Provincia de sud-est. Ieşirea din stigmat

Volumul Provincia Magna al lui Vorel Coman este cel mai bun argument şi medicament pentru toţi cei bolnavi de boala grea a Bărăganului şi a Bălţii.

La sfârşitul anilor 1980, în liceul de pro­vincie al cărui elev eram şi-a făcut la un moment dat apariţia un personaj aparte: profesorul de limba şi literatura română Viorel Coman. Pentru ute­ciştii îndopaţi cu 20 de ore de „mate-fizică“ pe săp­tă­mână, başca economie so­cialistă şi „informări so­ci­al-politice“ (cititori mai ti­neri, trebuie să ştiţi că aces­tea aveau loc în general sâm­băta, între orele 13-14), întâlnirea cu Viorel Coman a fost una de-a dreptul pro­videnţială. Omul Viorel Co­man avea un stil aparte de a fi în sala de curs: o teatralitate atent studiată, dublată de o metodă de predare bazată mai de­grabă pe cultivarea curiozităţii şi în­gri­jo­rării creatoare decât pe uscatele „principii didactice“ ale societăţii multilateral-dez­voltate care se pregătea să-şi dea obştescul sfârșit cacofonic în decembrie 1989. Îmi aduc aminte cu plăcere şi nostalgie de mo­dul furtunos în care Viorel Coman sosea în sala de clasă, cu o uriașă servietă din pie­le neagră din care extrăgea delicat, cu ges­turi chirurgicale, volume din ediţii prin­ceps ale lui Nichita Stănescu sau Marin So­rescu. Un lucru este clar: pentru mulţi din generaţia mea, profesorul acesta ne-a ară­tat că izbăvirea vine prin şi din bibliotecă.

Timpul a zburat, legătura cu pro­fesorul s-a întrerupt, era firesc să se întâmple astfel, când, de­o­dată, surpriză, apare volumul Fă­nuş Neagu, povestirile magice (Editura Istros, 2011), având ca materie pri­mă teza de doctorat a lui Viorel Coman. „Fănuşian“ cu măsură fiind la rândul meu, m-a bucurat mult să mă apropii de opera incomodului autor prin studiul acesta ela­borat, dotat cu toate virtuţile şi im­per­fec­ţiunile unui autor autodidact, care de­bu­tează târziu. O explozie calculată, ca şi cum ar fi vrut să mai aibă răbdare cu el în­suşi şi cu cei din jurul său. Cronicile ul­terioare dedicate volumului (mai ales cea a lui Paul Cernat din România literară) mi-au confirmat faptul că nu m-am în­șelat: avem de a face cu un „tânăr autor“ trecut de 60 de ani, cu ecloziune tardivă, dar de mare forţă, aflat la începutul dru­mului recunoașterii depline. Vestea apa­ri­ţiei unui nou volum, purtând titlul atră­gător şi imposibil, în acelaşi timp, de Pro­vincia Magna, m-a făcut şi mai curios. Iar curiozitatea mi-a fost pe deplin răs­plă­tită.

Rândurile de mai jos nu sunt o cronică de carte, ci mai degrabă simple note de lec­tură pe marginea unei cărţi, a unui autor şi unei idei, clar enunţată încă de la în­ceput: există un „canon literar al pro­vin­ciei de sud-est“, Brăila, aşezat la jon­cţiu­nea celor trei mari provincii româneşti, Moldova, Muntenia, Dobrogea? Dacă da, cum se manifestă acesta şi ce reprezintă el mai exact? Un exercţiu dificil pentru mi­ne, din cel puţin două puncte de vedere: pe de o parte, gestul de a scrie despre pro­priul profesor de limba română care ţi-a influenţat decisiv destinul închide în el o mică dimensiune psihanalitică de „omo­râre“ a memoriei „tatălui“ din ado­les­cen­ţă. Cu toţii ştim cât de greu ne despărţim însă de acei ani. Apele care dorm nu tre­buie tulburate. Pe de altă parte, sunt pro­fund legat de spaţiul Bărăganului prin strămoşi, visare, lecturi, to­tul; sunt conştient deci că această stare de fapt riscă să afecteze obiectivitatea lec­turii.

