Pe aceeași temă
Acest titlu straniu, aflat pe afișul Teatrului Odeon, n-a făcut vâlva pe care o merita, având în vedere cel puțin elementele de noutate pe care le conține, începând cu numele autorului: Alexandru Monciu Sudinski, căruia îi este, de altfel, dedicat spectacolul.
Între timp, subiectul fiind copios documentat de cei care au dat atenție evenimentului, știm că acest misterios nume este al unui scriitor român, basarabean la origine, cu o biografie ciudată, o parte importantă a acesteia consumându-se în România anilor '70, când i-au apărut și cele trei cărți buclucașe, date la topit de regim pentru caracterul reacționar evident.
Descoperirea fenomenului Monciu Sudinski aparține însă regizorului Alexandru Dabija, cunoscut pentru explorările sale în căutarea unor explicații pentru ceea ce am trăit și trăim în țara aceasta cu o istorie recentă contorsionată. Iar în Rebarbor avem poate cea mai elocventă radiografie a societății din anii în care s-a forțat crearea artificială a unui om zis nou, pe măsura stângismului ceaușist inspirat de maoism. Iar mărturisirea unui trăitor cu conștiința și înverșunarea lui Monciu Sudinski este cutremurătoare.
Strecurată nu se știe cum la tipar, cartea de povestiri Rebarbor, apărută în 1971, urmată de Caractere și apoi de Biografii comune (de altfel, singurele cărți cunoscute ale lui Monciu Sudinski), a fost repede dată la topit, dar a rămas amintirea unui spectacol realizat în 1976 chiar la Teatrul Odeon, pe atunci Giulești, de către actorul-scriitor George Bănică, într-un moment de beție prelungită a iluziei de libertate. (Tezele din iulie care popreau libertatea în cultură au fost în 1971). Pentru detalii pot fi întrebați unii dintre interpreți, încă în viață, precum Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Constantin Cojocaru, Florin Zamfirescu.
Dabija alege cu schepsis, în scenariul spectacolului Rebarbor, paginile care descriu tipologia specifică vremii, cunoscută live de fostul student la filozofie, scriitorul rebel care, exmatriculat fiind pentru vederile lui liberale, hălăduie prin medii diferite, muncitorești mai ales, exersând libertatea la care râvnea și pe care o va câștiga doar în exil, în Suedia, unde ajunge după expulzare. Literatura lui de observație socială e trecută prin talentul unui condei care îi iubește pe Caragiale, Urmuz și chiar Ionesco, pentru că oamenii fotografiați în exercițiul funcțiunii și acțiunii sunt demni de absurdul predecesorilor, ilaritatea pe care o emană fiind tragic-comică.
De la scena de început, cu povestea agentului veterinar Pavel Năstău care-și expune pasiunea pentru cornute, apreciate ca animale de povară (mie de mic copil mi-a plăcut vita… vita e ființă gingașă, nu ca omul), și până la metafora finală, care aduce în scenă un cal sacrificat atârnând cu capul în jos, trecând prin alte momente terifiante, precum acela despre câini arși de vii, spre distracția unor tembeli, tablourile se succed aglomerând exemple de descalificare umană, producând uluială. Niciodată adunate la un loc, aceste portrete aparent cunoscute nu și-au strigat parcă atât de puternic adevărul despre ce a putut face din om dictatul, viața sub teroare, jalonată de lozinci și constrângeri feroce. Regizorul vorbește într-o declarație de presă despre patologicul românesc, dar e bine să spunem că acesta s-a revelat prin comportări deviante, în condițiile în care orice gândire personală fusese interzisă și înlocuită de gândirea partidului unic și a tezelor despre omul nou, care a smintit și tembelizat populația până la a o transforma în roboți – executanți de directive, spălați pe creier doar cu scopul supunerii. Omul inteligent pricepe dintr-o ochire funcția și rostul pe care le are un organ venit în comună. Prostul nu deosebește un om de un organ, zice țăranul nostru cu lecturile la zi din Scânteia, Flamura, România liberă și alte publicații cenzurate. Fiind abonat la Albina, fac stupăritul după indicații. Stupărit pastoral, mai zice țăranul, garnisind limbajul de lemn cu cuvinte nepotrivite, dar rostite cu emfază pentru impresie. Impresia contează pentru mai toți cei chemați la microfon și dovada că și-au însușit lecția de la învățământul ideologic pe care s-a sprijinit activismul de partid. În acest context al vorbitului în dodii apare și rebarbor, cuvântul care dă titlul spectacolului, ieșit din gura unui muncitor de la o fabrică de hârtie, într-un reportaj despre beția muncii: -... ce-ai simțit când a ieșit primul sul de hârtie din combinatul ăsta pe care l-ați făcut voi... tinerii...? Ce-ai simțit când ai văzut hârtia cum iese? - George: N-am simțit nimic. (râde)
-Ei, ai simțit ceva... Ce cuvânt îți vine în minte când vezi sulul ăsta frumos de hârtie? Uite, care ar fi primul cuvânt pe care l-ai scrie pe sulul ăsta de hârtie? - George: Să scriu eu pe sul?...Vă rog eu frumos... nu scriu eu...- Un cuvânt, hai, gândește-te, primul care-ți vine în minte când vezi sulul ăsta de hârtie, înțelegi? Un cuvânt! - George: Un cuvânt? Să scriu eu un cuvânt? -Da, un cuvânt, un singur cuvânt! Primul cuvânt care-ți vine în minte! Ce-ai scrie? - George: Rebarbor. Aș fi scris rebarbor. - Rebarbor? - George: Da, re-bar-bor. - E un termen tehnic? Nu l-am mai auzit până acum... Rebarbor! - George: Da, e un termen tehnic. - Și ce înseamnă? - George: Nimic. - Cum nimic? - George: Așa bine, nimic.
