Radu Gabrea - un regizor aparte

Împărăteasa roșie. Viața și aventurile Anei Pauker este ultimul film al lui Radu Ga­brea. L-am văzut în cadrul prestigiosului Festival de Film Documentar „Astra“ de la Sibiu, dar am realizat abia cum, când acest film semnează de încheiere o exis­tență dedicată celei de-a șaptea arte, că o bună parte a filmografiei lui Radu Gabrea se constituie într-o reflecție cu privire la o istorie devastatoare, la derapajele to­talitare ale unor societăți devenite captive și că regizorul a optat pentru respectarea demnității umane în opoziție cu ideologiile care au propus umanități artificiale, ire­ductibile, ireconciliabile. Denunțat pentru intenția de a participa la manifestația de so­li­da­ritate cu Revoluția din Ungaria din 1956, Radu Gabrea era arestat pentru mai bine de nouă luni, judecat în „Lotul Mi­troi“ și achitat până la urmă, experiență ca­re i-a format ceea ce aș numi, cu un ter­men al lui Bernard-Henri Levy din Ca­da­vrul răsturnat. Stânga la răscruce, „un reflex“ antitotalitar pe care toate filmele sale îl mărturisesc. De altfel, Radu Gabrea este cel mai literat dintre regizorii români, cel mai tentat de a scoate la suprafață li­teratura în film, fapt care nu a fost în­tot­deauna în favoarea filmului, dar care i-a con­ferit un profil particular. Și-a susținut un doctorat cu tema Werner Herzog și mis­tica renană în Belgia, la Universitatea Louvain-la-Neuve, a fost un cineast in­te­re­sat de teorie și critică cinematografică și un cititor împătimit dedicat ecranizărilor unor opere literare remarcabile.

Debutul său cinematografic, Prea mic pentru un război atât de ma­re (1970), premiat la Fes­tivalul de la Locarno, amintind de Copilăria lui Ivan (1962) al lui Tarkovski, surprinde prin intensitatea situațiilor dramatice și prin felul în care regizorul a reușit să ocolească imixtiunea cenzurii explorând cu finețe universul de­licat al copilăriei. În Dincolo de nisipuri (1974), ecranizare a romanului lui Fănuș Nea­gu, Îngerul a strigat, cu minime con­cesii, Radu Gabrea reușea să prindă dra­matismul unor situații limită, să pună în valoare plasticitatea frazei acestui remar­ca­bil stilist care a fost Fănuș Neagu, să cre­e­ze prin intermediul vocii aproape hip­no­tice a naratorului o dimenisune reflexivă, o cameră de rezonanță a unei conștiințe tulburate. Filmul nu i-a plăcut lui Nicolae Cea­ușescu, care i-a oprit difuzarea, pentru ca el să fie relansat ulterior cu o serie de adaosuri propagandistice impuse reg­iz­o­ru­lui. Această descindere cu forța în miezul propriei opere a fost unul dintre motivele care l-au determinat pe Radu Gabrea să emigreze în Germania, în al cărei spațiu ci­nematografic renaște miraculos cu o te­na­ci­tate impresionantă, cu adaptarea re­mar­cabilă a nuvelei lui Caragiale, O făclie de Paște, cu titlul Fürchte dich nicht, Jakob! /Nu te teme, Iacob! (1982). Regizorul ridica nuvela scriitorului român la puterea pa­rabolei, destinul tragic al unui evreu mo­dest într-o provincie îndepărtată putând fi citit ca unul dintre incipiturile fini­se­cu­lare ale febrei totalitare ce avea să cu­prindă întreaga Europă. „Lectura“ lui Ra­du Gabrea, influențată și de expre­sio­nis­mul german, recupera psihologia abisală a personajelor în jocul dintre lumină și um­bră, dintre forțe obscure la nivelul unei societăți incapabile de a decanta mizeria, înapoierea, violența latentă și o rebar­ba­tivă mistică naționalistă. Radu Gabrea transfera în rama

ficțiunii propriile sale anxietăți dobândite în România comunistă în contextul unui naționalism ignar, rebo­te­zat ideologic. Condiția dificilă a celui ca­re face film regizorul a ales să o releve prin­tr-un studiu de caz, cel al unuia din­tre cei mai mari și mai complicați regizori ger­mani, Reiner Werner Fassbinder, în Ein Mann wie EVA /Un bărbat ca Eva (1984).

