Pe aceeași temă
Pe 26 mai, Mariana Sora a implinit varsta de 90 ani. Una dintre cele mai importante scriitoare ale limbii romane din ultima jumatate de veac, numele ei este, din pacate, mult prea putin cunoscut publicului romanesc de astazi. In primul rand, distinsa si bogata sa opera de eseist, critic literar, prozator si traducator o recomanda de la sine. Eseurile cuprinse in Unde si interferente (1969) sunt un adevarat model de eruditie nepedanta si autentica deschidere intelectuala, in timp ce Cunoastere poetica si mit in opera lui Lucian Blaga (1970) ramane, la aproape patru decenii de la publicarea sa, unul dintre studiile de referinta despre opera marelui poet. Exceptionala antologie Gandirea lui Goethe in texte alese (1973) a fost inca la vremea aparitiei ei o superba reusita editoriala ce s-ar cuveni sa se afle in biblioteca oricarui tanar cu aspiratii intelectuale. Trebuie amintite apoi studiul publicat in franceza la Paris, Cioran jadis et naguère (1988), precum si remarcabilul roman-eseu, a carui savanta arhitectura aminteste de stilul lui Musil, Marturisirile unui neispravit (1999). Unii cititori isi vor aduce aminte poate de lunga scrisoare-eseu a Marianei Sora despre Noica, inclusa (miraculos) in Epistolarul publicat de Gabriel Liiceanu in 1986. La toate aceste publicatii, se adauga numeroasele traduceri ale Marianei Sora din Kafka, Eugène Ionesco sau Max Blecher, ca sa numesc doar cateva.
Biografia Marianei Sora este ea insasi o poveste fascinanta, asa cum reiese din exceptionala carte de memorii, O viata in bucati (1992; 2001), care retraseaza lungul sejur francez pe care l-a trait, impreuna cu Mihai Sora, intre 1939 si 1948. O copilarie trilingva in Timisoara, studenta a lui Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu si Anton Golopentia, apoi bursiera a guvernului francez, prietenia cu figuri legendare ale culturii romane (Eugène si Rodica Ionesco, Cioran), reintoarcerea dramatica in Romania in 1948, deziluziile comunismului, apoi exilul (din 1977), anii de libertate, dar si de singuratate la München si apoi, in sfarsit, deschiderea de dupa 1989 si reintoarcerea in sanul culturii romane cu noi si vechi scrieri: aceasta este "viata in bucati" a Marianei Sora, cum ei insesi ii place sa spuna. O viata plina de aventuri, care o leaga de generatia de aur a anilor ‘30 (a fost, alaturi de Mihai Sora, unul dintre studentii preferati ai lui Mircea Eliade) si o impune ca un personaj de seama al literaturii romane din ultima jumatate de veac.
Destinul a marcat-o de la bun inceput nu numai cu un simt fantastic pentru limbi, ci si cu o curiozitate insatiabila si poroasa, deschisa catre toate directiile spiritului. Ea a avut dintotdeauna un "cap filozofic" dominat de " dorinta de a cunoaste, a intelege, de a cuprinde pe cat se poate tot" (Cenusa zilelor, p. 296). Afinitatea cu alte figuri feminine ale culturii romane pe care le-a cunoscut (ca Alice Voinescu sau Jeni Acterian) se impune de la sine. Dar ma grabesc sa adaug ca, in cazul Marianei Sora, avem de-a face cu o opera scrisa si inchegata, nu doar cu una virtuala. Si totusi, prin toate paginile sale memorialistice sau de jurnal, razbate mereu indoiala si temerea ca formula sa n-a fost sa fie decat "cea a risipirii, a faramitarii timpului, a energiei disponibile, a brumei de talent" (Cenusa zilelor, p. 144). Asa cum Mariana Sora insasi se descrie intr-un eseu scris in urma cu multe decenii (Un diletant cere cuvantul, publicat abia in micul volum Filigrane, 2000), ea a fost si a ramas, in sensul cel mai pur al cuvantului, un "diletant". Altfel spus, o persoana care se incapataneaza sa practice arta admiratiei, un specialist, ca sa spun asa, in cultura generala, "care umbla hai-hui prin diverse domenii" (Filigrane, p. 36), fara a fi un profesionist de meserie, care ramane un "amator", un iubitor ce se "delecteaza" cu subiectele sale. Si totusi, placerea cutreierarii prin diverse domenii e insotita uneori de regrete ce o fac pe scriitoare sa se indoiasca de aceasta sete de a citi tot, care a impiedicat-o sa devina o specialista in sensul strict al cuvantului.
