Prizonieră: viața alături de artistul contemporan rus Piotr Pavlenski

În urmă cu ceva vreme, m-am întrebat ce se mai întâmplă cu Piotr Pavlenski, artistul rus care a stricat socotelile politicianului francez Benjamin Griveaux, unul dintre oamenii de încredere ai președintelui Macron. Griveaux, fost purtător de cuvânt al guvernului francez (2017-2019) sub primul-ministru Édouard Philippe, fusese desemnat candidatul partidului prezidențial (LREM) la alegerile pentru Primăria Parisului. Începând cu martie 2019, Griveaux a fost înlocuit din funcția guvernamentală pentru a se putea dedica în exclusivitate campaniei electorale. Însă în februarie 2020 a fost forțat să abandoneze, fiind înlocuit cu o colegă de partid (Agnès Buzyn, ministru al sănătății). Aceasta din urmă n-a reușit nici măcar să intre în turul doi, oferind partidului prezidențial o primă palmă electorală, în parte fiind de vină scandalul Griveaux. Căsătorit cu o avocată și tată a trei copii, Griveaux a schimbat câteva videouri de natură intimă cu o tânără: Alexandra de Taddeo. Aceasta din urmă era de puțin timp într-o relație pasională cu artistul rus Piotr Pavlenski, cel care declara că a furat imaginile din computerul iubitei sale și le-a publicat pe site-ul pornopolitique.com. Gestul său, explica artistul, trebuia înțeles ca un act de artă politică, mesajul fiind: Puritanismul în politică e semnul unei ideologii a oamenilor politici frustrați. Explicațiile actului artistic erau susținute de un manifest cu titlul de mai sus, semnat și de tânăra pariziană cu nume de familie bună.

Revelațiile de natură sexuală au surprins opinia publică franceză în memoria căreia viața sexuală dezordonată a ilustrului economist Dominique Strauss-Kahn, acuzat de viol la New York (2011), l-au privat de poziția de președinte a Franței pentru care era favorit (alegerile din 2012). Dar dincolo de aceste indiscreții, opinia publică era șocată de prezența acestei fete de familie bună, cu un CV impresionant (o licență în comunicare la EFAP Strasbourg, un master în drept internațional public, un altul în administrație și management public efectuate în paralel la Paris II-Assas și Sciences Po Toulouse, cu stagii la UNESCO și Liga avocaților pentru drepturile omului) alături de un artist care n-a știut să se reinventeze odată cu obținerea azilului politic în Franța în 2017, continuând performance-urile șoc, crude, barbare într-un mediu cultural deschis, inovator, liber – unde publicul e mereu la întâlnire, mereu educat și gata de dialog.

Răspunsurile sunt de găsit în cartea recent apărută: Sous Emprise (Éditions de L’Observatoire, februarie 2021), semnată de Oksana Shalygina, partenera de 12 ani a lui Pavlenski. Este o carte neagră, care îți dă fiori, pentru că povestește puterea imensă pe care o are omul Pavlenski și coborârea în infern pe care o oferă, la pachet cu iubirea. În 204 pagini, o femeie povestește în detaliu viața de zi cu zi și viața de cuplu într-o dictatură, lumea artistică independentă și „liberă” din Sankt-Petersburg și Moscova, unde cei cu talent sunt obligați să-și înece amarul în valuri de alcool, să se distrugă reciproc pentru că în acea lume nu poți fi fericit și împlinit decât prin celălalt. Iar celălalt e mereu un nevrotic, un depresiv, un rătăcit, un visător, un impotent, un abuzat care începe să abuzeze la rândul său.

„Traumele se transmit din generație în generație. Societatea noastră e construită astfel. În Rusia, am fost crescuți de oameni care la rândul lor au fost crescuți astfel: fără iubire. Ni se spune că dragostea se merită. Că nimeni nu o să ne iubească așa, de ochi frumoși. Că pentru a fi iubit trebuie să fii cineva. Și tocmai această lipsă în educația noastră deschide calea violenței”, explică o femeie obligată să fugă din patria natală, care are doi copii cu un anarhist radical, pe care contemporaneitatea îl etichetează drept artist.

Îmi amintesc un seminar cu studenții mei de la UNATC în 2013, o zi după ce toate telejurnalele din lume l-au prezentat pe Pavlenski și performance-ul său Fixation, în care apărea gol și fixat fizic în dalele din Piața Roșie, în fața Kremlinului. Pavlenski își bătuse singur un cui în scrot, iar gărzile n-au putut să-l evacueze imediat. O cuvertură a fost aruncată peste umerii lui, în timp ce ajutorul medical era așteptat cu febrilitate. Imaginile au făcut înconjurul canalelor TV internaționale. Artă? Protest? Act anarhist? Automutilare cu cauze de natură psihică? Greu de pus o etichetă și închis discuția. Am continuat să urmăresc seria performance-urilor (incendierea porții de intrare în celebra închisoare KGB-istă Lyubianka – azi sediul FSB, celebrul serviciu de spionaj rus) și mă întrebam când va fi găsit mort.