Revenind la Viorel Coman, acesta a selectat un număr de 11 autori brăileni, de la Nae Ionescu la Ilarie Vo­ronca, trecând prin Mihail Sebastian sau Constantin Sandu-Aldea, „în­te­me­ie­to­rul uitat“ al literaturii acestui colţ de lu­me. Fiecăruia dintre aceştia, Viorel Coman îi aplică o grilă de lectură unitară, pentru a extrage, uneori cu forcepsul, canonul pomenit mai sus. O provincie cuprinzând Brăila (oraşul) şi Bărăganul, autori care „au avut revelaţia că Bărăganul stă pe o carte“, cu oameni „întorşi spre interior, trăind într-un spaţiu în care existenţa părea provizorie“, la fel ca şi întinderea câmpiei sau a apelor care o mărginesc. În fine, personajele provinciei de sud-est au destin de rătăcitori sau, după cum scrie Vio­rel Coman, „ele sunt Zahei, Che An­drei şi Adrian Zografi, adică un orb, un chior şi un însetat de dreptate. Evocate de Vasile Voiculescu în Zahei Orbul, de Fănuş Neagu în Îngerul a strigat şi de Pa­nait Istrati în Chira Chiralina, ele rezumă o experienţă de viaţă în care călătoria se împleteşte cu elementul picaresc“.

Viorel Coman reuşeşte un pariu foarte dificil: să revigoreze literar o identitate lo­cală, să ne aducă aminte că există o po­e­tică a geografiei, adesea mai puternică de­cât hărţile momentului. În aceşti ani în care România este agitată de demonii di­fe­ritelor clanuri şi elanuri regionaliste gân­dite anapoda, indiferent de culoarea lor politică, astfel de lecturi ar trebui să dea tuturor de gândit. Pentru că diferenţele din­tre o regiune şi reprezentarea colec­ti­vă a acesteia sunt imense, iar literatura es­te o imagine fidelă a acestei stări de fapt. Pentru că literaţii au fost dintotdeauna cu un pas înaintea timpului în care trăiesc.

Poate cel mai bine este ilustrată această idee prin analiza operei şi vieţii lui Vasile Băncilă, au­torul Spaţiului Bărăganului. Un spaţiu care trebuie citit şi în­ţeles, spune Viorel Coman, de o manieră complementară faţă de mult mai cu^­nos­cutul Spaţiu mioritic al lui Lucian Blaga. V. Băncilă izbuteşte să urce Bărăganul în „zona conceptelor“ majore ale ontologiei etnice românești. Este vorba despre unul dintre intelectualii scăpaţi miraculos din malaxorul anilor 1950, care şi-a purtat toată viaţa în spate memoria unui an­ga­jament dificil, scriind mereu „pentru mai târziu, pentru vreun moment mai pri­el­nic care pentru el nu va veni însă ni­cio­dată“. Aflăm din volum că V. Băncilă măr­turiseşte la finalul vieţii că Bărăganul l-a in­teresat ca „problemă metafizică“, iar du­pă 80 de ani scrie despre el „cu la­cri­ma încărcată de săruri obosite“. Şi, în­drăznesc eu să adaug, V. Băncilă sfârşeşte şi el „bărăganic“, cu o operă majoră ni­ciodată terminată, în continuă deschidere şi căutare a orizontului.

