Pe aceeași temă
In perioada octombrie-decembrie, la Muzeul Literaturii Romane are loc prima expunere a "bibliotecii pariziene" a lui Mircea Eliade, singura dintre bibliotecile sale care s-a pastrat integral. Cum a aparut acest patrimoniu si cine il detine?
"Biblioteca pariziana" o detine Institutul de Studii Orientale Sergiu Al-George, iar expozitia a fost organizata in colaborare cu Muzeul Literaturii Romane.
A fost o colaborare fructuoasa, la care am recurs din doua motive. In primul rand, sediul Institutului nu este suficient si adecvat nici macar desfasurarii decente a activitatii noastre de baza - cercetarea stiintifica -, cu atat mai putin unui asemenea eveniment. In al doilea rand, Muzeul Literaturii a contribuit nu numai cu infrastructura specifica, ci si cu o suma de exponate, care intregesc de minune tematica.
In 1996, am primit un semnal ca biblioteca de la Paris a lui Eliade urmeaza sa fie donata institutului si m-am deplasat la Paris. In acel moment, la 10 ani de la moartea lui Mircea Eliade, Christinel Eliade, sotia lui, a decis sa desfaca apartamentul din Place Charles Dullin nr. 4, in care cei doi au trait multi ani in lunile pe care le petreceau la Paris, si sa doneze Institutului biblioteca aflata acolo. Este singura biblioteca pastrata, alte carti fiind lasate in tara, pierdute in Anglia, vandute ori distruse in incendiul de la Chicago. Sunt aproximativ 1.500 de carti si 300 de extrase, foarte multe cu dedicatii din partea autorilor, ceea ce ilustreaza relatiile directe cu savanti din diverse domenii de care Eliade era interesat. Nu este vorba doar de o colectie de carti, ci de o biblioteca care are personalitate, un legato al ei. Cartile se afla acolo cu un motiv: ca l-au interesat pe Eliade, ca si le-a cumparat, ca le-a primit de la oameni importanti din lumea stiintifica. Ceea ce ne-am propus impreuna cu colegii de la Muzeul Literaturii Romane a fost o expozitie - prima cu acest fond de carte - care, pe cat posibil, sa puncteze cateva dintre centrele de interes, afinitatile, relatiile intelectuale, profesionale, spirituale ale lui Mircea Eliade. Expunerea se completeaza si cu cateva manuscrise.
Cum ati facut selectia exponatelor?
Selectia a fost destul de dificila; ceea ce este expus - de la volume bine individualizate pana la rafturi intregi de carti - reprezinta cam a zecea parte din cat contine "Fondul Mircea Eliade" al bibliotecii Institutului de Studii Orientale. Dificila, dar nu arbitrara aceasta selectie, imbogatita cu piese din patrimoniul Muzeului Literaturii. Rezultatul este echilibrat, cred eu, pentru ca patrimoniul Institutului ilustreaza, in primul rand, "perioada pariziana" a lui Mircea Eliade (1945-1956), la care se adauga piese anterioare, din perioada portugheza; dar am descoperit si o lucrare italiana de istoria religiilor, semnata "Mircea Eliade, Calcutta, 14 iunie 1929", asadar o carte pe care a avut-o in India si o va fi purtat cu el in anii de diplomatie, pana sa ajunga la Paris. Biblioteca nu a incetat sa creasca si dupa plecarea la Chicago, ba chiar si dupa moartea lui Eliade, pentru ca exista in biblioteca multe traduceri din scrierile lui Eliade, fie literatura, fie stiinta, in nenumarate limbi, publicate postum. Muzeul Literaturii Romane contribuie cu exponate relevante din perioada interbelica a lui Mircea Eliade.
Se stie ca Mircea Eliade a avut o foarte buna relatie cu Lucian Blaga, ca acesta i-a dedicat o carte "de la om universal la om universal". El povesteste ca Blaga - alaturi de Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu si Constantin Noica - a fost unul dintre putinii care au inteles miza reala a cartii sale din 1936, Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne. Muzeul a expus originalul unei scrisori adresate de Eliade lui Blaga, alte lucrari literare cu dedicatie catre acesta. Este prezenta si pasiunea lui Mircea Eliade pentru Hasdeu, care intruchipa idealul intelectualului atotstiutor, precum Picco de la Mirandola in Renastere, care era in acelasi timp un poligraf, scria enorm, fiind intr-un fel modelul sau.
De la indologie la literatura
Ce altceva din personalitatea lui Mircea Eliade mai poate fi deslusit?
