Pe aceeași temă
Imediat dupa 1910, America si Europa s-au trezit dansand frenetic, la limita dintre somnambulism si excitatie diurna, foxtrot si, apoi, charleston. Noua vibratie parea sa aiba legatura cu formele hiperactive ale sperantei pe care le numim adesea optimism. In acest caz, optimism istoric. Intr-adevar, lumea occidentala consuma bulimic "anii nebuni", epoca de trepidatie, abandon si nonsalanta pe care F. Scott Fitzgerald a surprins-o fara identitate si a arestat-o in formula "the jazz age". Lumea occidentala simtea o nevoie irepresibila de epuizare prin fericire si transa entuziasta. Stim, astazi, retrospectiv, ca mania dansanta a Occidentului era un presentiment colectiv, o premonitie orgiastica inaintea macelului generalizat care avea sa distruga spiritul european. O stim retrospectiv, dar asta nu inseamna decat ca am rationalizat post-factum acel sentiment electric pe care multimile din salile de dans ale anilor 1910-1930 l-au trait cu un amestec de nepasare si inversunare vesela. Indiferent de ce am descoperit noi, in milionul de carti de istorie despre razboaiele europene ale secolului XX, "anii nebuni" au fost un caz autentic de expresie culturala a disperarii. Anxietatea s-a infiltrat in dans si a trecut in acel tremur fizic ritmat in care psihanalistii vremii au vazut, de la inceput si zadarnic, o forma de isterie in masa. Cultura populara, in acest caz noile dansuri ale unei epoci care deschidea, in sensul cel mai larg, artele pop, lua conturul principalei directii istorice si politice a momentului. Dezmatul iconoclast si banditismul avantat al politicii europene se oglindeau in pasiunea populara pentru convulsie dansanta. Cultura populara, condusa de noua muzica si de noile jocuri sportive, cucerea centrul scenei, devenea noul limbaj al modernitatii universale si dovedea capacitati plastice uluitoare sau, mai degraba, o stranie sensibilitate seismica. Nimic nou. Cu un pic de deschidere si cu ceva mai multa indrazneala in fata pioaselor superstitii olimpice ale prezentului, vom regasi aceeasi corespondenta stricta si tulburatoare intre jocurile populare si spiritul public ale Greciei arhaice.
Cadavrul urca pe podium
Nu mult dupa 500 i.Ch., un barbat furios si crud devenea idolul cetatii in care se nascuse. Leontiskos din Messana (colonia greaca pe care romanii aveau s-o numeasca Messina) se ocupa cu dezmembrarea in public a adversarilor sai. De doua ori, dupa ce a reusit sa fractureze degetele de la mana finalistului, Leontiskos a fost incoronat campion olimpic. Cu putin inainte, in 564, Arrachion din Phigalia (una dintre cetatile mai mici ale Arcadiei) devenea, de asemenea, campion olimpic. Tot a doua, dar si ultima oara. Arrachion a terminat finala mort. Insa, inainte de a fi ucis, Arrachion a apucat sa rupa degetele de la piciorul adversarului. Arrachion a murit de pe urma ranilor la cap, dar adversarul n-a mai putut continua. Arbitrii l-au descalificat pe supravietuitor, caci, incapabil sa continue, acesta se facuse vinovat de cea mai degradanta ofensa posibila in codul moral elen. Arrachion a fost declarat, postum, invingator si cadavrul a devenit campion olimpic la pancration, o disciplina sportiva cunoscuta, astazi, sub numele de lupte libere si practicata dupa un cu totul alt regulament. Pancration, una dintre probele cele mai venerate ale olimpismului originar, nu era o exceptie brutala si inexplicabila intr-un complex armonic de jocuri pastorale si pacifice. Pugilatul atingea aceeasi salbaticie virila si letala. Unul dintre procedeele favorite ale pugilistului era lovitura cu degetele intinse. Corect aplicata, lovitura perfora abdomenul si spectatorii puteau aprecia imaginea intestinelor scoase din invins de un adversar priceput. Eticismul seraficoid pe care il atribuim astazi "traditiei olimpice" e o inventie gratioasa si complet arbitrara. Pe scurt, o inventie.
Prometeu - acte de germanitate
Inventie pura, ca si "flacara olimpica", fetisul ambulant inchiriat o data la patru ani pe post de lifting national-facial. Asa ceva n-a existat nici la Olimpia, nici in cele zece olimpiade moderne care au precedat editia Berlin 1936. Corespondenta pentru copyright trebuie expediata pe numele unui Herr Dr. Carl Diem, autodidact fantast si factotum inepuizabil al Olimpiadei naziste din 1936. Diem, autor, impreuna cu mult mai cunoscuta Leni Riefenstahl, al kitsch-ului eroico-neo-clasic gravat pe Olimpiada 1936, e tatal "tortei olimpice". Noul Prometeu e neamt si cam de-abinelea nazist. Goebbels a aprobat entuziast ideea, Diem a ramificat-o adaugand traseismul pe ruta Grecia, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Cehoslovacia, Austria, Germania. Flacara a intrat pe Olympiastadiondin Berlin, ganz deutschsi conform graficului, exact la ora 16.00, pe 1 august 1936. Asa ne-am ales cu "flacara olimpica", simbolul pacii, scanteia calatoare care uneste si asterne in cale-i pacea, armonia, bucuria si tot ce va mai doriti in general si in particular. Danke schön, Dr. Diem! Nu stiu cum se spune asta pe chinezeste, dar se potriveste. Inadecvarea ostila a traditiei olimpice originare si a substitutului ei sentimental contemporan e jenanta. Si instructiva in felul ei. Ea documenteaza fastuos siropismul etic pe care il prizam, astazi, la nivel de masa si pe de ideal public. Si mai instructiva e inaderenta sport-cultura in cazul cumplitului olimpism elen, pe care e momentul sa-l privim din nou si de la o distanta sigura.
