Pe aceeași temă
Celălalt e perceput ca diferit prin privirea pe care o îndrepţi către el, iar ceea ce îl trădează pe emigrant este tot privirea, una cu totul particulară. În cartea-eseu Regele se-nclină şi ucide, Herta Müller descrie această „Privire Străină“ ca fiind expresia identităţii sale: „Privirea am adus-o cu mine din ţara de unde vin, unde totul mi-era cunoscut“. Urmărirea la care fusese supusă în dictatura din România transformă în mod profund psihicul şi viaţa individului şi creează o fatală relaţie între ei: „Cel urmărit parcurge un proces de necesară adaptare a modului său de viaţă la tactica urmăritorului“.
Despre cineva care pleca în anii 80 definitiv din România se spunea, în genere, că „a fugit“. Teroarea lăsată în urmă nu putea fi, deci, exprimată mai bine decât prin ideea unei precipitări, a unei goane. El era invidiat de toţi cei rămaşi, mai mult, proiectat într-un fel de Eden care, obiectiv vorbind, nu corespundea cu totul realităţii. Cel „fugit“ era considerat „fericit“, ignorându-se stările sufleteşti problematice care apar la contactul cu o lume complet nouă. Pentru că, ieşit complet din spaţiul dictaturii, individul nu devine liber instantaneu. Herta Müller se apleacă în mod inspirat tocmai asupra remanenţei terorii în mintea şi sufletul celui „fugit“. În Regele se-nclină şi ucide, „Privirea Străină“ a emigrantului este descrisă ca una „profund neliniştită, îndelung deprinsă şi intrată în sânge, (…), pâlpâie pe faţa ta“. Ea nu poate fi înlăturată, e ca un stigmat.
Eroina romanului Călătorie într-un picior, Irene, are treizeci şi cinci de ani şi, cu puţin timp înainte să primească paşaportul pentru a emigra, îl cunoaşte, la mare, pe Franz. Stabilesc să se revadă la venirea ei în Germania, dar acolo, Franz îl trimite în locul lui pe Stefan, ca să o întâmpine.
Irene locuieşte într-un bloc pentru azilanţi şi luni de zile existenţa ei e un lung periplu cotidian pe străzi, într-o (in)conştientă tentativă de a pătrunde în mod real în acea lume cu totul nouă. Irene nu mai aparţine de mult ţării părăsite, dar stabilită în Germania nu simte că i-ar aparţine nici acesteia. Ea nu se plimbă, ci bântuie mai degrabă zilnic un oraş care e „rece“ pentru că propria ei privire, cu care încearcă să şi-l facă familiar, e „rece“.
Herta Müller este, în toate cărţile sale, o maestră a descrirerilor aparent nude, însă animate de un suflu poetic amplu, care exprimă stări sufleteşti: „Pe Flottenstrasse oamenii păşeau neauzit. Iar feţele lor în stradă aveau culoarea fotografiilor vechi. Cu umbre întunecate sub pomeţi, care, cu toate astea sau poate tocmai din cauză că erau atât de întunecate, păreau palide“.
Aşa cum în fotografiile făcute la automat apare „cealaltă Irene“, şi autorităţile germane o întâmpină cu suspiciune („Dacă totuşi aţi venit cu o misiune...“). În locuinţa pe care o primeşte după un timp, geamantanul rămâne închis, pe hol, multă vreme „de parcă Irene era doar pe jumătate în viaţă“. Şi totuşi, eroina are nevoie de afecţiune pentru că îl caută pe Franz şi mai ales îi scrie cărţi poştale: „Vreau uneori ca tu să fii mai aproape decât o vitrină, sau o creangă, sau un pod. Dar, chiar în clipa când gândesc asta, îmi dau seama că te pierd din ce în ce mai mult din ochi“.
Prin Stefan, Irene îl cunoaşte pe Thomas, cu care îşi găseşte afinităţi. Ca şi ea, acesta are o locuire de sine proastă: „Am trăit atâta vreme împotriva mea, încât n-a mai ieşit nimic din mine“, spune el.
Regăsit, Franz nu devine cu adevărat iubitul Irenei pentru că amândoi sunt prea alienaţi: „Am demonstrat că, dacă noi doi am exista, n-am mai fi“ - spune, obscur, Franz. Teroarea trăită în „cealaltă ţară“ distruge identitatea şi injectează o hiperactivitate mentală uzantă: „Sunt obosită, dar atât de trează în interior, încât nu pot ţine ochii închişi“, îi scrie Irene lui Franz. De aici şi până la senzaţia de multiplicare a personalităţilor nu mai e mult: „...o luase cu cald şi rece gândul: de fiecare dată o alta în spatele acestei feţe“. Prin Irene, personalitatea individului care a trăit într-o dictatură apare ca fiind dislocată, complet bulversată: „Irene se simţea pe dinafară bătrână şi pe dinăuntru neajunsă la maturitate“.