O cercetare mai minutioasa si dificila - dar nu spectaculoasa, ca sa faci expozitie din ea - este sa urmaresti laboratorul lui Eliade, felul in care el lucra. Pe mine personal ma intereseaza foarte mult, pentru ca ponderea cartilor de indologie in aceasta biblioteca este notabila. Cand a sosit la Paris, Eliade a fost privit in primul rand ca un indolog. Se stie ca i s-a cerut atunci sa scrie o noua carte despre yoga, Techniques du Yoga, si el povesteste in Memorii ca a reluat cu aceasta ocazie tematica filosofiei indiene, a limbii sanskrite, ca si-a cumparat chiar dictionarul sanskrit-francez al lui Louis Renou, dictionar care exista in biblioteca si pe care l-am expus. Se poate vedea felul in care a lucrat, fiindca din aceste carti foarte multe au adnotari de mana lui, sublinieri, fise, conspecte. Daca pe un text de referinta de filosofie indiana, ma gandesc la Bhagavad-gita, observ niste sublinieri exact la pasajele referitoare la yoga, trag concluzia ca, in momentul in care va fi cumparat acea carte, Eliade era din nou preocupat de acest subiect.
Indianistica ar fi un domeniu, dar nu singurul; exista carti din alte zone ale orientalisticii, de istoria religiilor, de teologie, de antropologie, dar si de literatura. De exemplu, o pasiune a lui de tanar a fost Honoré de Balzac. In biblioteca Institutului exista vreo 30 de volume, opere de Balzac si scrieri despre el, care au fost expuse integral. Eliade aminteste ca a vrut sa scrie un eseu despre Balzac, prilej cu care a cumparat doua carti de L.-J. Arrigon (Les années romantiques de Balzac si Les débuts littéraires d’Honoré de Balzac), pe care le-am gasit in biblioteca. Tot astfel, era pasionat de un istoric si critic literar spaniol, Marcelino Menéndez y Pelayo (1856-1912), o personalitate in epoca lui, membru al Academiei Spaniole, profesor, director al Bibliotecii Nationale, si care a scris imens (deci iarasi idealul atotstiutorului, care scrie nenumarate tomuri). Institutul pastreaza peste 20 de volume din acest autor. Pornind de la prezenta cartilor, completand cand este cazul cu diverse conspecte, fise, adnotari, sublinieri si coreland cu informatiile din Jurnalul sau Memoriile lui, se poate reconstitui, pana la un punct, un anumit parcurs intelectual. Pe cat posibil, am incercat sa ilustram piesele expuse cu asemenea citate din Memorii sau Jurnal.
Ar mai fi de amintit relatiile privilegiate ale lui Eliade cu Carl Gustav Jung, amandoi fiind preocupati de problema arhetipului, cu toate ca cel dintai precizeaza, in L’épreuve du labyrinthe, ca acceptiunea termenului nu este exact aceeasi. In biblioteca sunt numeroase carti de Jung, cu dedicatie catre Mircea Eliade. Tot astfel, mai multe volume din Eranos Jahrbuch, cu lucrarile colocviilor de la Ascona, unde el a debutat in 1950, la care a participat si in anii urmatori, intalnindu-se cu personalitati din domeniul filosofiei, orientalisticii si istoriei religiilor.
Georges Dumézil, specialist in studiul comparat al religiilor indo-europene, i-a fost lui Eliade, dupa cum recunoaste el insusi, un fel de "protector" in Franta, l-a invitat sa tina prelegeri la École Pratique des Hautes Etudes, i-a prefatat doua carti: Traité d’histoire des religions si Images et symboles. Din Dumézil avem cateva carti cu dedicatie pentru Mircea Eliade. Henry Corbin, islamolog francez de prima mana, preocupat mai ales de islamul iranian de tendinta siita, dar care, dincolo de aceste activitati, era un filosof interesat chiar de Heidegger sau Berdiaev, a fost si el un apropiat al lui Mircea Eliade. Se intalneau frecvent a Ascona si la Paris, Corbin fiind una din principalele surse ale lui Eliade in probleme de islam pentru Istoria credintelor si ideilor religioase. Corbin este prezent in biblioteca cu mai multe lucrari, dintre care Avicenne et le récit visionnaire, pe al carei prim volum exista dedicatia pentru Eliade. In volumul al II-lea am gasit 9 file de conspecte ale lui Eliade din aceasta lucrare. Si acesta nu este singurul caz. 5 file de conspecte am descoperit in cartea Hinduism and Buddhism de Ananda K. Koomaraswamy, orientalist, istoric de arta si filosof al culturii, cu care Eliade coresponda de multa vreme, care a colaborat la revista Zalmoxis si a incercat (fara prea mare succes, daca tin bine minte) sa-i gaseasca un post in Statele Unite. Un alt exemplu: 5 file de conspecte s-au pastrat in Les écoles védiques et la formation du Véda, de Louis Renou, marele sanskritist francez, unul dintre primii indologi pe care Eliade i-a intalnit la Paris.