În Rusia, uciderea unui opozant este ultima etapă a unui proces care începe cu discreditarea – de cele mai multe ori, incidente de natură sexuală care sunt agățate de persoanele care jenează. Acuzații de pornografie, pedofilie, viol, orgii, prostituție... un scenariu sigur pentru 90% din cazuri. Urmare a unei acuzații de viol asupra unei actrițe aparținând unei trupe de teatru moscovit angajat (teatr.doc), cuplul Pavlenski-Shalygina și cei doi copii fug în Ucraina și de acolo ajung la Paris în martie 2017.

Parisul se dovedește a fi un loc dificil. „Nimeni nu vorbește engleză; e enervant”, constată Oksana cu tristețe. După câteva săptămâni de mutat din apartament în apartament – închiriate de alți ruși refugiați politic ai altor vremuri – cei doi acceptă viața celor de la marginea societății. Adică ocuparea caselor abandonate. Dintr-o asemenea casă, Piotr pune la care incendierea unei sucursale a Banque de France. Ideea performance-ului e ca ei doi să arunce în câte un geam al instituției un amestec de combustibil ușor inflamabil, iar Piotr să fie fotografiat între cele două geamuri în flăcări și sub firma luminoasă a băncii. Urmare a acestui act, cei doi sunt condamnați și închiși la închisoarea Fleury-Mérogis. Oksana petrece 81 de zile în închisoare. E momentul în care începe să se autoanalizeze, să scrie în carnete, să se elibereze de controlul psihologic și moral la care a fost supusă.

Nu deranjează paginile de relație deschisă care definește cuplul, căci cartea nu se vrea un rechizitoriu de morală sexuală. Ce supără și șochează sunt paginile în care Oksana povestește cum n-are voie să posede nimic care să o facă atractivă, fiind privată până și de săpun și alte articole de igienă necesare unei femei. Tot ceea ce posedă este distrus sistematic (hainele sunt tăiate în bucăți), dar în loc să se revolte, Oksana scrie: „E mai bine să-mi distrugă lucrurile decât corpul”. Căci e vorba de multă violență fizică.

Oksanei îi lipsește o falangă de la degetul mic. După o dispută conjugală, Piotr declară că trebuie să sacrifice ceva pentru el dacă îl vrea înapoi. Ca un fel de metodă demonstrativă à la Yakuza. Paginile care descriu momentul în care Oksana aduce proba iubirii cerută de artist, secționându-și degetul, atestă delirul și iraționalul care devin normalul acestei femei tinere, mamă a doi copii mici.

„Știu că rușii sunt văzuți de cele mai multe ori ca indivizi brutali, goliți de sentimente și empatie. E greu să auzi asta, dar e adevărat. Nu vorbim niciodată de ceea ce simțim și mai ales nu ne arătăm emoțiile. Suntem învățați că sentimentele sunt pentru cei slabi. Din fragedă copilărie suntem bătuți de părinți, profesorii ne umilesc la școală. Ne călim pe străzi. Supraviețuim strângând din dinți. E rușine să plângi. Ascundem lacrimile. Nu se cade să te plângi...” Iată portretul cetățeanului post-sovietic, atât de bine surprins de cineva obligat să se autoevalueze și înțeleagă. Iată un diagnostic care explică până și aberațiile lumii politice ruse.

Oksana a supraviețuit. A pus punct relației cu Piotr, care imediat a intrat în lumea pariziană, câștigând pentru o vreme o oarecare notorietate, atrăgând de partea sa o nouă ucenică și cu care să lovească în sistem. Piotr Pavlenski, cândva mare speranță a lumii artistice contemporane, e de negăsit din 31 decembrie 2020. La o petrecere pariziană de revelion, a înjunghiat doi invitați. De atunci nu se mai știe nimic de el. Parisul – cel mai artistic oraș din lume – l-a transformat într-un delincvent de drept comun. Stranie ironie a sorții.

Dintre cei care studiază arta și artiștii în general, două tabere se opun cu argumente puternice: cei care analizează artistul exclusiv prin operele sale și cei care încearcă să recurgă și la elemente biografice ale artistului pentru a explica sau aprofunda opera. Cartea Oksanei Shalygina oferă ingredientele necesare cercetătorilor din a doua tabără.

Este cartea unei femei co-artist, care a stat în umbră; este cartea unei femei aflate într-o relație abuzivă; este cartea unei mame tinere care încearcă să se reconstruiască cu disperare pentru a putea oferi celor două fete (de 12 și 9 ani) o viață mai bună; este cartea unui azilant într-o țară în care totul e de învățat; e cartea unui scriitor aflat la prima încercare. E cartea unei youtube-rițe pe care vă invit să o căutați. //