Pe aceeași temă
Negata ca poet, contestata ca personaj politic, defaimata ca persoana publica, Ana Blandiana s-a prefacut de catva timp încoace într-un fel de unanima tinta de serviciu. Nefiind singurul literat a carui notorietate artistica si publica naste reflex impulsuri ostile, de nu chiar direct agresive, Ana Blandiana se distinge, totusi, printr-o neobisnuita capacitate de a atrage adversitati din toate directiile, inclusiv cele foste sau presupus apropiate.
Acest cumul de antipatii, acest consens al animozitatii intriga cu atat mai mult cu cat coalizeaza persoane, grupuri si tabere altfel imposibil de alaturat. O unificare cu atat mai paradoxala, cu cat se produce adesea chiar si la nivelul limbajului. In mod frecvent, de pilda, Ana Blandiana este negata ca poet cu procedeele sumare si cu mijloacele expresive ale celor care o contestau si o defaimau ca personaj public în urma cu zece-treisprezece ani, în perioada cand violenta de limbaj devenise un sinonim aproape perfect al libertatii de expresie.
O posibilitate pentru cautarea explicatiilor acestei situatii ofera indirect si poate involuntar Ana Blandiana însasi, într-o masiva culegere de interviuri intitulata Cine sunt eu?*. Sunt stranse aici interviuri date de ea între noiembrie 1977 si noiembrie 2000, o selectie probabil foarte stransa, de vreme ce au fost lasate deoparte "mii de pagini", cum se precizeaza în postfata volumului.
Cartea are doua sectiuni distincte, fara a fi însa marcate în vreun fel, ceea ce este o regretabila neglijenta: prima si cea mai restransa (circa 70 de pagini din aproape 400) contine interviuri de pana in 1989, a doua, cantitativ hegemonica, acopera perioada 1990–2000. Cum pana in decembrie 1989 interviul era in România o specie publicistica supravegheata si relativ prohibita, intrucat era considerata un mecanism de produs personalitati (din acelasi motiv fusese interzisa, de exemplu, si publicarea fotografiilor autorilor in viata pe copertele cartilor), este de presupus ca "miile de pagini", neincluse in volum, dateaza din anii de dupa caderea regimului dictatorial comunist. Discret si, oarecum, in treacat mentionat, indiciul cantitativ al "miilor de pagini" din care s-a facut selectia ofera, totusi, o vaga idee atat despre dezlantuita expansiune a interviului in presa româneasca de dupa 1990, cat si despre formidabila popularitate, nu doar nationala, a Anei Blandiana.
Dar e prea putin. O bibliografie, fie si incompleta, a interviurilor date intre 1990 si 2000 ar fi sporit, in mod cert, valoarea de document a acestei carti. Neaparat nevoie ar fi fost insa de un macar succint tabel cronologic al aceleiasi perioade, cu mentionarea evenimentelor si a momentelor istorico-politice, unele cruciale, in care Ana Blandiana a fost direct implicata. Asa cum a fost alcatuit volumul, se trece direct, fara nici un preaviz, de la un interviu "strict literar" din august 1986, despre singuratate si poezie, la o rasunatoare declaratie politica, facuta la 25 ianuarie 1990, despre decizia FSN de a participa la primele alegeri libere din România din – atunci – ultimii 53 de ani.
Un abis politic si istoric desparte insa cele doua interviuri, iar acest abis, care exista si in planul biografiei publice a Anei Blandiana, este integral eclipsat. Un uimitor exercitiu de magician pare aceasta intrare fortat lina, ca in vis ori sub hipnoza, dintr-o realitate in alta radical diferita.
