași cataloage amplu documentate, chiar dacă ceva mai târziu, o expoziție de carte cu aparițiile editoriale prilejuite de ETP, conferințe despre și interviuri cu personalitățile aflate pe podium la această ediție.
Se cuvine să începem cu Mats Ek, laureatul absolut, deși el a fost ultimul în calendarul manifestărilor, mai ales pentru că întâlnirea cu regizorul şi coregraful suedez de notorietate a fost o mare bucurie pentru toți. Omenește vorbind, am avut parte de un face à face reconfortant cu un artist de peste 70 de ani, în plină forță creatoare (încă mai dansează), din aceeași familie cu Pina Bausch, a cărei artă o continuă. Punând conceptul de teatru-dans pe treapta pe care o merită în arta contemporană marcată de sinteze și forme de graniță, Premiul Europa pentru Teatru acordat acestui mare artist al lumii contemporane omagiază nu doar o personalitate, ci și un fenomen pe care artistul suedez îl reprezintă cu brio. Nu e prima oară când descoperim interesul pe care-l manifestă arta modernă pentru corpul uman și interacțiunea acestuia cu spațiul din jur ca principiu vital esențial într-o lume care se artificializează pe zi ce trece. Stilul Mats Ek, artistul format în spiritul lui Ingmar Bergman și în ambianța baletelor companiei Cullberg, corespunde naturii umane, s-a opinat în dezbateri, reevaluând problema gravitației printr-o mai mare apropiere de pământ. Mats Ek ne spune povești cu miez moral, trăite expresionist mai aproape de suflet decât de idee. În acest spirit revizitează baletele clasice și oferă variante dansate de mare emoție unor piese cunoscute, precum Casa Bernardei Alba, Neguțătorul din Veneția, Romeo și Julieta, Don Juan, Livada cu vișini. „Problema nu e de a da foc casei, spune Ek cu referire la dansul clasic, academic, ci de a o redecora.“ Prețuirea arătată femeii în coregrafiile sale a fost demonstrată și cu această ocazie prin invitarea în spectacol a partenerei sale preferate, Ana Laguna, o dansatoare în vârstă, dar cât de caldă și adevărată. Povestind despre spectacolul Livada cu vișini, în regia și coregrafia lui Mats Ek, criticul Marina Davîdova, cunoscută pentru opiniile îndrăznețe, i-a criticat regizorului viziunea (o actualizare după ureche, după părerea sa, în raport cu noile realități rusești), dar a apreciat genialitatea dansului, evocând albul rochiei de mireasă al Ranevskaiei (Ana Laguna), care devine ea însăși o livadă.
Lista laureaților de la categoria Noi Realități Teatrale a cuprins nume cunoscute și mai puțin cunoscute, precum Juan Mayorga (dramaturg, Spania), Joël Pommerat (dramaturg, regizor, Franța), Viktor Bodó (regizor, Ungaria), Teatrul Național din Scoția și regizorul german Andreas Kriegenburg, un autodidact care e la origini tehnician de scenă și s-a făcut cunoscut ca regizor la Volksbühne Berlin, unde a montat Woyzeck de Büchner. Stilul pe care-l experimentează, un teatru în spiritul și cu gestica actorilor din filmele mute, ca Buster Keaton sau Tati, e aplicat unor teme ce vin din lumea dezmoșteniților, a rataților, a oamenilor insignifianți, al căror fond de umanitate îl redă cu căldură. Așa s-a apropiat de dramaturgia Deei Loher, iar la Craiova ne-a arătat un spectacol după Nathan Înțeleptul de Lessing, text redescoperit (se joacă și în România) pentru problemele legate de toleranța religioasă și etnică pe care le pune, pus în scenă de Kriegenburg în stilul amintit. Asta a făcut să vedem pe scenă, preț de trei ore, actori cu corpul acoperit de un strat argilos de pământ, care se deplasau în pași de marionetă, ca niște ancestrale figurine de lut manipulate cu exactitatea jocului ritualic. Nici Joël Pommerat, jucat în România, și nici Viktor Bodó n-au fost prezenți cu producții, iar cele ale spaniolului Juan Mayorga (cunoscut publicului de la noi prin montarea Hamelin de la Teatrul Mic și traducerile în volum de la Fundația Camil Petrescu) n-au fost concludente.
Extrem de convingător și surprinzător prin noutatea conceptului a fost, în schimb, Teatrul Național din Scoția, care a prezentat cel mai bun spectacol al ediției, o producție menită să valorifice potențialul sunetului pe care tehnica modernă îl reevaluează astăzi în varii forme. Spectacolul Ultimul vis pe pământ, prezentat de o trupă de cinci actori (doi dintre ei și instrumentiști), sub bagheta regizorului scenarist Kai Fischer, a fost o încântare. Ideea poetică a unei vederi din afară a planetei noastre chinuite azi de atâtea probleme s-a concretizat într-un scenariu bazat pe stenogramele astronautului Gagarin în dialog cu Baza de la pământ, iar acelea furnizate de comunicarea între un vas cu emigranți naufragiați în Mediterana și salvatorii de ocazie. Vorbele lor ajung la spectatori prin intermediul căștilor primite la intrare, întregul spectacol compunându-se de altfel pe această cale, prin combinarea unui amplu plan sonor elaborat dinainte și vocile actorilor care intervin live prin microfoane. Imaginea Terrei măturate de ape, dintr-o cicloramă de fundal, a însoțit spectacolul pe tot parcursul lui. Vraja produsă ne-a însoțit mult timp după, reflectând la frumusețea ideilor simple, dar adevărate.
Am regretat că printre premiații prezenți la festivitățile de premiere a lipsit compatriotul nostru Silviu Purcărete, precum și faptul că producția sa cu O furtună, spectacol realizat la Craiova, n-a putut fi prezentat decât sub forma unei filmări. La ei acasă, românii n-au știut să profite de această reuniune de prestigiu unde se întâlnesc atâția oameni de teatru din lumea largă. Nu i-am văzut de altfel nici pe ceilalți artiști, pentru a căror promovare internațională se luptă criticii și organizatorii. E bine că forurile ETP au decis prin statut ca acest premiu, consistent ca valoare, să nu fie acordat decât în prezența titularilor. Cu ani în urmă, la Salonic, Peter Zadek s-a supărat tare din această cauză. Dar el avea 80 de ani.
*Imagine din spectacolul O furtună, în regia lui Silviu Purcărete (foto: Florin Chirea)