Printre oameni şi fantome

Serenela Ghiteanu | 01.10.2019

Romanul Păcăleală propune o poveste de viaţă emoţionantă şi, în acelaşi timp, o meditaţie asupra autocunoaşterii şi a importanţei investirii personale în artă.

Pe aceeași temă

Convieţuirea, fie chiar şi pentru câteva zile, dintre un bunic în vârstă de şaptezeci şi cinci de ani şi nepotul său de patru ani poate fi ocazia unei mari lecţii de viaţă, nu pentru cel mic, ci pentru cel vârstnic. Editura Litera a tradus recent - sub semnătura Ceraselei Barbone - un roman al unuia dintre cei mai reputaţi scriitori italieni contemporani, Domenico Starnone, Păcăleală, apărut în 2016, după o serie mai lungă de romane de succes ale autorului, dintre care Via Gemito, câştigător al Premiilor Strega şi Napoli, sau Noduri, tradus în peste treizeci de ţări.

Păcăleală e un roman scris la persoana I, iar eroul narator, Daniele Mallarico, are deja în spate o carieră de succes ca pictor şi ilustrator de carte. Când fiica lui, Betta, îl roagă să stea câteva zile cu micul Mario, câtă vreme ea şi soţul ei Saverio se duc la o conferinţă, Daniele ezită pentru că primise comanda de a ilustra povestirea The Jolly Corner de Henry James. Face însă deplasarea, de la Milano, unde locuia, la Napoli, oraşul său de baştină, sperând că va putea continua să lucreze stând cu nepotul său.

Revenirea după o vreme îndelungată chiar în casa unde crescuse îl pune faţă în faţă întâi cu o criză de cuplu a fiicei sale. Ginerele său nu se sfieşte să îi spună că Betta e foarte îndrăgostită de un coleg de-al lor de la Universitate şi că mariajul lor e pe butuci. La rândul ei, Betta se plânge de Saverio şi, în loc să fie mai explicită faţă de tatăl ei, îi demonstrează că e mai ales stresată şi nemulţumită de orice.

Daniele este prototipul artistului convins că destinul său e unul aparte, că opera sa trebuie privilegiată pentru că însăşi valoarea ei excepţională -recunoscută de alţii! - o cere, prin urmare, are dificultăţi în a se dedica lui Mario, dar se străduieşte şi reuşeşte. Ceva mai greu de învins decât orgoliul artistic se dovedeşte a fi diferenţa de vârstă. Daniele se vede confruntat cu o adevărată provocare pentru că nepotul său e hiperactiv, iar un trup de şaptezeci şi cinci de ani pare o complicată povară, nu doar la propriu, ci şi la figurat: „Dacă în corpul lui Mario procesele fizice şi chimice cele mai secrete erau, în mod vesel, intense, în al meu erau triste, melancolic de dureroase, de ecuaţiile şi reacţiile lor se făcuse tot mai mult abuz, fuseseră tot mai puţin rezolvate, ca în exerciţiile unor studenţi apatici“. Apoi, Mario are un caracter foarte hotărât, afirmă ritos ce vrea, de fiecare dată, sau ce nu vrea, iar Daniele rămâne de multe ori depăşit de situaţie. Abilităţile tehnice ale nepotului său, pe care uneori el însuşi nu le are, îl pun pe gânduri, de asemenea.

Ce înseamnă a fi din aceeaşi familie? Poţi să îţi iubeşti o rudă fără să simţi că ai ceva în comun cu ea? Scriitorul dărâmă dezinvolt nişte mituri referitoare la sentimentul legăturii de sânge, pentru că, privind la nepotul său, Daniele are revelaţia apartenenţei lor la un fel de comunităţi diferite, nu se recunoaşte în el, ceea ce nu-l face să îl iubească mai puţin: „Copilul era din material străin, cromozomii aveau altă provenienţă, moleculele lui secrete erau ticsite de informaţii necunoscute mie, poate că ostile de milenii şi milenii“.

Mai mult decât atât, Mario face o observaţie despre ilustraţiile bunicului său, observaţie care se potriveşte cu reproşul editorului care comentează primele schiţe pentru povestirea lui Henry James. Dacă Mario spune că picturile lui Daniele sunt prea „întunecate“, editorul spune că ilustraţiile date deja trebuie refăcute pentru că le lipseşte „viaţa“. Eroul este uluit de aceste remarci, venite de la două persoane atât de diferite, şi încearcă să înţeleagă ce se întâmplă cu munca sa.

Jocurile zilnice cu Mario sunt presărate de momente de meditaţie neliniştită asupra operei sale de o viaţă, asupra felului în care a cunoscut succesul, iar Daniele începe să creadă că faima şi-o datorează mai mult îndârjirii, ambiţiei imense cu care a muncit decât unui talent deosebit.

