Prin desișuri

Catalin Bogdan | 21.06.2016

// BACALAUREAT (2016) • Scenariul şi regia: Cristian Mungiu • Cu: Adrian Titieni, Maria Drăguş, Lia Bugnar, Mălina Manovici, Vlad Ivanov, Rareş Andrici • Premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul de la Cannes.

Pe aceeași temă

 

Nici Cristian Mungiu nu-i profet iubit în țara lui. Cel puțin, nu de critici. Această antipatie a crescut în ultimii ani, recentul Bacalaureat prilejuind un nou val de con­testări entuziaste – cu sa­tis­facția oferită de un ad­ver­sar aparent în ofsaid. Pen­tru a-l delegitima, critica autohtonă n-a ezitat să de­legitimeze chiar juriul de la Cannes, care tocmai l-a în­cununat pentru a treia oa­ră. E drept că juriul (cel ma­re) nu a avut printre membrii săi niciun critic, ci doar realizatori de film: re­gizori/scenariști, actori și producători. Discrepanța s-a înregistrat și la secțiunea Un certain regard: cei cinci regizori și ac­tori din juriu n-au fost cuceriți de Câini-i lui Bogdan Mirică, precum, în schimb, criticii din FIPRESCI – deși ne putem în­treba, la rândul nostru: ce le-o fi atras aten­ția, în acest western mămăligă, în afa­ră de tihna aspră a sălbăticiei dobrogene, de nocturnele saturate de virilitate și de izul de noblețe vetustă lăsat de Gheorghe Visu? Dar să nu credem că în joc e vorba doar de un conflict de mentalități între critici și realizatori: filmul lui Mungiu a stră­lucit printre Les étoiles de la critique, care reunește opiniile a 15 publicații fran­ceze de prestigiu – n-a contat nici chiar no­ta slabă acordată de Cahiers du ciné­ma, cu o pasiune necondiționată, în schimb, de ani buni, pentru răsfățatul Porumboiu. Mai vechea parafrază la 1 Corinteni a lui Alex. Leo Șerban – Puiu a pus sămânța, Po­rumboiu a udat, iar Mungiu a cules roa­dele – a ajuns să fie citită în cheie de­preciativă: ultimul ar fi profitat (aproape fraudulos) de vâlva stârnită de creativi­ta­tea mult mai meritorie a celorlalți.

 

Această înverșunare are însă de-a face mai mult cu criticii înșiși decât cu regizorul. Cristian Mungiu e preocupat de dileme morale – un interes care sus­cită, oricât de paradoxal ar părea, mul­ti­ple suspiciuni. Cea stângistă nu ezită să va­dă și azi eticul – în descendența unei mai vechi interpretări marxiste – drept escapist, o ispită sofisticată în calea mân­tuitoarei dialectici sociale. Astfel de fră­mân­tări pot fi, cu alte cuvinte, inhibitoare pentru patosul justițiar – în loc să ne ca­nalizeze revolta, ne atrag în labirintul șo­văielilor existențiale. O asemenea pers­pec­tivă are și un pandant mai strict estetic: realitatea trebuie observată cât mai puțin perturbați de subiectivismele conștiinței. Așa s-a născut mitul regizorului smerit – la antipodul lui Mungiu, considerat mai de­grabă un demiurg (amăgitor) de arte­facte. Pe de altă parte, privilegierea ca­zu­rilor de conștiință ajunge în răspăr cu mai prizatul crez deconstructivist care nu re­cunoaște în excursul etic decât jocuri se­miotice – Polițist, adjectiv chiar le-a în­sce­nat. Nu lipsește nici reproșul dezo­no­rant de a se fi raliat la opiul noii industrii culturale, trădând prin dramolete po­pu­lare standardele filmului de autor – dar e, oare, Puiu mai autor doar fiindcă în­drăz­nește să chinuie spectatorul? Pe scurt, con­știința nu e tocmai la modă în noile co­nivențe ideologico-estetice.