Reîntors în România după re­vo­luție, în 1997, Radu Gabrea pro­pune în 2008 o altă ecranizare, Cocoșul decapitat, după ro­ma­nul omonim al lui Eginald Schlattner, despre destinul sașilor din Fă­gărașul interbelic al unei Transilvanii mul­tietnice cu români, maghiari, sași, șvabi, evrei, țigani, divizată întâi de ideo­logia nazistă și ulterior de cea comunistă. Des­tinul tragic al acestei minorități fon­da­toa­re a burgurilor transilvănene, a unor sate prospere și cuminți, cu o tradiție păstrată în obiceiuri vechi, dar cu un ti­neret into­xicat ideologic este surprins pe fundalul celei de-a doua mari conflagrații mon­dia­le. Dincolo de câteva stângăcii, tri­but al dorinței regizorului de a ridica tex­tul la di­mensiunea faptului ilustrativ, Ra­du Ga­brea realiza o radiografie exemplară a unei lumi crepusculare, în pragul unui alt fel de exitus decât cel care sărbătorea ma­tu­rizarea unei generații pe cale de a fi sa­crificată. Filmul lui Gabrea se dorea și o reflecție în marginea derapajelor pe care ideologiile totalitare le-au provocat: ură de rasă, ură de clasă, dezrădăcinare, ex­ter­minare, dispariția unei minorități din cu­prinsul unei istorii care i-a sedimentat stra­turile de creștere armonioasă și paș­ni­că. Va reveni la tema devenită obsedantă cu Mănuși Roșii (tot după Eginald Schlat­tner, 2010)  și O poveste de dragoste, Lindenfeld (după Ioan T. Morar, 2013), ochiul ca­mer­ei traversând marasmul re­gi­mului co­mu­nist către o lume în care din sa­tele săsești de odinioară nu au mai ră­mas decât amin­tiri, povești și fotografii.

Poate cel mai reprezentativ film al lui Gabrea, cel puțin pentru mine, rămâne o altă ecranizare, Călătoria lui Gruber (2009), re­zultat al unei colaborări efi­ci­en­te la scenariu cu Răzvan Rădulescu și Ale­xandru Baciu, care au știut ce să extragă din romanul lui Curzio Malaparte, Kaputt. În definitiv, relatarea de călătorie a lui Malaparte, corespondent de presă italian, în Iași, între 29 iunie şi 1 iulie 1941, îi permite regizorului să înregistreze panica și degringolada autorităților române în as­cunderea detaliilor pogromului an­ti­e­vreiesc care avusese loc între 27 şi 29 iu­nie. Crâmpeiul românesc de Holocaust nu este la vedere, însă transpiră în fiecare col­țișor de oraș, crima face aerul să vi­breze, încarcă de tensiune fiecare gest, de la cel isteroid al autorităților la cele guvernate de frică ale micilor slujbași. Călătoria lui Gruber este singurul film românesc care do­cumentează și atrage atenția asupra po­gromului de la Iași. Gabrea reușea să prin­dă în ramă atât tabloul unei societăți care se autodevorează atunci când începe să-și extermine o parte dintre cetățenii ei, cât și amestecul de aroganță, nervozitate, cul­pabilitate agresivă, lașitate, minciună gro­solană, poltronerie care înconjoară ma­sa­crul care nu poate fi justificat, care tre­buie ascuns de ochii lumii civilizate, chiar și de cei ai aliaților politici, dintre care unii nu-și ascund disprețul și indignarea față de funcționarii nătângi, neiscusiți ai crimei. Dincolo de aceasta se află destinul crepuscular al unei alte minorități, cea evreiască, pe care Radu Gabrea o va trata și în filmele sale documentare, două des­pre muzica klezmer, Rumenye, Rumenye (2006) și Romania! Romania! II (2008) și amintirile lăsate în comunitățile care altădată îi includeau, sate pustii și cimitire invadate de iarbă, și un al treilea despre un alt subiect ignorat în filmografia ro­mâ­nească postrevoluționară, comerțul cu evrei realizat de Nicolae Ceaușescu, Evrei de vânzare (2012).

Nu întâmplător, Radu Gabrea este cel care a inițiat MeCEFF (Mediaş Central Eu­ro­pean Film Festival), unul dintre cele mai provocatoare festivaluri de film din Ro­mâ­nia. Pentru mine, Radu Gabrea este re­gi­zorul care întruchipează acest spirit mitte­leuropean, al unei eleganțe detașate, du­blate de bonomie, al unei ironii rafinate, al unui spirit al toleranței, al unei desfătări reale în fața spectacolului diversității et­nice și culturale, al bunului gust investit deopotrivă în lucrurile mărunte, cât și în marea cultură, al lentorii tabietarde și co­locviale, al bucuriilor cultivate și, nu în ce­le din urmă, al unei comuniuni de destin. De aceea, Radu Gabrea mi s-a părut că aparține unui alt timp, unei alte Europe, pe care o prețuia Stefan Zweig în Lumea de ieri, cu atât mai mult cu cât îi intuia dis­pariția. Dincolo de amintiri, acum o parte din filmele sale ne vor spune ceea ce Ra­du Gabrea ar fi vrut să ne îm­păr­tă­șeas­că, visul acestei Europe de odinioară, su­praviețuind numeroaselor treceri prin fil­trul distructiv al demențelor totalitare.