Pe aceeași temă
Sonia ridică mâna, publicat recent de Editura Polirom în colecția Ego-Proză, e al doilea roman al Laviniei Braniște. Ca și în primul ei roman, avem o eroină de vreo treizeci de ani care – după studii de Filologie – se luptă să supraviețuiască în București, un oraș tentacular și mizer, în care chiria pentru o garsonieră precară este uriașă. Sonia lucrează la un post de radio pentru tineri și, incognito, compune texte de reclame pentru diverse produse. Tocmai s-a mutat cu prietenul ei, Paul, care lucrează la o teză de doctorat tardivă, dar relația lor e într-o etapă de tatonare, care se prelungește. În momentul în care Sonia îl cunoaște pe Vlad Petre, care îi propune să scrie scenariul pentru un film despre Zoia Ceaușescu și mama ei, despre relația lor problematică și un anumit conflict din 1974, când soția dictatorului pune securiștii pe urmele fiicei sale pentru a-i ști amorurile, viața Soniei începe să se învârtă în jurul acestui mister. Pentru că este un mister total pentru ea ceea ce s-a petrecut înainte de nașterea ei, în 1989. Pune întrebări în jur, încearcă să se documenteze pe net. Ajunge, în cele din urmă, la bunicul ei patern, dintr-un orășel de provincie, un bătrân care e un necunoscut pentru ea, așa cum necunoscut îi fusese și fiul acestuia, adică tatăl Soniei, Sandu, care moare fără să își revadă cele două fiice din patru căsătorii. Bunicul trăiește singur, modest, deși Sonia descoperă în casa lui mulți bani ascunși. Nașa ei o asigură că bunicul a fost securist, dar Sonia poate constata că în prezent acesta are preocupări religioase destul de serioase.
Romanul Sonia ridică mâna este o carte despre felul în care memoria colectivă românească tratează regimul comunist. Întrebați de Sonia despre ce își amintesc din acea perioadă, oamenii oferă detalii destul de nesemnificative, se contrazic, nu sunt siguri despre fapte și momentul lor, cu alte cuvinte, o vreme din viața lor, care nu e chiar atât de îndepărtată, pare pierdută în ceață și, lucru și mai grav, în neînțelegere. Nimeni nu spune că a fost un regim criminal, nimeni nu laudă libertatea câștigată. Dimpotrivă, fragmente de regret apar în replicile întrerupte, chinuite chiar, pe care le primește Sonia. Singura certitudine este că Elena Ceaușescu era mai rea decât soțul ei, dictatorul!
Vlad Petre vrea, de fapt, ca filmul să fie unul de senzație, în care apare un personaj – securist sau nu – amant al Zoiei, care să și moară, eventual, el nu vrea să facă un film artistic – cronică a epocii, dar Sonia, conștiincioasă, își dă seama că subiectul o depășește pentru că tot ce e legat de familia Ceaușescu era complet secret chiar în epocă. Și, totuși, continuă să se documenteze, pentru că e fascinată de acest trecut care, deși recent, e atât de deformat, iar pentru unii e chiar uitat.
La o dezbatere de la Biblioteca Națională, Sonia ar vrea să întrebe: „Nu vi se pare obscen să povestiți lucruri amuzante de pe vremuri într-o dezbatere despre comunism? Nu vi se pare deplasat să veniți aici ca să ne faceți să râdem?”. Dar apreciază că măcar acum se vorbește liber.
Confuzia din mintea oamenilor referitoare la comunism are un corespondent în confuzia care domnește și în societatea în care trăiește Sonia, treizeci de ani mai târziu. Bucureștiul e o aglomerare urbană mizeră, în care piața muncii e un haos, în care circulația e un coșmar, în care oamenii supraviețuiesc cum pot, iar manifestațiile antisistem sunt abia pomenite. E o lume a lui „scapă cine poate”, iar cercetările Soniei despre comunism, deși o fac să cunoască anumite lucruri și nu regretă acest fapt, o duc către o căutare în propria-i familie dezmembrată. Află că atât mama, cât și sora ei vitregă îi ascunseseră diverse fapte referitoare la tatăl ei, iar întâlnirea cu bunicul, în „România profundă”, o face să se întoarcă mai decisă în capitala care e, oricum, un „no men’s land”.
Tema gravă a cărții, trecutul apropiat minimalizat și cvasiuitat, este povestită din perspectiva acestei tinere, Sonia, care ne-a obișnuit cu profilul ei încă din povestirile din volumul Escapada și apoi din romanul Interior zero (chiar dacă nu purta același nume). Este o tânără nesigură pe ea, care se analizează și se autoironizează, uneori cu umor, extrem de sinceră și inocentă, în felul ei. Realismului dur din jur, Sonia îi opune o candoare care face lectura foarte agreabilă. Proza Laviniei Braniște e una în care minimalismul este benefic: obiecte, detalii, gesturi simple, gânduri fugare, o vorbă se adună pentru a compune un tablou de viață, în care cititorul se recunoaște imediat, își recunoaște viața, rutina ei, mediocritatea cotidianului, limitele fatale ale unor antieroi. Pentru că nu există nimic eroic în această proză: prietenul Soniei se întoarce după niște ani petrecuți în Anglia, unde nu a făcut nimic. Vlad Petre vrea să facă primul lui lungmetraj la vârsta de 45 de ani, iar la cei 30 de ani ai săi, Sonia îi spune psihologului său, e drept, după o ezitare, că muncește… pentru pensie! Psihologul o întreabă dacă speră că va apuca pensia, iar Sonia își dă seama că toți din generația ei cred că nu vor apuca acea perioadă. Este România fără speranță a generației care nu a cunoscut comunismul, care face studii superioare fără vreo valoare, care stă în locuințe închiriate, minuscule, insalubre și scumpe, care schimbă des joburi care nu le spun nimic.