Ma grabesc sa adaug ca diletantismul nu e, in varianta Marianei Sora, nici pe departe formula facilitatii sau a rasuflarii scurte, iar elogiul diletantismului trebuie luat cu un graunte de sare in cazul ei. Cel putin pana la un punct, modelele ei sunt tocmai cele clasice si sanatoase. Ea ii admira bunaoara pe Goethe, Mann si Jünger, ale caror vitalitate fizica si disciplina intelectuala le invidiaza adesea. Totusi, afinitatile sale de adancime raman cele cu spiritele nelinistite: " Nemultumitii de sine imi trezesc numaidecat sentimentul rudeniei" (Cenusa zilelor, p. 228), afirma Mariana Sora. Sentimentul dominant e melancolia treaza si lucida si constiinta acuta a trecerii timpului (o tema majora in toate scrierile Marianei Sora), care acompaniaza constant tentatia unor noi proiecte sau porunca interioara de a stiliza (de a scrie bine!). "Descoperirea timpului sau revelatia ca exista timp, iata o experienta pe care de mult am incercat s-o formulez din perspectiva unui copil" (Cenusa zilelor, p. 265). Astfel se naste fundamentala intrebare (ale carei ecouri le intalnim si in opera filosofica a lui Mihai Sora): "Si cum participi mai deplin la aparent statornica fugitiva clipa care a avut puterea parca suprafireasca sa te deschida spre lume si, absolut concomitent, sa te intoarca spre strafundurile proprii?" (Cenusa zilelor, p. 295).
Uneori, Mariana Sora pare tentata de ispita unui nou inceput, cuprinsa de dorinta imensa de a inmagazina tot, de a parcurge domenii ignorate. Alteori, lumea noua in care traieste astazi nu-i mai evoca in nici un fel familiaritatea atat de calda a trecutului. De aici, sentimentul acut al supravietuirii in asteptarea parca a noilor "invazii barbare": " Acum supravietuim. Vietuim intr-o epoca in care suntem straini... Nu numai eu sunt chemata sa dispar in curand, ci toata viata asta intru spirit si cultura pe care am iubit-o, eu si alti nebuni de teapa mea. Dar o vom iubi in continuare, expunandu-ne rasetelor si apoi uitarii, a caror victima devine cu timpul ea insasi" (Cenusa zilelor, pp. 240; 243). De aceea, notatiile din jurnal si memorii - si ma grabesc sa adaug ca aceste doua genuri i se potrivesc foarte bine scriitoarei - au adesea functia de instrument al cunoasterii de sine. Mariana Sora, care e o mare stilista, are din plin darul rememorarii bine scrise, "al rechemarii celor ce au fost, care primesc ca prin farmec o viata noua datorita baghetei magice a Mnemosynei" (Cenusa zilelor, p. 146). Amintirile sale prind cu eleganta si redau cu discretie seducatoare ecourile pasiunilor de odinioara; sunetul pe care-l evoca are, de aceea, un profund parfum melancolic.
Chiar daca e adesea descurajata sau intristata de perspectiva uitarii si disparitiei lucrurilor fara urma, Mariana Sora stie, in adancul fiintei, ca eforturile sale au calitatea unei necesare igiene intelectuale. E posibil ca noile generatii sa nu mai aiba memorie istorica si sa vorbeasca o limba diferita; nu conteaza! Caci atunci cu atat mai mare e datoria noastra e de " a salva de la inec scanteile, luminile, misterele la care noi... am avut acces in momentele privilegiate ale istoriei noastre, chiar daca stim ca si cele pastrate si reactualizate vor fi la fel de pieritoare" (Cenusa zilelor, p. 290). Sunt lucruri pe care numai literaturizandu-le le poti impartasi, trairi infime, senzatii diverse, momente pierdute in timp, si pe toate acestea cititorul le regaseste din plin in paginile scrise de Mariana Sora. Atat Cenusa zilelor, cat si O viata in bucati (una dintre cele mai bune memorii publicate in cultura romana in ultimele decenii!) sunt pline de parfumul dorurilor de inceput de vara, care te leagana intr-o dulce voluptate si te imbie la adanci reverii melancolice, aidoma lui Rousseau, care, ascuns in fundul barcii leganate de unduirea inceata a valurilor, traia din plin, pe insula lui, bucuria de a fi.
Dar cel mai potrivit, in incheiere, e sa-l invit pe cititor sa descopere pe cont propriu scrierile Marianei Sora. Cine va putea ramane indiferent la sunetul pascalian si, in acelasi timp atat de autentic al acestor randuri: " Ce caut aici? Ce caut pe acest pamant? Vast, de necuprins, cel putin pentru noi, furnici ganditoare, si el minuscul punct in necuprinsul universului prezent cu prezenta sa infricosatoare de cate ori cautam cu privirea repere fixe in vastitatea nemarginita: stele fixe, constituind forme fixe ce ne devin prietene prin denumirile inventate pentru ele de antici. De oameni ca noi care au trait candva, in vremuri de demult. Ce ar fi o minte omeneasca fara aportul mintilor celorlalte, multe, multe, care au tot tesut de-a lungul veacurilor la panza vaporoasa a tuturor celor stiute, tesatura intrucatva accesibila singuraticului ce se minuneaza, nesatulului care vrea sa mai stie, sa stie despre tot ce ne inconjoara si tot ce suntem. In vastitatea infricosatoare a nemarginitului, reperele preluate de la antici, Perseu si Andromeda, Lebada si Orinul, Cainii de vanatoare si Closca cu Pui, Carul Mare si cel Mic puncteaza spatiul, transformand incomensurabilitatea sa abstracta intr-un camp al miturilor, intr-o harta a terenurilor familiare" (Cenusa zilelor, p. 149).
Esential in vietile noastre e sa innodam fire si moduri de comunicare peste spatiu si timp. Prin Mariana Sora, ma simt solidar cu o lume mai buna si mai frumoasa si pentru aceasta ii sunt profund recunoscator. Cu multa dragoste si dor din departare, La Multi Ani, Mariana Sora!