Dacă eroina pleacă din România la capătul unei „veri dezlânate“, de aşteptare, ţara în care dobândeşte dreptul de a trăi îi oferă o existenţă tot „dezlânată“, chiar dacă în alt fel. Destructurarea interioară a Irenei, cu care vine din „cealaltă ţară“, nu dispare, ci se prelungeşte, ca o boală incurabilă. Călătorind cu avionul, în Germania, atunci când stewardesa face instructajul, vorbind despre ce se face în cazul unei prăbuşiri, Irene revede imediat cu ochii minţii o tăbliţă pe care o furase de pe un şantier, în „cealaltă ţară“, scria pe ea: „Pericol de cădere în gol“. Irene o pusese atunci în camera ei pentru că i se păruse simptomatică pentru ea însăşi, ca şi pentru cei pe care-i cunoştea. Mai târziu, o prietenă din „cealaltă ţară“ îi va scrie că un cunoscut comun s-a sinucis: „...aproape că se arunca în gol în fiecare moment“ - imaginea prietenului care se sinucide va reapărea în romanul Animalul inimii.
Figurii „căderii“ îi urmează aceea a morţii: nişte maşini acoperite complet de frunze, toamna, i se par Irenei morminte, spre mirarea lui Franz, care le vede „ca împodobite“. Eroina comentează: „Aceasta este imaginea mea, cealaltă este imaginea ta. Între ele nu există nimic“. Romanul este, de altfel, în primul rând unul al singurătăţii. Seara, la culcare, eroina simte pătura ca pe o piatră de mormânt, „se simţea ca îngropată“, iar propriile-i pleoape par că se lungesc suprarealist şi îi cuprind tot corpul, apoi camera, „ca nişte jaluzele“, izolatoare.
Citind Călătorie într-un picior, ai impresia şi că urmăreşti un film, pentru că privirea rătăcitoare a eroinei, de-a lungul străzilor, seamănă cu o cameră de filmat, la fel, opririle asupra unor detalii trimit la diversele tipuri de planuri din cinema. Mişcarea e lentă, pentru că percepţia Irenei e aceea a unei mari oboseli existenţiale. În faţa unor instalatori polonezi, Irene gândeşte: „Feţe din Est. Recunoştea acest gen de oboseală care nu avea nimic de-a face cu munca sau odihna“. Zâmbetul, atunci când apare, este şi el special, Stefan îl numeşte „estic“. E zâmbetul celor care nu ştiu să se opună, să zică „nu“.
Lumea Irenei ezită între viaţă şi moarte pentru că, din „cealaltă ţară“, moartea a reuşit să pătrundă prea mult în viaţă. Mulţi dintre prietenii Irenei, de aceeaşi vârstă cu ea, sunt deja morţi acolo, iar dictatura e identificată astfel cu un tărâm al morţii. Cât despre moartea insinuată, subtil, în fiinţa eroinei, ea se traduce mai ales prin dorinţa de a dormi, care „era ca un drog“. Trăind în Germania, Irene ar pleca în continuare „departe“. Este, desigur, vorba de o fugă de sine, şi nu de o călătorie adevărată.
În Călătorie într-un picior cititorul o recunoaşte imediat pe Herta Müller, prin stil şi mai ales prin ceva ce marchează originalitatea prozei acesteia: o stare de nelinişte existenţială specifică celui care a cunoscut dictatura. Fie că individul se află încă în regimul de opresiune, fie că l-a părăsit deja, matricea lui spirituală este deformată de lipsa libertăţii şi de spaimă. Herta Müller recreează această figură a individului hăituit, alienat, care nu mai poate avea o locuire de sine sănătoasă, într-un mod care e deja lesne recognoscibil. Eroina sa tipică e singură, chinuită de „frica lungă“, cea a persecuţiei politice (cum e numită în Regele se-nclină şi ucide), se gândeşte la cei care s-au sinucis, prieteni, din disperare, dialoghează cu cei de lângă ea ca prin ceaţă, pentru că atunci „când tăcem, suntem dezagreabili, când vorbim, devenim ridicoli“, spune un personaj din Animalul inimii. Eroina Hertei Müller are un portret bine conturat pentru că are „Privirea Străină“ şi „zâmbetul estic“, fiind foarte reprezentativă pentru cele câteva popoare care au cunoscut totalitarismul comunist. //
// HERTA MÜLLER
// Călătorie într-un
picior
// Editura Humanitas,
2010
