Privindu-ne în față

Cea dintâi condiție a oricărui bilanț de eta­pă este să fie realist. Cu bune și cu rele, să nu ne mințim. Nici pe noi înșine, nici unii pe alții. Timpul irevocabil scurs ne frus­trează însă uneori, obli­gân­du-ne să închidem ochii la scăpări sau gafe, ba chiar să le împachetăm elegant, făcându-le uitate. Dacă la nivel personal lucrurile se gestionează pe proprie răs­pundere, când e vorba de comunitate efectele mis­ti­fi­cării devin, mai devreme sau mai târziu, dureroase. În ceea ce ne privește, du­pă 27 de ani de la căderea comunismului, o posibilă temă de bilanț (între atâtea al­tele) privește peisajul simbolic în care am ales să trăim. Mă refer la monumentele de for public, care, în principiu, sintetizează vi­ziunea asupra evenimentelor, a me­mo­riei. Răscrucea majoră din 1989 ne obligă să nu fim indiferenți față de transfigurarea ei în orizont urbanistic, adică acolo unde viața cotidiană se intersectează cu sem­nificațiile istoriei. Iată de ce am alăturat trei ipostaze ale artei monumentale din Ca­pitală, al căror dialog implicit e plin de tâlc. Decupajul a selectat „intervenții“ rea­lizate de stat în ultimii ani din bani pu­blici și, deci, asumate oficial ca embleme ale Bucureștiului prezent.

Din 2005 încoace, pompos-de­nu­mitul Memorial al Re­naș­terii din fața fostului CC în­cearcă fă­ră succes să-și gă­seas­că locul în ritmul exis­ten­țelor noastre - așa cum ar fi fost de dorit. Cu atât mai pu­țin, între preferințele noas­tre estetice. Obe­liscul ratat care străpunge ambiguu o ma­să confuză, greu de interpretat, este de peste zece ani ținta ironiilor amare care au generat un adevărat folclor, excelând în porecle neonorante. Caracterul deo­po­tri­vă agresiv și improvizat al lucrării rea­lizate de un de­signer-ga­le­rist nic­i­de­cum specializat în artă mo­numentală, Al. Ghilduș, o estompează din tablou, în loc să o așeze du­rabil în orizontul orașului, cum se întâmplă cu o crea­ție de valoare supusă pro­bei tim­pului. Sensurile lu­necoase ale „Cartofului în­țepat“ (zis și „Creierul pe băț“) nu au făcut decât să-i irite și să-i frustreze pe bucureșteni de-a lun­gul anilor, refuzându-le astfel forța evo­catoarea a unui loc de reculegere de­dicat celor uciși în decembrie ’89. Nici măcar turiștii grăbiți nu se opresc lângă pretențiosul Memorial mai mult decât pentru a-l imortaliza ca pe o ciudățenie. Ne­întâmplătoare este, cred, ca semnal os­til, apariția unei pete de vopsea roșie pla­sa­tă probabil cu un pistol de paint-ball chiar acolo unde țeapa străpunge cartoful - sau creierul, sau inima, sau ghemul de câlți. Singura interpelare demnă de aten­ție, într-un deceniu. Este oare hazardat sau jignitor să dăm curs suspiciunii că ale­gerea de către guvernanții vremii a acestui proiect (din cele 15 participante la con­curs) exprima în fond disprețul față de sa­crificiul uman și, pe undeva, teama de a le oferi bucureștenilor un generos simbol al comuniunii și al reconstrucției? Dim­po­trivă. Acest mesaj subliminal nu face de­cât să se accentueze. Iată de ce nu ezit să imaginez o petiție pentru: dislocarea „Țe­pei“, reamplasarea ei undeva într-un parc mărginaș și înlocuirea cu un monument care să-și merite numele. Aniversarea a 30 de ani de la vărsarea de sânge din 1989 ar putea fi un prilej.