 

Bacalaureat pare o sculptură care pe alo­curi păstrează urmele stridente ale dălții. Altfel spus, indicațiile regizorale par une­ori să se audă în continuare în surdină, ca un making-of care ar dubla discret filmul. Artizanul nu și-a strâns uneltele, chiar da­că a încheiat lucrul, ceea ce îl nemulțumește pe her­meneutul pentru care ur­mele facerii sunt doar un reziduu inutil și derutant – rămas din neglijență ori, mai jenant, din ne­pri­ce­pe­re. Convenția estetică a lui Cristian Mungiu nu este mi­nimalismul conceptual, ci pic­tura de gen – un alt mo­tiv de antipatie din partea unei critici autohtone care a sperat să-și clădească soclul teoretic așa cum André Bazin reușise în siajul neorealismului ita­lian. Unele tușe sunt, în acest film, indis­cutabil îngroșate, lăsând o ușor frustrantă impresie de distorsiune, imputabilă unei aparent insuficiente acuratețe. Dacă însă le privim din prisma conștiinței eroului, aces­te distorsiuni își conturează o altă le­gi­timitate. De pildă, imaginea, aproape sta­tică, a urmăririi pe munte a evadatului e la limita burlescului – astfel de nemăr­tu­ri­site variații de perspectivă, integrate unei constante paradigme stilistice, par artificii facile, dacă ignorăm refracția prin sufletul turmentat al eroului: el vede acțiunea drept o farsă fără urmări, chiar dacă cel vâ­nat ar fi prins. De asemenea, la re­cu­noașterea suspectului organizată la secție, polițistul insistă în cazul unuia dintre ei, comandându-i repetat să reia cuvintele care au însoțit agresiunea – pentru a ajuta victima să asocieze chipul cu vocea. Acest crescendo nerealist – pare o sugestie de identificare care doar va spori îndoiala – ar putea, în schimb, corespunde unei re­zo­nanțe obsesive în mintea eroului, care-și biciuie conștiința cu ecoul unei silnicii pe care n-o poate asimila. Tonalitatea mo­no­cordă a soției, persistent absentă, pare ca­ri­caturală, dar în conștiința bărbatului nici n-a rămas mai mult de o umbră de glas, vibrație monotonă a unei prezențe descărnate. Prins în vârtejul traficului de in­fluență, ne poate surprinde plânsul co­pi­lăresc al eroului când descoperă, într-un desiș, hoitul unui câine de a cărui lovire (cu mașina) se simte vinovat. Acest con­tra­punct schimbă discret perspectiva: re­sortul său nu e o tăbăcire amorală, ci o cursă pe care, subminat de o cronică am­biguitate, și-o întinde lui însuși. Și excesul de situații frauduloase poate fi citit din perspectiva unui om care cade brusc în apă și are senzația de a fi copleșit din toate părțile. Iar copilul problematic al aman­tei, care îl întâmpină cu o mască de animal pe față, chiar e, pentru bărbat, o sălbăticiune a cărei domesticire ezită să și-o asume.

 

Cristian Mungiu a revenit la câ­teva dintre motivele filmului său de debut. Tensiunea dintre cel ispitit de Occident și cel în­clinat (din varii motive) să ră­mână i-a inspirat și pe alții – Asfalt Tango a potențat-o cu haz. Dar, între timp, ten­tația a evoluat și ea: înainte viza un suflet tânăr, atras de o reverie strălucitoare, acum are maturitatea unei revanșe, clo­cită cu pretenții de responsabilitate. Deși pozițiile par mai puțin ireconciliabile, pa­tria e acum și mai (tenebros) seducătoare. În orice caz, o astfel de opțiune nu poate fi determinant raționalizată. Dar adoles­centa de acum nu ar renunța la plecare atât din frondă ori din opoziție față de controlul patern – reală, dar nu decisivă. Contează ceva mai mult vârtejul relației de cuplu, cu impulsurile sale ambivalente, ca și un anumit fior al aventurii – în sens invers, ca și cum realitatea proximă ar fi mai provocatoare decât cea exotică. În ori­ce caz, responsabilitatea poate deveni mlaș­tina unde cresc cele mai otrăvitoare flori ale răului. Un impuls (haihui) e ine­vitabil impur, dar un scop altruist are de partea sa prestigiul, aproape religios, al idealului. Ca și inchizitorii lui Dostoievski, ori­cine își poate închipui că acceptă pro­pria damnare ca pe o cruce în favoarea al­tora. De data aceasta, însă, tatăl trebuie s-o prindă și pe fiică în joc. Opțiunea lui Mungiu, în identificarea acestui punct ar­hi­medic, e mai mult decât inspirată: acel mic semn de făcut pe lucrarea de bac poa­te perturba o viață. Pare atât de mărunt, dar urmările pot fi îndelungi – e un serios pact cu diavolul. Precum Eva l-a încurajat și pe Adam spre interzisul consum, așa ta­tăl pe fiică. Dar Bacalaureat e inversul lui 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile: cel ispitit nu mai cedează. Din încăpățânare adoles­centină, din revoltă față de un paternalism intruziv, din difidență față de complicități bine intenționate, din refuzul îndatorării for­tuite, din gustul riscului pe proprie răs­pundere, din dezgust față de aranjamente reci – viața morală nu se bazează atât pe ma­rile convingeri, cât pe fiziologii mai sub­tile, pe resorturi mai puțin pres­ti­gi­oa­se, pe alegeri mai puțin clare, pe temeiuri mai glisante. Am putea considera acest eterogen teritoriu antropologic drept pa­ra-etic. Mungiu – ca și Radu Muntean – îl explorează cu interes.

