Pe aceeași temă
Cu patru capitole noi, alte cateva rescrise si o partiala redistribuire a materiei, a doua editie a Anatomiei mistificarii*, de Stelian Tanase, poate fi socotita o carte noua mai mult decat una doar actualizata. Nu totusi, din motive pe care le voi aseza, cum se cade, la sfarsitul cronicii, si una încheiata.
Prima editie a fost publicata în 1997 si a avut un explicabil puternic rasunet. Era cea dintai reconstituire documentara integrala a ultimului mare proces politic de grup din perioada comunista, procesul "lotului Noica-Pillat", iar autorul cartii era o figura proeminenta a vietii publice.
Scriitor, politolog, jurnalist foarte combativ, fost parlamentar, fervent initiator, organizator si animator de "actiuni civice" cu mare ecou social si mediatic (dar nu sunt foarte sigur ca ordinea notorietatii va fi fiind chiar aceasta), Stelian Tanase avea totodata si aureola unei personalitati eliberate dupa rasturnarea regimului comunist dintr-o injusta si îndelungata marginalizare. Un izolat si un singuratic, însa.
Nu fusese un scriitor cu o solida reputatie literara, caruia activismul opozitionist si ulterior civic sa-i fi adus un renume în plus, ca Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Octavian Paler s.a.
Nu apartinea nici "grupului filosofic", alcatuit din fostii discipoli ai lui Constantin Noica, si ei marginalizati de autoritati pana în 1989, dar a caror afirmare culturala, stralucita adesea, nu fusese totusi semnificativ blocata (Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Sorin Vieru, Andrei Cornea s.a.).
Nu era nici o figura cu totul noua ce raspundea nevoii de puritate si stralucire, tasnit impetuos din necunoscut si parand, în tulburea spumegare de dupa 1989, chiar o aparitie celesta, ca Horia-Roman Patapievici. Nu fusese nici un disident notoriu, ca Doina Cornea, Gabriel Andreescu sau Dan Petrescu. Nici un literat renumit care îsi descoperise interesul absorbant pentru politic dupa 1989, ca Nicolae Manolescu s.a.
Un trecut avea, totusi, dar unul mai degraba imprecis si mijlociu. Publicase în 1982 un bun roman, Luxul melancoliei, recenzat elogios de cativa critici, dar ignorat de grupurile si gruparile literare influente ale epocii (aceasta si e, probabil, explicatia pentru care Stelian Tanase nu figureaza în Dictionarul Scriitorilor Romani).
Manuscrisele altor doua romane îi fusesera blocate de cenzura în edituri, însa relativa lipsa de renume literar si înmultirea semnificativa a unor situatii comparabile cu a lui împiedicasera crearea unui special "caz Stelian Tanase".
Era de altfel un scriitor atipic sau macar unul care nu parea sa tina seama de formulele de succes ale momentului, fara a se putea sti daca din neputinta sau din constiinta adanca si asumata a propriei individualitati. Atras de banalitatea diforma si larvara a socialului comunist, cum tot mai putini alti prozatori o faceau ori o facusera (Mihai Sin în Bate si ti se va deschide, Viata la o margine de sosea, Alexandru Papilian în Micelii si Capricii, Gabriela Adamesteanu în Drumul egal al fiecarei zile si în nuvele, de exemplu), mai preocupat de compozitia narativa în planuri mari, capabila sa traduca o punere în perspectiva "ideologica", decat de miniaturizarea subtila si rafinata, Stelian Tanase avea putine sanse, chiar de i-ar fi fost publicate cartile respinse de cenzura, sa fi fost "selectat" dupa gusturile si criteriile dominante atunci. Proza lui tindea spre constructia, marturia si imaginea angajate, nu era una "artista", de pura virtuozitate. Cei care îl stiau îi cunosteau de altfel întinderea lecturilor istorice si politice, chiar obsesia lor.
A intuit ori nu Stelian Tanase dramatica depreciere galopanta a literaturii dupa 1989, a fost el aspirat de activismul politic si civic de dupa Revolutie ori a lasat voluntar de-o parte scrisul literar, nu se poate sti. Cele doua romane interzise pana in 1989 au fost, in fine, publicate, dar in generalul crescand dezinteres pentru literatura insasi autorul lor a parut sa nu le mai dea atentie. Frenetic jurnalist politic si conducator de publicatii (22, Acum, Sfera Politicii), productiv autor de studii politice despre revolutie, tranzitie si trecutul comunist, devenit si unul dintre putinii moderatori calificati de emisiuni politice de televiziune din Romania si de aceea sistematic boicotat, Stelian Tanase parea si pare tot mai instrainat de vocatia sa dintai, care este literatura.