Fără să dramatizeze deloc, Lavinia Braniște știe să spună o poveste contemporană în care nu uită prea multe din tot ceea ce face din viața românilor zilelor noastre o lume consternantă, departe de relaxarea eroilor din Caragiale și – grație candorii Soniei – departe și de absurdul ionescian. Privirea Soniei este una vie, curioasă, care în ciuda slăbiciunilor proprii, pe care poate și le mai și exagerează, este privirea celui care vrea să meargă mai departe. La sugestia mamei sale de a părăsi țara, să se „salveze”, Sonia refuză categoric: „Te rog să nu mai zici asta niciodată. Că suntem aici pentru că n-am putut altfel. Să nu mai zici asta, te rog frumos. Nu mă interesează să mă simt înapoiată”. Ca tipologie, Sonia e un fel de Amélie Poulain din România, care, în ciuda fragilității și timidității, găsește să salveze pe cineva mai slab decât ea și să își continue drumul, chiar dacă singură.
În Infern, alături de Beatrice
„Aș putea începe cu începutul, însă nimeni nu știe cu adevărat unde a început, nici chiar Dumnezeu, altfel îmi spunea, altfel aș fi luat-o de la început în fiecare dimineață de după fiecare sfârșit, însă viața nu începe din nou, ci se termină de mai multe ori, să zicem zilnic, să zicem săptămânal”.
Al doilea roman al lui Dan Ciupureanu, Biroul de Întrebări Ridicole, publicat tot la Editura Polirom, este, ca și primul, o auto-ficțiune în care Ian și Roxana reprezintă un cuplu d’enfer, am zice, ca să intrăm în spațiul francez în care ei trăiesc, dar și pentru a anticipa spațiul dantesc din mintea eroului principal. Dacă în primul roman, Omor și diavolii (din 2017), Ian și Roxana trăiau încă la Craiova, în Biroul de Întrebări Ridicole ei fac parte din diaspora românească din Paris.
Despre literatura lui Dan Ciupureanu critica a spus deja că este marcată de o puternică amprentă suprarealistă. Pe de altă parte, regulile clare ale definiției autoficțiunii nu sunt respectate, dar a face prea multe clasificări în textele literare din zilele noastre devine aproape imposibil. Să menționăm totuși că autorul însuși a mărturisit într-un interviu că scrisul este pentru el terapie și că scrie pe un smartphone, dat fiind că muncește într-un hotel și nu are timp.
Ceea ce este terapie pentru autor este pentru cititor o incursiune într-un univers halucinant, în care Binele și Răul sunt de mult îngropate, iar amenințarea nu este perspectiva morții, ci a nebuniei. Dacă în primul roman aveam o realitate de provincie, de periferie chiar, românească, „hard”, de sărăcie lucie și primitivism, în acest al doilea roman, decorul Parisului este slab convingător. Ar putea fi oricare alt oraș occidental. Ian este legat încă ombilical de mama sa, bolnavă de schizofrenie, mamă cu care vorbește la telefon, între două ture la serviciu, două beții și nenumărate fragmente (scrise în italice), despre care nu se poate spune dacă sunt gândurile lui sau vise. Nu e prea mare diferența între rezerva de la spitalul de dezalcoolizare și celula de arest preventiv de la Politie sau o băncuță, noaptea, de pe o stradă din Paris.
Dacă Mama încearcă să îl ia cu ea în lumea ei complet dezaxată, Tatăl, deși foarte violent fizic, este poet și pare să fie cel care, fără să vrea, îi va da instrumentul salvării: scrisul. Între ei, moartea precoce a fratelui îl traumatizează și mai mult pe Ian, care are parte de o singură salvare, de fapt: iubirea cu Roxana, care îi stă alături în ciuda tuturor. Ea este un fel de Beatrice în Infernul în care este scufundat Ian.
Limbajul lui Dan Ciupureanu este paranoid și „trash”, traducând direct lumea de coșmar din mintea lui Ian. Acest limbaj al deznădejdii, cu fraze scurte și cuvinte simple, ne duce cu gândul la L.F. Céline, fără însă să găsim și poezia acestuia. Este o lume apocaliptică, în care azilul de boli mintale este peste tot și, mai ales, în mintea eroului, erou care trăiește o dramă oedipiană, dar și o dramă a postumanității. Imaginea lumii lui, hipertrofiată și aberantă, poate fi o (altă) reprezentare a lumii contemporane, care derapează teribil și nu doar în România. Un roman singular, de nerecomandat pentru cei slabi de înger și pentru neinițiații în literatură! //
lavinia braniște
Sonia ridică mâna
Ed. Polirom, 2019, 256 pag.