Laboratorul de creatie
Expozitia cuprinde si manuscrise, scrisori?
Nu in mod special. Asemenea documente se gasesc in primul rand la Chicago. Dar exista un numar de scrisori primite de Eliade. De exemplu, de la Etienne Gilson, marele specialist in filosofie medievala, care ii multumeste lui Eliade pentru cartea Images et symboles, facand si o suma de comentarii pe marginea ei, comentarii din care Eliade citeaza in Memorii. Mai gasim o traducere de 4 pagini din spaniola in romana, un fragment din Teoría de los estilos a lui Eugenio d’Ors. Exista si un mare numar de xerocopii dupa manuscrise proprii de lucru, pe care sunt interventii ulterioare de mana, chiar in mai multe etape. Am descoperit si 9 pagini care pareau xerox, dar ne-am lamurit ca sunt originale, scrise pe harie alba cu filigran, cu cerneala neagra. Ele reprezinta un fragment din Memorii, vol. II, anume sectiunea a treia din cap. XX, intitulat Christinel. Sau un manuscris extrem de amplu, de cateva sute de pagini, lucrat in etape, de la una mai veche, cu un scris ordonat si marunt, dar extrem de elaborat, cu nenumarate interventii si pana la una mai recenta, cu scrisul nesigur, cu pagini intregi copiate, dar din nou cu nenumarate interventii. Este vorba de romanul Noaptea de Sanziene, publicat initial in traducere franceza cu titlul Fôret interdite. Acest manuscris merita studiat pentru placerea studiului. N-o sa aflam lucruri care sa ne schimbe certitudinile, dar e interesant de vazut cum a lucrat Eliade la acest roman, de studiat acest "sandvici", cu nenumarate faze care se regasesc in acelasi dosar.
Cu atat mai interesant, cu cat Forêt interdite a fost o carte pentru care, in 1958-’59, au intrat oameni la puscarie. Ma refer la "lotul Noica", cand, cu ocazia unui turneu la Paris al actorilor romani, Marietei Sadova i-a s-a permis sa ia contact cu cei din exil. Ea a adus carti care au circulat intr-un cerc care ii includea si pe Constantin Noica, Sergiu Al-George si altii. Printre acuzatii era si faptul ca au citit romanul lui Eliade. Peste ani, Al-George a publicat o exegeza simbolica, in stilul sau personal, a Noptii de Sanziene, mai intai in volumul din L’Herne dedicat lui Mircea Eliade, apoi in ultima sa carte, Arhaic si universal (1981), in capitolul despre Eliade.
Ce v-a impresionat personal la contactul cu biblioteca de la Paris?
M-a impresionat sa vad cum era perceput el de catre marile figuri ale indologiei timpului, indianisti francezi recunoscuti pentru rigoarea filologica destul de austera, oameni care citau tot timpul in limba sanskrita. Constati, de pilda, ca un filolog extrem de auster, cum era Armand Minard, intr-o carte despre proza vedica, trimite la lucrari de Mircea Eliade care bat mult dincolo de sfera studiului sau extrem de specializat si erudit. Se pare insa ca atasamentul initial al indologilor francezi pentru Eliade a mai palit atunci cand au simtit ca nu mai e "unul de-al lor", cand Eliade a inceput sa publice despre samanism si alte lucruri de acest fel, cand li s-a parut ca le tradeaza disciplina.
De ce lucrarea despre samanism a lui Eliade este mai putin apreciata in prezent?
El a publicat cartea in 1951, dar nu pornind de la cercetari proprii de teren in lumea samanilor, nu s-a dus in Siberia, nici in Australia sau America de Nord, pentru a studia faptele la fata locului; a facut-o din bibliografie. A extras anumite paradigme, mari tipare de gandire arhaica ale samanismului, pe care el le atribuia unui anumit substrat de religie si de civilizatie. La aparitie, cartea era o sinteza care oferea o grila de intelegere a fenomenului. De atunci, evident, lucrurile au mai evoluat. Exista cercetatori care fac foarte mult teren in asemenea zone, la semintiile mongole de exemplu, care combina cercetarea etnologica/antropogica cu studiul textelor. Cartea lui Eliade este una "clasica", ceea ce nu inseamna ca nu e o o carte partial depasita. M-a surprins initial sa vad ca lucrarile despre samanism din biblioteca sunt putine la numar, dar mi-am dat seama ca bibliografia aceasta era, in mare masura, mai veche. Cel putin pentru partea siberiana si central-asiatica, existau in primul rand lucrarile unor cercetatori rusi. De aceea Eliade a si invatat limba rusa, ca sa aiba acces la aceste surse, pe care, mai vechi fiind, le-a consultat probabil la biblioteca.