O aparenta totusi, macar partial. Umbra scriitorului eclipsat, definitiv sau doar temporar trecut in plan secundar, staruie in toate cartile "neliterare" publicate de Stelian Tanase. Iar in Anatomia mistificarii, carte de ampla investigatie documentara si jurnalistica, literatura i-a oferit autorului mai mult decat principiul de organizare a materiei, desi chiar si atat ar fi fost de-ajuns. Fiindca un roman este in primul rand aceasta carte, mai mult decat o lucrare de istorie politica.
Lumea unui proces si procesul unei lumi
Prin compozitie, ceea ce este evident, si prin viziune, ceea ce este mai putin vizibil, Anatomia mistificarii tine de specia romanului documentar. Bogat reprezentata, chiar in expansiune dupa 1990, aceasta specie este totusi rareori privita ca una apartinand de drept literaturii, si probabil nu numai din cauza caracterului ei resimtit ca hibrid. Una dintre explicatiile posibile ar putea fi ca a fost si este ilustrata de autori care nu sunt neaparat sau in primul rand scriitori. O alta ar putea fi predominanta "subiectului", a "temei", cazul cel mai reprezentativ fiind al cartilor publicate de Doina Jela (Cazul Nichita Dumitru, Aceasta dragoste care ne leaga, Drumul Damascului s.a.), al caror caracter literar a fost rareori remarcat, daca nu chiar deloc, desi este esential.
Intr-un chip asemanator, de nu si identic, a fost perceputa la prima editie si cartea lui Stelian Tanase, revelatiile documentare si faptul reconstituirii unuia dintre cele mai intunecate momente din istoria represiunii comuniste din Romania prevaland asupra naturii si caracteristicilor demersului.
Strict istoric, procesul "lotului Noica-Pillat" a fost ultima ampla inscenare politico-judiciara de tip stalinist din Romania comunista. A avut loc in februarie 1960, a durat doua saptamani, iar sentintele au fost deosebit de aspre, intre sapte ani de inchisoare corectionala si 25 de ani de munca silnica (pedeapsa la care au fost condamnati Constantin Noica si Dinu Pillat).
Arestarile incepusera in decembrie 1958, ultimele fiind facute in ianuarie 1960, cu doar o luna inainte de inceperea procesului. Cei mai multi dintre cei 23 de inculpati in acest proces erau intelectuali foarte cunoscuti inca de atunci sau deveniti ulterior foarte cunoscuti, printre ei se aflau, de pilda, Constantin Noica, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Dinu Pillat, Marietta Sadova, N. Steinhardt, Al. Paleologu, Theodor Enescu. Niciunul nu si-a executat condamnarea pana la capat, pana in august 1964 aveau sa fie toti eliberati, iar la scurta vreme dupa aceea "reintegrati" in circuitul public al vietii culturale romanesti. La zece ani dupa proces, cativa dintre ei contau, fara obstructii semnificative din partea regimului, printre cele mai reprezentative nume ale culturii din Romania. Iar regimul nu se schimbase. Era acelasi regim, al partidului unic, partidul comunist, care comandase arestarea lor, care patronase ancheta si interogatoriile, care dirijase simulacrul de proces, care ii aruncase in puscarii.
Acestea sunt, in mare, datele.
Pentru Stelian Tanase, procesul "lotului Noica-Pillat" inseamna in primul rand procesul unei lumi, mai exact reprezinta ultima operatiune politisto-judiciara de mare anvergura prin care regimul comunist si-a pus in aplicare programul de exterminare a "elitelor" Romaniei interbelice. Prima editie a cartii lui purta de altfel inca in titlu sugestia acestei situari simbolice, se numea Anatomia mistificarii 1945-1989 (noua editie renunta la mentionarea in titlu a intervalului cronologic).
In al doilea rand, arestarile, ancheta si procesul in sine sunt vazute ca desfasurandu-se dupa o singura logica, logica "scenariilor" fabricate in laboratoarele Securitatii dupa modelul celor aplicate in Uniunea Sovietica in perioada marii terori din anii '30 si apoi dupa sfarsitul razboiului si pana la moartea lui Stalin (1946-1953).
In al treilea rand, eliberarea cu mult inainte de termen a condamnatilor din 1960 (si, indirect, a tuturor detinutilor politici din Romania) este foarte straveziu "citita" ca o perversa modalitate de reeducare si chiar de anexare, de aservire in cel mai propriu inteles a macar unora dintre ei.
