Pricesnele noului val

Tensiunile de cuplu au fost una dintre ma­rotele noului val autohton. Cu toate aces­tea, un personaj semnificativ e încă mai degrabă ignorat: prostituata. L-a folosit Ra­du Muntean în Boogie, dar era doar o apariție fu­gace, de fundal, mai mult o metaforă a unei tinereți (li­bertine) apuse. Chiar și așa, antinomia dintre căsnicia cam forțată a pro­ta­go­nis­tu­lui – pe măsura dizarmoniei în labirintica casă de va­can­ță – și surprinzătoarea in­timitate – le solicită prie­te­nilor să iasă pe balcon – cu „dom­nișoara“ (tuturor) îi conferea aces­teia din urmă un statut neașteptat. Chiar și când e vorba (destul de des) de adul­te­re, triunghiul amoros o exclude pe pros­ti­tuată: cuplul e mai degrabă suficient de șubrezit încât să fie inevitabilă tendința re­configurării sale. Altfel spus, prezintă mai mult interes concurența alternativelor com­parabile – Marți, după Crăciun repre­zentativ – decât tipurile de întovărășiri ero­tice. În fond, când Lary (din Siera­ne­vada) pare – în discuția din mașină – în pragul de a-i mărturisi ceva soției – vor­bește de adulterul tatălui nu demult pro­hodit, dar ambiguitatea sa îi dă și ei o cli­pă de gândit –, ar putea fi vorba și de frec­ventarea vreunei prostituate. Oricum, aceas­ta e un personaj lipsă, fără trăsături. Une­ori are contururi, dar fluide, de regis­tru fantastic, precum în Pescuit sportiv – altă explorare a tensiunilor de cuplu (adul­terin, de data aceasta) –, ori cenușii, de cvasi-documentar, ca în Fixeur. Alteori e expus doar mai vechiul portret, cel de înainte de prostituție, ca în Loverboy ori în Asfalt Tango. O altă perspectivă, acum datată, ne propunea Faimosul paparazzo, unde Miss era mai degrabă o Cabirie felli­niană, nu lipsită de candoare și resurse de afecțiune bune de speculat, doar mult mai fragilă în jungla postcomunismului auto­h­ton.

Eva are şi ea un copil. Nu unul handicapat și plasat într-o casă de copii, dar la fel de departe. Crescut de o bunică aflată, din slă­biciune (morală, dar și so­cia­lă), la originea calvarului fiicei. De fapt, asis­tăm la etapa soft a prostituției Evei, acum pe picioarele ei, în Cipru, cu ma­și­nă, chirie și libertate de mișcare ori chiar de alegere a clientelei. E o prostituată aproa­pe burgheză – un model care animă, în unele părți, chiar și reformele legis­la­ti­ve în domeniu. Doar mărturisirea ei tar­divă ne readuce în față debuturile sale profesionale, în cu totul alte condiții – în registrul violent al traficului de persoane, cu proxeneți și ritm infernal de bordel. Regizat de preotul Ciprian Mega, Dimi­nea­ța care nu se va sfârși se înscrie într-o ve­nerabilă retorică creștină. Preoți ori că­lu­gări care merg chiar și în locuri de per­diție pentru a converti prostituate sunt de mult modele exemplare în diferite Pa­te­ricuri. Unele nuanțări se impun. Dacă pen­tru vechii evrei metafora prostituției funcționa în raport cu valențele radical negative ale infidelității, pentru creștini accentul a glisat spre desfrânare – inca­pa­citatea de a-și cenzura drastic sexua­li­tatea. Unele texte patristice ajung chiar să compare o prea intensă pasiune conjugală cu un fel de bordel casnic. O astfel de stra­tegie a întărit, derutant, asocierea pros­ti­tuției cu un imaginar al deliciilor erotice. Să ne amintim întrebarea scandaloasă – între musulmani la fel de pioși – din Cu ca­pul înainte al lui Fatih Akin: de ce nu faceți (ca la bordel) cu nevestele? La fel proceda și Ghepardul lui Visconti, care, dezamăgit de gusturile placide ale so­ției, apela la Mariannina, focoasa prostituată pa­ler­mitană – ca bun catolic, își spovedea însă prompt pă­catul.