Carti mostenite - mostenire spirituala
Vorbiti-ne despre biblioteca lui Eliade care a ajuns apoi la Sergiu Al-George.
Daca biblioteca de la Paris ilustreaza perioada din 1945 pana la moarte, iar anumite lucruri ne evoca perioada portugheza, daca Muzeul Literaturii marcheaza perioada lui romaneasca, perioada indiana este si ea evocata. In India, Eliade a achizitionat un numar de carti, majoritatea texte in sanskrita, pe care le-a legat toate la fel, cu acelasi tip de cotor si cu initialele "M.E.", imprimate cu auriu la baza cotorului. Aceste carti din India au facut parte din biblioteca sa din Romania. Nu pot sa spun nimic despre soarta in ansamblu a acestei biblioteci, dar stiu din surse sigure ca Mircea Eliade, plecand in diplomatie, intai la Londra, apoi la Lisabona, si-a lasat cartile de orientalistica in grija lui Constantin Noica, prietenul si colegul sau de generatie.
Noica unde a pastrat-o?
Undeva in afara Bucurestiului, cred ca la Buftea. Dupa cativa ani, prin 1948, Noica l-a cunoscut pe Sergiu Al-George, pe atunci un tanar medic de 26 de ani, dar pasionat de studiile indiene si de limba sanskrita; pasiunea sa pentru indologie se datora lecturii, in adolescenta, a unor carti de Mircea Eliade, pe a carui linie si-a propus toata viata sa mearga. Noica i-a pus la dispozitie cartile aflate in grija lui, cu singura conditie de a i le restitui lui Eliade, daca acesta va reveni in Romania. Cartile au ramas lui Al-George si din biblioteca sa ele au intrat in "Fondul Sergiu Al-George" de la Institutul de Studii Orientale care-i poarta numele. Fapt este ca Noica, abia cunoscandu-l pe Al-George, care era atunci doar un tanar promitator, i-a aratat aceasta incredere. Episodul mi-a fost relatat de catre Sergiu Al-George insusi, confirmat mai tarziu de catre Constantin Noica, apoi de un prieten si colaborator al lui Sergiu Al-George. De la Noica a aflat-o si Gabriel Liiceanu, consemnand episodul in Jurnalul de la Paltinis. Aceste carti ilustreaza, prin urmare, faza indiana a lui Mircea Eliade si, in acelasi timp, puncteaza foarte bine legatura intre ceea ce a insemnat Mircea Eliade pentru indologia romaneasca si ce a insemnat el pentru Sergiu Al-George. De fapt, au insemnat ceva in mod reciproc, pentru ca primul studiu pe care l-a publicat Al-George, in 1947, trimitandu-i-l lui Eliade, l-a facut pe acesta sa-i raspunda cu o scrisoare de multumire in care spunea: "Inca un indianist roman. Faptul nu poate decat sa ma bucure, mai ales ca din cate inteleg mergeti pe calea deschisa de mine prin cartea Yoga". Il saluta deci din primul moment ca pe un continuator, iar la cativa ani dupa moartea acestuia spune in Romania literara: "Sergiu Al-George a fost fara indoiala cel mai inzestrat si cel mai creator indianist roman". La randul sau, Sergiu Al-George afirma intr-un interviu: "cel care m-a determinat - prin simpla lectura a cartilor sale - sa fac din studiul culturii indiene preocuparea suprema a fost Mircea Eliade". Pentru ca nu l-a cunoscut personal decat mult mai tarziu pe Eliade, in 1973, la Paris.
Am vorbit despre perioada indiana, prima ilustrata in expozitie, dar este marcata si o perioada anterioara. Din Memoriile lui Eliade aflam ca in vremea studentiei a avut o relatie de prietenie cu o persoana numita acolo "Domnisoara R", sau "Rica". Aceasta persoana traieste si acum (mi-a telefonat cu putine luni in urma) si a avut bunatatea sa ne doneze vreo 16 volume pe care, inainte de plecarea in India, Eliade i le-a daruit cu dedicatie. Si tot domnia sa a avut buna idee sa ne faca o schita a faimoasei mansarde in care locuia si studia Mircea Eliade. Si aceste volume - dintre care am expus Gazelurile lui Hafez - se afla azi in biblioteca Institutului Sergiu Al-George.
*Directorul Institutului de Studii Orientale Sergiu Al-George