In august 1986 Ana Blandiana era un cunoscut scriitor, caruia un ciclu de poeme protestatare, aparute ca prin miracol in revista Amfiteatru in decembrie 1984, ii adusese o justificata si mare faima populara de opozant prin literatura al regimului; dar nu mai mult decat un scriitor. La sfarsitul lunii ianuarie 1990, Ana Blandiana era insa, cel putin teoretic, unul dintre cele mai importante personaje politice ale tarii, iar scriitorul fusese macar estompat, de nu si substituit, de noua postura. Ana Blandiana figurase inca de la inceput pe lista noului organism de putere, constituit la 22 decembrie 1989, indata dupa fuga lui Nicolae Ceausescu, si chiar i se propusese functia de vicepresedinte al Consiliului Frontului Salvarii Nationale, al doilea om in stat. Functie refuzata insa de Ana Blandiana, asa cum avea sa fie refuzata, in primavara anului 1992, si propunerea facuta de Corneliu Coposu ca ea sa fie candidatul Conventiei Democrate pentru alegerile prezidentiale din toamna aceluiasi an.
Diferit motivate, cele doua refuzuri au, totusi, in comun o caracteristica ambiguitate. De fiecare data Ana Blandiana refuza o explicita investitura politica si de fiecare data ea ramane foarte activa pe plan politic.
Respingerea propunerii de a fi vicepresedinte al FSN este urmata, in termen de o luna, de o spectaculoasa demisie din structura puterii provizorii, dar aceasta demisie nu duce la abandonarea politicii, duce, dimpotriva, la crearea unei platforme politice de masa. Nu e deloc improbabil ca istoricii si politologii, care vor studia cu detasare evenimentele anului 1990, sa ajunga la concluzia ca, de fapt, Ana Blandiana va fi fost cel mai important lider politic al opozitiei de atunci, desi nu apartinea niciunui partid.
Constituirea Aliantei Civice si extraordinara influenta a acestei organizatii in coalizarea si functionarea opozitiei unite este urmata, logic, de propunerea lui Corneliu Coposu ca liderul ei sa fie candidat pentru alegerile prezidentiale. Un nou refuz, un nou pas lateral, dar de aceasta data nu spre o alta tabara, ci in culise.
Candidatul va fi altcineva, dar va fi propus si sustinut de Alianta Civica. El se impune drept candidat al coalitiei in cadrul unei selectii interne, foarte controversata de altfel, si reuseste sa ajunga in turul al doilea, unde pierde foarte onorabil. In 1996, acest candidat este mentinut si castiga, castiga si coalitia alegerile legislative, Alianta Civica are peste tot reprezentanti in structurile noii puteri, de la Presedintie la Guvern, insa nu se implica (ori sustine ca nu se implica) in exercitarea puterii.
Isi revendica un rol de cenzor, de supervizor, de instanta de control, de "interfata intre populatie si noua putere" in termenii Anei Blandiana. Rol refuzat de partidele din coalitie si, totodata, de cei mai multi dintre demnitarii proveniti din Alianta Civica.
Organizatia isi suspenda participarea la coalitie, apoi o paraseste, dar nu poate evita ca dezastrul electoral suferit de partidele din coalitie in toamna anului 2000 sa nu se rasfranga si asupra ei.
Ultimul interviu din volum, datat "noiembrie 2000", desi a aparut intr-un ziar si consemnarea mai precisa a datei ar fi fost desigur utila, nu contine nici o referire la viata politica imediata. Anunta insa o intoarcere care este si un nou inceput: e, marturiseste Ana Blandiana, "o intoarcere la viata, in care scrisul va fi mai important decat traitul si istoria literara mai importanta decat istoria".
Recuperarea scriitorului
Intrebata, in acelasi interviu din noiembrie 2000, si la ce lucreaza, Ana Blandiana mentioneaza doua carti, una de poezie, iar cealalta de interviuri. Este chiar Cine sunt eu?. Cu alte cuvinte, intoarcerea la literatura se face prin pregatirea unui volum de interviuri date, covarsitor, in perioada in care "literatura nu a mai detinut primul loc in economia timpului" autoarei, cum se confeseaza ea insasi. Aceasta este, foarte probabil, explicatia pentru care interviurile selectate au in comun insistenta asupra calitatii de poet a, totusi!, militantului politic, fie si temporar, care a fost Ana Blandiana din 1990 pana in anul 2000.
