Recidiva

Magda Carneci | 05.05.2015

Pe aceeași temă

Erwin Kessler recidivează. Ca și în articolul precedent, el se apără atacând ca­lomnios toate persoanele și instituțiile care, vezi Doamne, se opun furiei sale justițiare, dar de fapt subiective și distrugătoare. Acum, noi toți cei care nu folosim „stilul măciucă“ pre­cum el suntem niște „foști nomenclaturiști care rebranduiesc comunismul“, suntem „premianții Cân­tării României și „staliniști“ etc. pentru că nu atacăm cu parul, la grămadă, și din ce în ce mai mai lipsit de argumente cre­dibile țintele favorite ale domniei sale.

 

Din răspunsul lui EK rezultă că el e poate „unicul cruciat“ de pe scena vizuală al luptei anticomuniste și antisistem. Îi atrag atenția că sunt mulți alții, artiști și critici și curatori, care îndeplinesc cu pro­fe­sio­nalism și discreție această operație de asa­nare culturală și publică, pentru care EK nu are nici mari galoane de merit și nici monopol. În ultimii 20 de ani au apă­rut și cărți și institute și expoziții care s-au ocupat cu deconstruirea teo­retică şi vi­zu­a­lă a comunismului și postc­omu­nis­mu­lui în condiții nu tocmai ușoare. EK se sin­gularizează în lumea vizuală doar prin vo­cabularul agresiv și simplificator, care îl așa­ză într-o serie nu tocmai onorabilă de publiciști de scandal din alte domenii ale mass-media românești.

 

Mai nou, EK se erijează în apărătorul pro­babil unic al memoriei comunismului, cu noi atacuri la persoane (dar nenumite în text). Îi atrag atenția că la GDS și la re­vista 22 această luptă de idei și chiar po­litică și instituțională durează din 1990 și a scrie că „membrii rețelei ... vor să se ex­tragă din condamnarea oficială a co­mu­nismului“ este o aberație. Mai mult, a afir­ma că „emanații MNACau dus la criza po­litică gravă din 2012 este chiar o ca­lom­nie periculoasă.

 

Îi aduc aminte lui EK că izolarea pe scena criticii locale de care se plânge se da­to­rează tocmai tonului bătăuș al textelor sa­le. Și eu personal, și revista Arta, și UAP și chiar și hulitul de el MNAC i-au deschis multă vreme brațele și porțile, l-au invitat să scrie și să curatorieze expoziții, dar pâ­nă la urmă colaborările cu el s-au ter­mi­nat mai întotdeauna prin­tr-un scandal. EK e alergic la „mistificarea“ din lu­mea artelor vizuale locale nu­mai acolo și atunci când acest lucru îl servește. Ar­tiști precum Horia Bernea, Geta Brătescu, Paul Neagu au fost țintele sale pre­dilecte o vreme. El ri­di­cu­lizează „anarhismul de club“ al tinerei generații de artiști vizuali, dar îl ridică în slăvi pe Ion Grigorescu (un artist important), care e modelul și men­torul acestei direcții. Critică furibund cu­rentul neoortodoxist, dar îl laudă cu con­secvență pe Marian Zidaru (altfel, un ma­re artist). E vehement împotriva mer­cantilismului pieței de artă, dar contribuie harnic la el prin propriul său angajament în diverse proiecte cu galerii private (și co­merciale) de artă. Cu excepția câtorva artiști direct interesați de colaborarea cu el, EK e izolat în lumea vizuală datorită propriei sale incivilități culturale.

 

Mă bucur că articolul meu de săptămâna trecută a trezit reacții în mediul virtual (unele dintre ele mi-au parvenit pe e-mail, întrucât platforma de comentarii de pe Internet nu a funcționat întotdeauna). El a fost scris ca să provoace asemenea reacții, căci ceea ce e mai trist este lipsa de reactivitate a reprezentanților mediului vizual, cei direct vizați. Așa am aflat că nu i se răspunde lui EK pentru că „nimeni din această comunitate profesională nu poa­te să-l mai ia în serios. Atacurile la adresa MNAC-ului au luat forma unui delir pe care nici măcar comicul sca­ma­toriilor de limbaj nu-l mai salvează de ridicol“ (Valentina Iancu).

 

EK trebuie să înțeleagă că vremurile s-au schimbat. Dacă în anii ’90 stilul său avea o anumită incisivitate legitimă, care con­trasta binevenit cu formulele me­ta­fo­ri­zante ale majorității cronicilor de artă din anii ’80, acest fel de a „ataca la gră­madă“ creativitatea vizuală a anilor 2010 nu mai e adecvat. Stilul său a de­venit repetitiv și îmbâcsit, din ce în ce mai multe găselnițe rimate și jocuri de cuvinte mereu mai simpliste înlocuiesc pro­blematizarea clară și critica lucidă, iar scriitura sa confuză aruncă acid în toate direcțiile fără niciun proiect constructiv în spate. Cred că astăzi, vorba lui Dan Per­jovschi, „critica înseamnă construcție, cre­are de context și mai puțin eti­chetare“. Invit de aceea tânăra generație de critici de artă să preia ștafeta mai decis.

 

Mulțumesc redacției revistei 22 că a per­mis acest schimb de replici într-un mod profesionist și echidistant. Finalmente, cred și eu că Erwin Kessler nu trebuie cen­zurat – transformându-l astfel într-un „martir neînțeles“. Pe de altă parte, vorba artistului vizual Iosif Király, este evident că locul lui este mai degrabă pe anumite bloguri sau în anumite reviste pro­vo­catoare decât într-o publicație cu o tra­diție și o ținută intelectuală remarcabilă ca revista 22. Dar decizia nu poate apar­ține, într-adevăr, decât conducerii re­vistei.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22