Casa copilăriei, în care a revenit, îi readuce în minte fantomele trecutului, figura tatălui care pierdea toţi banii la jocuri de noroc, sărăcia din Napoli din urmă cu decenii, viaţa de vagabondaj şi de infracţiuni la care ar fi ajuns dacă nu ar fi fost talentat la desen şi nu s-ar fi luptat să îşi depăşească condiţia. Fantomele însă nu sunt nişte metafore, Daniele chiar vede prin casă, acum, ca şi în copilărie, pentru câteva secunde, nişte umbre înfricoşătoare. Psihologic vorbind, ele sunt reprezentări ale fricilor unui copil, apoi ale unui bătrân care a fugit toată viaţa, prin arta sa, de frustrări, suferinţe şi trăiri nefericite şi pe care părinţii săi nu au ştiut să i le alunge. I se pare acum că le aude, pe aceste fantome, spunându-i: „Ai vrut să devii... un domnişor cu simţire fină şi uite cum ai ajuns“. E vocea super-ego-ului lui Daniele, care îl cenzurează încă.

Găsind în casă un tablou mai vechi de-al lui, Daniele îl priveşte brusc cu un ochi critic: „M-am convins încet-încet nu doar că îmbătrânisem eu, dar şi acea operă“. Felul în care s-a investit în propria-i operă i se pare greşit şi reflectează la atelierul său de creaţie cu îngrijorare şi amărăciune: „Poate că ar fi trebuit să pun printre fantomele mele, întâi de toate, umbrele tablourilor pe care crezusem că le fac, dar pe care în realitate, gândindu-mă acum, cu detaşare, nu le făcusem. Exista un nucleu adevărat în mine, care ar fi vrut să se spargă şi să reverse peste lume forme nemaivăzute. Dar eu... ştiusem să realizez numai opere ca acea bucată de lemn cu talangă“.

Pictând alături de bunicul său, Mario e capabil să facă un desen care lui Daniele i se pare absolut uluitor şi scriitorul mai dărâmă un mit, pentru că nu avem aici un episod în care bătrânul să considere că micul Mario îl moşteneşte. Încă o dată, copilul apare ca o minune de sine stătătoare, fără legătură cu bunicul său, şi a cărui evoluţie poate face să se stingă geniul prezent acum, la patru ani: „Mario era doar fărâma dintr-o substanţă vie cu un potenţial care – cum se întâmplă oricui - aştepta, comprimat, să se dezvolte. În decursul câtorva decenii, din comoditate, o să înăbuşe o mare parte din el – o suprafaţă întinsă pe care s-o abandoneze treptat - şi o să alerge după vreo amăgire pe care o s-o numească mai târziu «destinul meu»“.

Într-unul dintre jocurile lor, Mario trânteşte uşa de la balcon, care se închide automat, şi îl lasă astfel acolo pe Daniele. O situaţie care la început e nesemnificativă devine dramatică atunci când afară se face foarte rece, începe să plouă, iar Mario nu înţelege că bunicul lui nu poate înnopta pe balcon. Prizonier, Daniele trece prin toate stările sufleteşti cu putinţă, îşi măsoară neputinţa fizică de a rezista, încă o dată, şi realizează cât a greşit dedicându-se complet operei sale şi neglijându-şi familia. În faţa limitelor sale fizice, bătrânul mai recunoaşte şi faptul că încă mai redutabile sunt problemele sufleteşti: „Abisul nu se află dincolo de balustradă, abisul era în mine“. Deznodământul este unul mai puţin aşteptat pentru acest gen de naraţiune.

Citind iar şi iar povestirea lui Henry James, Daniele înţelege mai bine şi de ce iubita lui soţie, moartă deja, fusese nevoită să îl înşele şi cum rămăsese surd la cuvintele ei foarte edificatoare, totuşi: „Unica, marea ta temă e nevoia de a întoarce mereu capul în altă parte: tu nu eşti cu mintea în altă parte, tu faci orice ca să fii cu mintea în altă parte“.

La apusul vieţii, Daniele, dezbărat în fine de orgolii, de vanităţi chiar, ajunge să se întrevadă aşa cum poate l-a văzut, mâhnită, soţia lui: „... un eu tenebros care a speriat-o, unul care stătea pe întuneric de frica luminii, un străin niciodată acceptat, prost crescut din fire, jignitor fără măcar să o ştie“.

Daniele ajunge să fie sincer cu el însuşi, ceea ce îl face mai uman şi îl face să se apropie de o vindecare a „fantomelor“ trecutului. A descoperi răul trebuie, astfel, să ducă la o folosire a lui în scop taumaturgic: „Tot mai adesea calea de a ne salva de noi înşine e abisul“, va scrie el în jurnal.

Romanul Păcăleală propune o poveste de viaţă emoţionantă care, ca în orice roman de familie, dovedeşte că ascunde lucruri complicate şi nerezolvate şi, în acelaşi timp, o meditaţie asupra autocunoaşterii şi a importanţei investirii personale în artă. //

DOMENICO STARNONE

Păcăleală

Traducere Cerasela Barbone

Editura Litera, 2016, 208 pp.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22