In consecinta, volumul este doar, in chip secundar, o marturie despre politica si istorie, accentul fiind pus pe persistenta obsesiei literare. Cine sunt eu? este un proiect de sine, mai putin sau chiar deloc o carte din care se poate reconstitui profilul unui timp la modelarea caruia autorul sau a avut un rol proeminent. Adevarul simplu si incontestabil ca Ana Blandiana a fost unul dintre protagonistii politici ai României anilor 1990 – 2000 nu prea reiese din acest volum, care nu e, totusi, o scriere de fictiune, ci una vrand-nevrand documentara. Documenteaza insa asupra refuzului politicii in numele literaturii si, intr-un sens mai larg, ofera poate o cheie pentru intelegerea unui esec. "Nu sunt facuta sa conduc oameni, ci sa-i emotionez si sa-i conving" – declara Ana Blandiana intr-un interviu dat Tiei Serbanescu in 1990. A emotionat si a convins, nu este nici o indoiala : dar in ce sens si pentru ce?
Tribunii populisti tot pe emotie mizeaza! Citite din unghiul adecvarii, interviurile date de militantul politic (sau, la rigoare, civic) se remarca prin calitati incantatorii, unele sunt admirabile ca literatura eseistica, dar nicidecum prin precizia si claritatea ideilor si a reprezentarilor. Intr-o discutie in contradictoriu, aproape un dialog de surzi, cu pastorul german Joachim Gauck, Ana Blandiana reaminteste o vorba auzita in copilarie, dupa care Octavian Goga "a decazut pana la a deveni prim-ministru". In realitate, nu functia politica l-a discreditat pe Octavian Goga, ci natura politicii pe care a profesat-o. Prim-ministru a fost si Titu Maiorescu, dar despre el nu se poate spune ca "a decazut" etc. Anapoda este si invocarea ca model a celebrului termen antipolitica al lui Vaclav Havel : ca si puterea celor lipsiti de putere, este vorba de o terminologie operationala in conditiile statului totalitar, nicidecum in democratii stabile ori in curs de constructie. Havel insusi nu a refuzat, de altfel, puterea si s-a dovedit a fi un politician stralucit, pragmatic si abil, care nu s-a refugiat in prestigiul literar pentru a evita implicarea in real.
Poet ratacit in politica si refuzand politica, dar ramanand, totodata, in ea vreme de peste un deceniu, Ana Blandiana e in aceasta ipostaza expresia dramatica a intrarii intr-un rol nepotrivit. A avut de la inceput intuitia unei fundamentale inadecvari, dar nu a gasit puterea de a i se sustrage. Cine sunt eu? e, in definitiv, o carte de despartire si poarta in filigran o anume disperare. E, acum, timpul sa recitim cu mai mult calm opera Anei Blandiana si sa-i asteptam scrierile viitoare cu incredere si speranta unei bune regasiri de sine. Cu atat mai mult cu cat volumul de povestiri Proiecte de trecut si romanul Sertarul cu aplauze, ambele scrise in sumbrii ani de pana in 1989 si de neocolit pentru nici o retrospectiva a prozei românesti din ultimul sfert de veac, oricat de severa, anunta, poate, si o schimbare de registru literar de la care putem astepta mari surprize. Asa cum o mare surpriza au fost, in 1984, acele memorabile poeme publicate in revista Amfiteatru, intr-un moment cand critica socotea oarecum epuizata formula poeziei practicate pana atunci de Ana Blandiana. Poeme care isi datorau forta unei mari viziuni tragice, nu neaparat raportarii la context. Azi, cand acel context a disparut, aceasta forta se pastreaza poetic intacta, iata Cruciada copiilor: "Un intreg popor/Nenascut inca,/Dar condamnat la nastere,/Incolonat inainte de nastere,/Foetus langa foetus,/Un intreg popor/Care nu vede, n-aude, nu intelege,/Dar inainteaza/Prin trupuri zvarcolite de femei,/Prin sange de mame/Neintrebate". Usor cu poetii pe scari!, riscul sa se rostogoleasca, de fapt, cei care ii imping e intotdeauna foarte mare…
* Ana Blandiana – Cine sunt eu? (un sfert de secol de intrebari), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
