Pe aceeași temă
Erwin Kessler recidivează. Ca și în articolul precedent, el se apără atacând calomnios toate persoanele și instituțiile care, vezi Doamne, se opun furiei sale justițiare, dar de fapt subiective și distrugătoare. Acum, noi toți cei care nu folosim „stilul măciucă“ precum el suntem niște „foști nomenclaturiști care rebranduiesc comunismul“, suntem „premianții Cântării României“ și „staliniști“ etc. pentru că nu atacăm cu parul, la grămadă, și din ce în ce mai mai lipsit de argumente credibile țintele favorite ale domniei sale.
Din răspunsul lui EK rezultă că el e poate „unicul cruciat“ de pe scena vizuală al luptei anticomuniste și antisistem. Îi atrag atenția că sunt mulți alții, artiști și critici și curatori, care îndeplinesc cu profesionalism și discreție această operație de asanare culturală și publică, pentru care EK nu are nici mari galoane de merit și nici monopol. În ultimii 20 de ani au apărut și cărți și institute și expoziții care s-au ocupat cu deconstruirea teoretică şi vizuală a comunismului și postcomunismului în condiții nu tocmai ușoare. EK se singularizează în lumea vizuală doar prin vocabularul agresiv și simplificator, care îl așază într-o serie nu tocmai onorabilă de publiciști de scandal din alte domenii ale mass-media românești.
Mai nou, EK se erijează în apărătorul probabil unic al memoriei comunismului, cu noi atacuri la persoane (dar nenumite în text). Îi atrag atenția că la GDS și la revista 22 această luptă de idei și chiar politică și instituțională durează din 1990 și a scrie că „membrii rețelei ... vor să se extragă din condamnarea oficială a comunismului“ este o aberație. Mai mult, a afirma că „emanații MNAC“ au dus la criza politică gravă din 2012 este chiar o calomnie periculoasă.
Îi aduc aminte lui EK că izolarea pe scena criticii locale de care se plânge se datorează tocmai tonului bătăuș al textelor sale. Și eu personal, și revista Arta, și UAP și chiar și hulitul de el MNAC i-au deschis multă vreme brațele și porțile, l-au invitat să scrie și să curatorieze expoziții, dar până la urmă colaborările cu el s-au terminat mai întotdeauna printr-un scandal. EK e alergic la „mistificarea“ din lumea artelor vizuale locale numai acolo și atunci când acest lucru îl servește. Artiști precum Horia Bernea, Geta Brătescu, Paul Neagu au fost țintele sale predilecte o vreme. El ridiculizează „anarhismul de club“ al tinerei generații de artiști vizuali, dar îl ridică în slăvi pe Ion Grigorescu (un artist important), care e modelul și mentorul acestei direcții. Critică furibund curentul neoortodoxist, dar îl laudă cu consecvență pe Marian Zidaru (altfel, un mare artist). E vehement împotriva mercantilismului pieței de artă, dar contribuie harnic la el prin propriul său angajament în diverse proiecte cu galerii private (și comerciale) de artă. Cu excepția câtorva artiști direct interesați de colaborarea cu el, EK e izolat în lumea vizuală datorită propriei sale incivilități culturale.
Mă bucur că articolul meu de săptămâna trecută a trezit reacții în mediul virtual (unele dintre ele mi-au parvenit pe e-mail, întrucât platforma de comentarii de pe Internet nu a funcționat întotdeauna). El a fost scris ca să provoace asemenea reacții, căci ceea ce e mai trist este lipsa de reactivitate a reprezentanților mediului vizual, cei direct vizați. Așa am aflat că nu i se răspunde lui EK pentru că „nimeni din această comunitate profesională nu poate să-l mai ia în serios. Atacurile la adresa MNAC-ului au luat forma unui delir pe care nici măcar comicul scamatoriilor de limbaj nu-l mai salvează de ridicol“ (Valentina Iancu).
EK trebuie să înțeleagă că vremurile s-au schimbat. Dacă în anii ’90 stilul său avea o anumită incisivitate legitimă, care contrasta binevenit cu formulele metaforizante ale majorității cronicilor de artă din anii ’80, acest fel de a „ataca la grămadă“ creativitatea vizuală a anilor 2010 nu mai e adecvat. Stilul său a devenit repetitiv și îmbâcsit, din ce în ce mai multe găselnițe rimate și jocuri de cuvinte mereu mai simpliste înlocuiesc problematizarea clară și critica lucidă, iar scriitura sa confuză aruncă acid în toate direcțiile fără niciun proiect constructiv în spate. Cred că astăzi, vorba lui Dan Perjovschi, „critica înseamnă construcție, creare de context și mai puțin etichetare“. Invit de aceea tânăra generație de critici de artă să preia ștafeta mai decis.
Mulțumesc redacției revistei 22 că a permis acest schimb de replici într-un mod profesionist și echidistant. Finalmente, cred și eu că Erwin Kessler nu trebuie cenzurat – transformându-l astfel într-un „martir neînțeles“. Pe de altă parte, vorba artistului vizual Iosif Király, este evident că locul lui este mai degrabă pe anumite bloguri sau în anumite reviste provocatoare decât într-o publicație cu o tradiție și o ținută intelectuală remarcabilă ca revista 22. Dar decizia nu poate aparține, într-adevăr, decât conducerii revistei.