Minunate (da, minunate!) sunt paginile în ca­re Viorel Coman leapădă pielea prea strâm­tă de critic-eseist şi virează spre li­te­ratură. Astfel, ne este livrată o descriere a anotimpurilor Bărăganului: iarna, cu „nop­ţile scitice în care până şi timpul în­cre­menea“, primăvara cu „crapi uriaşi ră­maşi captivi prin grădini sau prin văi“, vara cu „bostane şi luntrile pline de pe­peni care alunecau cale de 70 de ki­lo­metri pe valea Dunării, până în port la Brăila“, toamna „cu plecarea cocorilor şi ber­ze­lor, (...) cu ţipătul lor enigmatic, când schimbau garda din vârful un­ghiu­lui“. Stau şi mă întreb deci dacă ur­mă­torul ma­re pariu al lui Viorel Coman nu va fi unul cu literatura, cu condiţia de a nu mai plăti tribut de cerneală lui Fănuş Neagu.

Se simte din aceste pagini verva, bucuria de a scrie a autorului. Alternează pro­po­zi­ţii scurte, tăioase ca lama cuţitului unui hoţ de fete din Balta Brăilei, cu fraze lungi, elaborate, niciodate însă scăpate din mâ­nă. Multele regionalisme, trimiterile sub­tile la dicţionar („deceniu de glorie într-o formulă succedanee“ – un exemplu, pre­zenţa lui Panait Istrati şi Ilarie Voronca la Paris) arată un text lucrat îndelung. Faţă de primul volum, se simte că autorul s-a eliberat, cu greu, de sub fascinaţia şi că­tuşele spirituale ale lui Fănuş Neagu. Aco­lo era devorat de propria sa capacitate de hiperbolizare, de uşurinţa metaforei; aici, în Provincia Magna, metafora, pe­ri­cu­loasă capcană literară pentru orice autor, este ţinută sub control. O viaţă petrecută la catedră lasă însă urme. Unele pozitive: claritatea textului, aerul său aplicat, pa­siunea pentru şlefuirea detaliului, uneori în dauna naturaleţei. Altele negative: se simte pe ici, pe colo un aer de „co­men­ta­riu literar“. Textul curge firesc, apoi este rupt, împănat, aş zice, cu trei-patru pa­gini de divagaţii diverse care-l încarcă inutil. Mai apoi, tot acest balast este pre­zentat inocent, ca „mic excurs de­mons­trativ“. Fără a mai vorbi de faptul că vo­lumul nu beneficiază de o bibliografie mi­nimală la final. Pasiunea cu care scrie Vio­rel Coman naşte pasiune, trezeşte cu­riozitatea cititorului, fie prin simplul fapt că dezgroapă din uitare scrieri fun­da­men­tale pentru înţelegerea acestui colţ de lu­me, aparţinând unui Perpessicius sau Ni­căpetre (Petre Bălănică).

Ciudate şi amestecate sentimente mă încearcă, acum, la sfârşitul acestor rânduri. Cum ar fi, de pildă, acela al descoperirii unui talent care a izbucnit tardiv în spaţiul „centrului“ literar şi intelectual, Pro­vincia Magna nefiind altceva decât o tentativă (izbutită!) de ieşire din stigmatul periferiei, nu doar geografice. Speranţa că Viorel Coman nu şi-a spus ultimul cuvânt, iar viitoarele sale scrieri, dintr-un timp bio­logic care nu mai are răbdare, nu vor mai fi doar o confirmare, ci consacrare. Amărăciune, atunci când constat mizeria distribuţiei de pe piaţa de carte din Ro­mânia, unde edituri mici, dar serioase şi aplicate, cum este Istros a Muzeului Bră^­i­lei, sunt cvasi-absente din puţinele li­bră­rii care mai subzistă. Melancolie. Ca om bă­răganic, am înţeles împreună cu toţi cei din această parte de lume că tăcerea şi contemplarea orizontului reprezintă un mod de a învinge nestatornicia existenţei şi formă de cunoaştere, în acelaşi timp. Provincia Magna este cel mai bun argument şi medicament pentru toţi cei bolnavi de boala grea a Bărăganului şi a Bălţii. //

// VIOREL COMAN - Provincia Magna (Editura Istros, Muzeul Brăilei, Brăila, 2013, 280 p.)