 

Mulți au văzut Bacalaureat drept o frescă (re­dundantă) a corupției omniprezente – un obsedant motiv național. Dar ceea ce ar trebui să ne atragă atenția e mutarea ac­centului de pe pricopseală pe în­tra­ju­to­rare. Un pervertit personalism legitimează în conștiințe apelul la prietenii salvatoare. Confruntat cu răceala impersonală a me­canismelor instituționale, cetățeanul aspi­ră la empatie. Discriminarea afectivă e o po­vară a condiției umane – fără corecții voluntare, o societate poate deveni, pen­tru unii, insuportabilă. Dar recursul la un ajutor ilicit nu face, în fond, decât să po­ten­țeze cultura desolidarizării. Aparent, în cazul dat nu e vorba de o competiție, cu inevitabilii săi perdanți, ci doar de mai multe probe individuale, desfășurate în pa­ralel, deși în condiții nu neapărat ase­mă­nătoare. Egalitatea de șanse a fost variat dicreditată, dar miza dezbaterii nu e doar una politică, ci și religioasă. Chiar dacă ne asumăm lecția apofatică de a accepta, fără iscodire, disparitățile providențiale, miza nu e de a le tolera, ci de a le transforma. Din păcate, însă, creștinismul e prea ade­seori folosit pentru a ne împăca cu aces­tea, nu pentru a ne provoca să reac­țio­năm. De asemenea, în unele variante lo­ca­le, o anumită mentalitate cu pretenții per­sonaliste a înflorit cu autoritatea unei con­traculturi. Biserica, după ce secole de-a rândul a folosit statul drept braț armat, a ajuns, ultragiată de secularizare, să cultive atitudini – ce-i drept, incoerente – de am­biguă discreditare a noilor valori sociale. În practică, raportul dintre acribie și ico­no­mie – specifica îngăduință bisericească – glisează vicios în favoarea acesteia din ur­mă în ceea ce privește morala publică. O asemenea mentalitate a devenit, cu tim­pul, un pilastru trainic al culturii corup­ției.

 

Poate cea mai serioasă sursă de ins­pirație pentru Cristian Mun­giu a fost O despărțire, filmul lui Asghar Farhadi – unul dintre regizorii cu care, de altfel, a îm­părțit podiumul în acest an la Cannes. Te­ma e și una dintre cele mai frecvente în actuala cinematografie românească, dar doar Bacalaureat e consonant cu abor­da­rea iranianului. Dramatismul unor eve­ni­mente care nu sunt direct legate de con­flictul intim devine un eficient revelator pentru resorturi fine. Miza e, de altfel, tocmai lărgirea perspectivei: co-ruperea e deja în act în dubla viață afectivă a băr­ba­tului – pungile gospodărești îl însoțesc și la soție, și la amantă. Spart e și universul său cultural: aici și dincolo. Soția îl to­le­rează, fiica îi reproșează tacit adulterul, amanta e pe punctul de a-și pierde răb­darea – dar deznodământul e legat, de fapt, de o dinamică mult mai amplă, în răs­păr cu reducționismele cu pretenții de realism. Scena finală – un surprinzător con­trapunct – reevaluează scala exis­ten­ția­lă: oricât de definitorii par la un moment dat, multe frământări trebuie înțelese ca instrumentale. Dezinteresați de pretențiile vechii arte a nuanțelor, dacă un tablou flamand deja ne plictisește, atunci ne va plictisi și Mungiu.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22