Până una-alta, cu tristețe trebuie să admit că realitatea ne des­cu­rajează. După 17 ani de gestație, în locul statuii lui Lenin din fos­ta Piață a Scânteii, a apărut Mo­numentul dedicat memoriei lup­tă­to­ri­lor anticomuniști. Parcă e un făcut. Ari­pile reputatului sculptor Mihai Buculei nu își iau zborul! Pentru că sunt greoaie, au un as­pect provizoriu, sunt făcute dintr-un oțel inoxidabil care seamănă prea mult a beton și fiindcă sunt... tăiate! Spre deosebire de predecesorul Ghilduș, ma­estrul Buculei a avut măcar la bază o idee: un tumul din care, metaforic, spi­ri­tul înaripat al jertfei pur­cede în eternitate. Problema este că în arta plastică nu cu­vin­tele grăiesc - ci vo­lu­mele, proporțiile, ma­terialul. Mișcarea. Im­pactul vizual. Ce fo­los să aflăm că ar­tis­tul a avut cele mai bu­ne intenții, când cons­ta­tăm de pildă că, venind pe Bd. Kiseleff din­spre Arcul de Triumf, adică pe segmentul limitat de traseu care permite o vedere fron­tală, mo­numentul aproape că nu se dis­tinge. Trece neobservat, sub presiunea fa­ța­dei stali­nis­te din arierplan. Numai pe la­terală com­po­ziția este vizibilă și doar din viteza ma­șinii, fiindcă în zonă se merge prea puțin pe jos. Iar din acest unghi, Ari­pile se des­fac mai degrabă ca un evantai stilizat, pă­trățos, glacial, potrivit poate la intrarea pe o platformă industrială. (Even­tuala idee a unor forme carcerale meta­mor­fo­za­te se poate decela cu greu.) Nu știu ce po­reclă mai mult sau mai puţin afec­tuoasă va primi noul monument de la Poarta de Nord a Bucureștiului. Tind să cred că el va fi părăsit. Privit cu in­di­fe­ren­ță de șoferii prinși în trafic. Neasumat. În de­plin con­trast cu perspectiva Statuii Avia­torilor sau a Arcului de Triumf (mostre ale unei Ro­mânii pierdute?), Aripile tăiate și „Țea­pa“ nu vor putea decât sărăci ima­ginarul Urbei, deși au costat milioane.

Să fie la mijloc sarcasmul istoriei? Singura reușită din triada ilus^­tra­tă rămâne ansamblul mo­nu­men­tal Lumea lui Caragiale din fața Teatrului Național, realizat de Ioan Bolborea. Inaugurat în 2013 după în­de­lungi eforturi, supus apoi de către artist unui șir de ajustări, în cei câțiva ani de pre­zență printre noi stop-cadrul statuar prin­de pe zi ce trece viață. Orice s-ar spu­ne. De altfel, refacerea fațadei TNB în sti­lul minimalist de origine s-a potrivit de mi­nune, oferind personajelor dinamice un ca­dru adecvat, bun de prins pe cărțile poștale. Nescutită nici ea, nici autorul ei de aprigi controverse, această prezență în agora s-a maturizat repede și își va apăra singură dreptul să dăinuie. Problema e al­ta. Cum să nu vedem ca pe o ironie a des­tinului faptul că tocmai Piața Uni­ver­si­tă­ții, spațiul cel mai profund marcat de suc­ce­siunea dramatică a evenimentelor din pe­rioada ’89-’90, este azi guvernată sim­bo­lic de marea zăpăceală caragialescă? În loc să fi fost amplasat chiar acolo, în ini­ma ora­șu­lui, veritabilul memento al luptei anti­co­mu­niste. Îmi cer scuze pentru în­drăz­neala acestei analize. Nu sunt critic de artă și nu-mi arog vreo calitate ase­mănătoare. Dar monumentele din spațiul public ne apa­rțin tuturor și de aceea avem dreptul să le și judecăm. Lectura propusă e amară, dar niciodată nu e prea târziu să ne privim în ochi și să vedem unde am greșit.