În cazul Evei, preotul – si­militudinile cu aspecte din trecutul regi­zo­rului ne fac să bănuim nuanțe auto­bio­gra­fice – nu are mare lucru de făcut: fructul pocăinței e deja copt – eroina e mu­ri­bun­dă, într-o fază terminală cu SIDA, chiar dacă viața ei pare încă normală. Nici cea sexuală nu pare prea afectată – are un client mai fidel (și mai generos), dar se gân­dește mai mult să renunțe la el decât la meserie. Poate fiindcă relația a căpătat cu timpul și alte conotații (e prostituata lui preferată, de altfel): îl disprețuiește ca par­te a unei lumi care nu doar n-a ajutat-o, ci i-a și accentuat drama. Cândva fugise din bordel și ceruse sprijin unui consul ro­mân, dar acesta preferase – fie doar pen­tru mușamalizare – cârdășia cu pro­xe­ne­tul. Principalul denunț al filmului e unul politic: ambasadorul – clientul ei constant de acum – reprezintă o lume autohtonă co­ruptă și cinică. Sprijină electoral prie­teni interesați de colegiile din diaspora, iscă intrigi printre ierarhii ortodocși pen­tru a-l submina pe preotul prea inde­pen­dent, își întreține mediatic imaginea în detrimentul faptelor, e indiferent față de conaționalii victime ale patronilor locali ori ale peștilor – prostituatelor românce le contestă public chiar prezența pe res­pec­tivele meleaguri. Vorbește o engleză à la Iliescu, provine din ceața fostului re­gim, e ateu și mare iubitor de whisky, re­lația cu soția e de mult răcită, iar pentru câte un taifas post coitum preferă târfele mai agere. E un erou al timpurilor noas­tre, mai realist redat decât multe din per­so­najele noului val, prea scoase din orice context politic și prea cufundate în gă­oa­cea propriilor vieți – precum, para­dig­ma­tic, Pătrașcu din Un etaj mai jos. Cinismul ambasadorului are consecințe asupra mul­tor altor vieți și dă măsura unui climat. E, de altfel, aspectul cel mai convingător al filmului. Mai ales că în conivență cu el se află o altă tipologie reprezentativă pentru epocă: ierarhul uns cu toate alifiile. L-am mai întâlnit, bine creionat, în Nopțile pa­triarhului, romanul – mult mai fidel față de realitate decât o simplă replică ficțio­nală la un deces controversat – Tatianei Niculescu. Profită de turismul ecumenic, joacă farsa autorității înțelepte, sprijină suc­cesele pastorale, dar le condimentează ver­satil cu servilism față de puternicii zi­lei. Pare un figurant obstrucționist într-o Biserică bazată mai mult pe preoți de­vo­tați de capul lor cauzei.