- Nu, serios, chiar nimic, nimic? - George: Da, nimic, nimic.
La acest Nimic dureros se reduce, de fapt, tot acest mecanism de propagandă menit să facă din oameni roboți asemenea celui adus în scenă pe post de reporter în spectacolul de la Odeon. Îl cheamă Alpha Mini și are un efect narcotic pentru toți cei care i se ploconesc, răspunzând cât mai pe linie la întrebări. Nu scapă săgeților lui Monciu Sudinski nici cultura, educația. Într-o scenă petrecută într-o școală de corecție sau reeducare, un pedagog vânjos îi cară pumni unui elev, pretextând că-l învață boxul și cerându-i să facă mărturii false. Concluzia: Nu vă mai faceți ambiția cu noi, zice elevul tăbăcit. Noi nu vrem să fim oameni. Oameni noi, am adăuga noi, asemenea celor care se străduiesc să intre în tiparele impuse de partid. Iar unii chiar reușesc, precum Elena Vălău, felcerista din comuna Grivița, membră a cenaclului Ștefan Petică. Ea ne explică cu entuziasm cum sentimentul erotic se înalță și ajunge sus, la dragostea de patrie și partid. Sau Plătică Eugenia, operator chimist din comuna Pochidia, de lângă Vaslui, de unde a plecat la Onești și apoi la Pitești după soț, deși nu o leagă nimic de orașul ăsta, cum zice. Pe copil vrea să-l facă inginer, fiindcă e mai ușor, crede ea: Nu pune mâna, zice că pune capul, iar la cap nu-l controlează nimeni.
Portretul colectiv cel mai dur care se încheagă din aceste popasuri jurnalistice este al unui sat ca multe altele din județul Galați. Despre Glimboca, și ca loc de referință, și cum ajung să gândească astfel locuitorii lui (Din punct de vedere just, eu când mă uit la un om, mă gândesc: măi, ce lopată în cap i-aș mai trage), povestește spre final Maria Bocșa, de 46 de ani și ocupație casnică. Cu lacrimi în ochi, ea recită o lecție învățată despre cât era de greu traiul în trecut și ce e acum. Despre un preot de bine, om de omenie, care a făcut în alte vremuri ceva pentru comună, nu prea își mai amintește nimeni. Fiindcă oamenii la modă sunt președintele Sfatului, un fel de primar și alții ca el. Dar felul în care Antoaneta Zaharia rostește acest monolog exprimă toată tragedia unor oameni siliți să se vopsească în culorile minciunii, urii, delațiunii, violenței pentru a supraviețui unor vremuri potrivnice însăși noțiunii de Om. Pur și simplu. Șlagărele din epocă alese de regizor, de la acel celebru Oameni, oameni... cântat de Aurelian Andreescu și până la N-am noroc cu Anda Călugăreanu, completează tabloul acestei lumi pe care nu mulți au descris-o atât de tulburător precum Alexandru Monciu Sudinski, de unde se inspiră Alexandru Dabija în spectacolul său în care se amestecă râsul cu lacrima, prostia cu emfaza, incultura cu parvenitismul, brutalitatea cu tristețea și durerea adâncă resimțită de toți cei prezenți. O montare simplă, bazată, paradoxal, pe sinceritatea cu care actorii își asumă postura personajelor, mimând sentimente și trăiri pe care nu le-au avut niciodată. De neuitat Alina Berzunțeanu, Antoaneta Zaharia, Marius Damian, precum și Elvira Deatcu, Mihai Smarandache, Cezar Antal și mai tânărul Matei Arvunescu, interpretând fiecare mai multe roluri, după cum o cere scenariul. Ghemuiți într-un pat sordid, ascunși sub o pătură de campanie, ei fac la sfârșit pe copiii care asistă la un film edulcorat cu locurile și oamenii despre care nu vor ști poate niciodată adevărul. Melodia Yes, Yes, the smiled to me, care servește de fundal, pare să ne sugereze alt timp al istoriei. //