Ce lipseste din biblioteca CIO
Brutalitatea sistematica a jocurilor si disciplinelor olimpice elene ne poate scandaliza astazi (daca suntem suficient de superficiali), dar asta n-o face cu nimic irationala. Barbaria olimpica elena nu e altceva decat un caz extrem de adecvare. Agonismul sportiv (caracterul total adversarial al disputei) e un lucru normal intr-o lume in care violenta nu e administrata si temperata de autoritatile ultratutelare ale statului modern. Nu e nimic anormal in aceste spectacole de violenta, pentru ca lumea elena isi rezolva, in genere, conflictele prin infruntari directe si terminale. Violenta nu e mediata. E directa si solitara. Intre hoplitii care lupta in linia intai si atletii olimpici nu e diferenta sau aproape nicio diferenta (de altfel, Milon din Crotona e unul dintre cei mai faimosi atleti ai olimpiadelor antice, dar si soldat al unei armate care se distinge prin exterminarea popucaptive). Lumea greaca are, si aici, o fizicalitate abrupta si radicala. Jocurile sportive cultiva, fireste, idealul virilitatii militare, ceea ce le plaseaza in acord cu artele cultivatoare ale idealului corporal masculin. E greu de vazut cum anume poate fi suspectata o cultura, simultan, de barbarie in sporturi si de sublim in arte. Norbert Elias, primul mare analist al acestui paradox, a scris pe larg, la mijlocul anilor ’60, despre recuperarea prin falsificare a olimpismului grec. Cartea n-a ajuns la Comitetul Olimpic International. Onor Comitetul a studiat alti autori germani. Pe care ii traduce acum in chineza, iar, din 2014, si in ruseste.
Beijing si Soci in turbina de consimtamant
Dubletul e perfect. CIOa semnat de doua ori in aceeasi directie. O data, refuzand Frantei Jocurile Olimpice de Vara 2008si acordandu-le Chinei. A doua oara, refuzand candidatura Salzburgului, pentru a aseza Jocurile Olimpice de Iarna 2014la Soci. Predilectia pentru troc e limpede. Imaculare cu detergent olimpic, la schimb cu un anumit produs care nu tine de sport, dar il face profitabil, megaprofitabil. Nimic nu poate explica in mod decent logic aceste doua atribuiri scandaloase. Nimic in afara sportului modern redus la definitia utilitara a circului, a festivalului de consum camuflat de un enorm ambalaj pios. China si Rusia sunt piete de desfacere uriase. Mai mult decat atat, China si Rusia sunt uriase piete de desfacere in expansiune. Aproape doua miliarde de cumparatori potentiali vor face cunostinta, la Olimpiada, cu brand-urile si cu tehnicile sofisticate de comercializare a unor Samsung, Phillips, Nokia, Coca-Cola. Cifra de afaceri a pachetului olimpic e un secret, dar nu e deloc deplasat sa anticipam miliarde. Multe miliarde. Complot plutocratic si cabala financiara? Nu. Chinezii si rusii au acelasi drept la consum si supraconsum pe care il are orice cumparator occidental. Problema devine interesanta doar din clipa in care remarcam ca functionarii CIOau uitat sa vada cum anume arata viata politica a cetatenilor care primesc, odata cu Olimpiada, dreptul de a-si cheltui veniturile pe sport si marfuri sugerate pe o platforma publicitara sportiva. Evident, nimeni nu trebuia sa explice functionarilor CIOmarele secret. Toti cunosteau si cunosc foarte bine realitatea de fapt: asasinatele politice de brand rusesc, persecutia de rit chinez a tibetanilor, parodia judiciara continua a statului putinian, libertatea de a folosi libertatea atat cat si cum o stabileste Partidul Comunist Chinez. Toate aceste lucruri erau si sunt bine cunoscute functionarilor CIO. Altfel, va trebui sa ne imaginam un CIOintemnitat sau retras monahal din fata stirilor si realitatilor lumii intregi si mai cu seama din calea evenimentelor curente din tarile care candideaza la organizarea Jocurilor Olimpice. Dubla scandaloasa reusita de CIO e un accident, ci un act de orbire voluntara. E pur si simplu imposibil de crezut ca aceasta forma de orbire n-a avut loc la cerere, si anume la cererea insotita de stimulente a statelor beneficiare. Putin si liderii chinezi au stiut cui si cum sa vorbeasca. Restul a venit, desigur, prin inalta si discreta complicitate oficiala a "comunitatii internationale", acea fiinta care nu isi arata niciodata chipul, dar stabileste e "inacceptabilul" si cum se poate transel in "realism", "deschidere" sau "parteneriat". CIOe guvernatorul acestei turbine de consimtamant manufacturat.
Ultima distractie
Cu Jocurile inchiriate grupului Putin si oligarhiei de partid chineze, sportul intra in scena capacitat sa vorbeasca, din nou, despre epoca etico-politica pe care o locuieste. Spectacolul e deprimant. Vechiul mariaj sport-cultura a esuat in prostitutie. Noul contur al "distractiilor" sportive populare e acum, infinit mai mult decat in olimpismul elen si incomparabil mai subtil decat in pseudo-olimpismul nazist, o linie de evaziune completa, o stratagema care prefateaza iluzia completa. Sportul care isi capteaza publicul spre a-l goli etic si a-l initia in colorata arta a plictisului placut. Primul nostru olimpism producator de tembelism.