Dintr-o perspectivă mai strict re­ligioasă, filmul lui Ciprian Me­ga are indiscutabile tușe apo­lo­getice. Într-o lume ticăloasă, un preot încăpățânat reușește să convertească o prostituată muribundă. Nu toți ne alegem momentul pocăinței, care poate surveni imperios în momente critice, prea puțin sub controlul nostru. Precum în cazul tâlharului de pe cruce, multe convertiri survin sub impulsul unui sfârșit iminent. Nu putem solicita condiții aseptice pentru decizii existențiale lipsite de ambiguități, dar prea adeseori s-a abu­zat pastoral de vulnerabilitățile psiho­lo­gi­ce. Cazul Evei, ca de obicei, e mai com­plex: renunță la ambasador, sătulă de a-i fi supusă – printre altele, o tot pune să treacă, din prudență, în zona turcească –, găsește chiar un conațional chipeș de care se îndrăgostește tardiv, o chinuie remuș­că­rile pentru depărtarea de copil, se mai răzbună pe clienți infectându-i cu bună ști­ință. Problema ei religioasă ține, ca pen­tru mulți dintre noi, de dificultățile teo­diceei. Cum să investești în Dumnezeul unei lumi într-atât de răvășite de rău? Unde ești victimă doar pentru a deveni, la un moment dat, și călău, preț de o și mai subtilă îngenunchere. Desigur, încurcate sunt căile Domnului, dar odată con­frun­tați cu răul, fie adoptăm – chiar și-o viață întreagă – tactica struțului, fie justificăm ceea ce-i greu de justificat, fie ne asu­măm, într-un fel ori altul, calvarul lui Iov. Pentru preotul din film lucrurile sunt destul de clare: Dumnezeu așteaptă po­că­ința unei desfrânate și orice pârghie su­fletească merită să fie acționată în acest scop – saturația unei vieți în postură de marfă, teama de o moarte iminentă, su­ferința cronică, copleșitoarea singurătate. Ce poate fi mai reconfortant decât un prie­ten nevăzut, pe care îl putem învesti cu virtuți greu de întâlnit la oameni? Între timp, situații ca cea care a declanșat dra­ma – un tată vitreg care o abuzează și-o gonește de-acasă și, implicit, o mamă prea slabă pentru a o proteja – prosperă sub ochiul cam tulbure al Bisericii, preo­cu­pată (deseori ipocrit) de principiul fa­mi­liei, dar mai puțin de soarta concretă a mem­brilor ei. Așa s-a ascuns milenar sub preș multă violență domestică – rușii pra­voslavnici, de altfel, se revoltă cu succes (cu ajutorul piosului Putin) împotriva ne­duhovniceștilor pretenții ale copiilor și femeilor de a nu o tot încasa acasă. Oare nu știm că majoritatea violurilor se petrec în familie? Preotul, în schimb, preferă să vorbească de suferința din mariajul am­ba­sadorului, denunțând implicit rolul coru­pător al prostituției.

Drept coda regizorul a ales o pri­ceasnă, pe măsura unui do­lo­rism ortodox mult apreciat – chiar în context liturgic. A su­gera o suferință copleșitoare pre­supune a recunoaște forța răului – o re­plică binevenită optimismelor ne­ru­și­na­te. Pe de altă parte, dacă merită să punem – pentru a salva teologia – o surdină rațio­nală sentimentelor, un exces de dolorism poate indica și o carență etică a creș­ti­nis­mului. Să ne aducem aminte de exemplul lui Steinhardt referitor la metroul new­yorkez. O bandă de ticăloși ajunsese să-i te­rorizeze pe cei ce-l frecventau – umi­lințe, violuri, bătăi. Poliția era depășită de situație. Până când cineva a luat temerar inițiativa pentru a-i contracara. A fost ur­mat de alții, iar echipele astfel constituite au fost, în cele din urmă, eficiente. Nu doar s-au plâns de cât de rea e lumea, ci au acționat pentru a o îmbunătăți măcar un pic. Preotul Evei doar l-a rugat pe am­basador, în ceasul al unsprezecelea, să spri­jine subita repatriere a muribundei pen­tru a-și revedea o ultimă oară copilul – gest poate nu tocmai indicat, în starea în care se afla ea. Nu a denunțat supărător tra­ficul de carne vie la care acesta în­chi­dea ochii. Nu le-a cercetat pe prostituate în bordeluri, ca predecesorii săi de demult – unii sub acoperirea de clienți. El se ocupa cu sfințiri printre compatrioți cam ma­ne­liști – benigni mai mult datorită statutului de imigranți cu drepturi îndoielnice decât prin conștiințe șlefuite; tânărul de care se îndrăgostește fata – fost deținut cu can­doare dostoievskiană – e strident printre ceilalți – pe care îi putem bănui, la ne­vo­ie, de sentimente mai puțin respectuoase față de o târfă –, iar cultul pentru Arsenie Boca – îi zărim imaginea în cameră – e prea puțin compatibil cu erotismul său lu­dic. Scrupulele preotului legate de se­cre­tul spovedaniei ori de rostul pastorației nu sunt suficiente pentru a contura mai mult de un profil banal de observator în­cruntat al răului. Priceasna transpune tra­gicul într-o lamentație autosuficientă.