Acestor trei coordonate interpretative le corespunde o compozitie narativa foarte elaborata, de roman polifonic, in tesatura careia sunt folosite, printr-un montaj de fragmente decupate si alternate in maniera cinematografica, materiale provenite din diverse surse.
Sunt folosite astfel jurnale de epoca (gen Alice Voinescu, Mircea Eliade, Sanda Stolojan etc.) si memorii ulterioare (gen Jurnalul fericirii de N. Steinhardt), extrase din procesele verbale de ancheta, rod al unei vaste cercetari in arhive facute de autor, interviuri special realizate cu supravietuitori, rude si apropiati ai acestora, precum si, dar intr-o covarsitor mai slaba masura, secvente din presa vremii si din documente oficiale, cuvantari si interventii ale unor inalti demnitari comunisti.
Tabloul este terifiant, pana la insuportabil. Autorul lasa, mai precis face sa vorbeasca documentele, indiferent de natura acestora, cu o precisa si sigura arta a elocventei indirecte, prin citatele folosite ca material de constructie. Intervine si el, nu totusi foarte des, ceea ce e bine, de obicei cu un fel de comentarii-ghid din off, rareori pentru a corecta cate o amintire incetosata de trecerea timpului (cineva crede, spre exemplu, ca arestarea lui Pastorel Teodoreanu fusese posibila fiindca murise Mihail Sadoveanu, protector al fostului cerc al revistei Viata Romaneasca; in realitate, Sadoveanu a murit la un an si jumatate dupa proces, in toamna 1961, iar arestarea lui Pastorel Teodoreanu avusese loc in toamna 1959).
Cei care aveau sa se afle in boxa procesului din februarie 1960, iar in puscarie incepand din decembrie 1958 (cand au fost arestati primii dintre ei, Constantin Noica, Sergiu Al-George s.a.), erau cu desavarsire inocenti, inclusiv din punctul de vedere al normelor oficiale in vigoare atunci. Ancheta si interogatoriile, de o violenta si o brutalitate ce au atins in unele cazuri limitele salbaticiei sadice, inventeaza din nimic vinovatii, iar "dovedirea" acestora prin recunoasteri sub tortura fizica si/sau psihologica nu urmareste descoperirea unor anume fapte, fie ele si imaginare, ci exclusiv intocmirea unui rechizitoriu pe baza caruia sa se poata pronunta, cu aparenta de legalitate, condamnarile.
Iar abominabilelor suferinte indurate de cei implicati li se adauga, probabil frecvent, ingrozitoare umilinte. Chemat doar ca martor, si inca la Militie, nu la Securitate, profesorul George Oprescu intra intr-un birou spunand "Buna ziua, sunt academicianul Oprescu, am fost chemat. As vrea sa stiu despre ce e vorba". I se raspunde, de catre un ofiter, "Iesi afara, curva batrana! Asteapta pana te-om chema noi!".
Ce se va fi petrecut in birourile Securitatii, la interogatorii, cum vor fi fost luate declaratiile, ramane in seama cititorului sa-si inchipuie. Desi e greu de presupus ca e totusi posibil. Limitele imaginabilului sunt vertiginos depasite, si nu numai pentru cei inchisi. Doi dintre ei, Barbu Slatineanu si Mihai Radulescu, vor muri inainte de proces, unul probabil din cauza schingiuirilor, celalalt probabil sinucis.
Vieti frante, existente distruse, destine iremediabil marcate de trecerea prin Infern: dupa iesirea din puscarii, unii vor ramane sub influenta oculta a fostilor temniceri, probabil acceptand pactul, cum isi intituleaza Stelian Tanase unul dintre cele mai delicate capitole ale cartii, altii vor fi "stinsi", ca loviti de o infirmitate misterioasa, imposibil de numit, cativa, putini, isi vor reconstrui o dificila si niciodata intreaga "normalitate". Intr-un fel sau in altul, toti raman captivi in labirinturile terorii.
Aici, in aceasta inalta, subtila si discreta viziune tragica, fiindca lipsita de orice inutil accent patetic si demonstrativ, se vadeste forta romancierului care este Stelian Tanase. Anatomia mistificarii reconstituie o monstruoasa inscenare politico-politisto-judiciara, dar, cu voia sau fara voia autorului, se converteste intr-o zguduitoare, memorabila fresca a agresiunii comuniste impotriva fiintei umane. Daca nu e literatura, nimic nu e...
Stelian Tanase - Anatomia mistificarii, editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Humanitas, 2003.
