(Re)Constructorul Solness

Constructorul Solness, spectacol a cărui pre­mieră a avut loc la sfârşitul anului tre­cut la Teatrul Odeon, reface în regia sem­nată de Sânziana Stoican un Ibsen per­so­nal, esențializat, ancorat în spiritul tim­pului nostru. Este remarcabil efortul coe­rent și original al acestei revizitări a lui Ibsen, într-o traducere și adaptare noi pro­puse de regizoare. Ibsen nu este un au­tor facil, iar teatrul de idei sfidează, ine­vitabil, sensibilitatea contemporană. Cu toa­te acestea, un regizor trebuie să țină cont (și) de prezent, să nu uite că teatrul se face (și) pentru oameni. Montarea unei piese de Ibsen rămâne, așadar, o pro­vo­ca­re. Iar re-construcția lui Solness propusă de Sânziana Stoican reprezintă un pas si­gur spre teatrul de artă, reușind, cum ar spune Antoine Vitez, un „spectacol de eli­tă pentru toți“.

Aș înscrie Constructorul Solness de la Ode­on în categoria „spectacolului total“, datorită capacității extraordinare de a mo­biliza complet spectatorul, stimulând sen­sibilitatea și conștiința dilematică prin „micile confruntări“ ale cotidianului. Lo­gi­ca poveștii pare simplă, dar, la fiecare co­titură a acesteia, intervine un contrapunct care inversează centrii de greutate, eviden­țiind elementul secund din biografiile noastre. Universul lui Ibsen se construiește pe axa vis-realitate, dar mai ales pe con­trastul permanent dintre esență și apa­rență. Nimic nu este ce pare a fi. Iar pen­tru a ajunge la ceea ce este (la ceea ce suntem), Ibsen adoptă tehnica gradației, a pașilor mărunți către noi înșine, într-un ritm care poate să îi „scape“ spectatorului contemporan. Limbajul este abscons, dia­logul frust și interiorizat, dându-ne im­pre­sia că ne aflăm într-un tablou de Vilhelm Hammershøi, în care protagoniștii „ne pri­vesc“ cu chipul întors, mișcându-se stin­gheri într-un univers rece, labirintic, populat de uși austere care trimit către lumi interioare „mute“.

Sânziana Stoican rămâne fidelă ade­vărului teatrului ibsenian, dar reușește să-l depășească crea­tiv, să-l reinventeze pentru sen­sibilitatea spectatorului con­tem­poran, stimulând receptarea metaforelor, a simbolurilor care populează piesa, ca într-o „casă a spiritelor“. Abundența par­ticulei „re“ este, așadar, indicativul unei re­construcții ingenioase a celui mai enig­matic personaj care se ascunde, în rea­li­tate, dincolo de masca lui Solness: sufletul uman. Un spectacol vibrant care transmite emoție, respirând cu doi plămâni de mare intensitate estetică, complementari regiei: scenografia (Valentin Vârlan) și ilustrația sonoră (fragmente din Philip Glass). Fa­mi­liară pentru cei care i-au văzut deja spec­tacolele montate la Unteatru, scenografia realizată de Valentin Vârlan nu e decor (simplu adaos exterior), ci o idee puter­ni­că, vitală, care se ramifică, crește și res­piră organic în spectacol. „Montura“ pie­sei atinge în acest Ibsen o profunzime tra­gică (întocmai ca un rol, un personaj), o „voce“ distinctă în peisajul lunar și rece al textului, evoluând cu acesta pe măsură ce spectacolul se rotunjește, se maturează spre revelația finală. Ingredientele sunt sim­ple: câteva plăci suprapuse în fundal, sugerând un peisaj geometric (de șantier), dar și peisajul fracturat al minții lui Hal­vard Solness. Ceea ce vedem și ceea ce intuim se metamorfozează prin light-de­sign, sugerând treceri succesive de la ex­terioritate la interioritate, ca un șir de con­tracții vizuale prin care ni se anunță nașterea adevărului; o naștere dificilă, în care anamneza și confruntarea directă își găsesc deopotrivă locul.

Peisajul scenic (și uman) este populat de elemente familiare universului ibsenian; Halvard Solness (Cezar Antal) ni se des­co­peră în postura de păpușar al propriului destin, trăgând de sfori marioneta care-i poartă chipul. Aline Solness (Ana Maria Mol­dovan) și Doctorul Herdal (Ioan Bati­naş) își fac apariția în poziții rigide, ca marionete lipsite de viață. Halvard își ro­tește în jurul arătătorului o șuviță din pă­rul asistentei docile, Kaja Fosli (Anda Sal­telechi), ca și cum ar trage la sine o pă­pușă inertă. Păpușa, acest dublu care populează spațiul-interval dintre om și idee (sau legea care-l guvernează), creează punți de legătură sau, dimpotrivă, le arun­că în aer. Păpușă este și soția lui Halvard, Aline Solness, un personaj urmărit coe­rent de la vestimentația monocoloră (ver­de) la tiparul comportamental și de lim­baj: intră în scenă mergând înapoi, ca teleghidată printr-un resort invizibil; se com­portă artificial, cu ceilalți și cu sine, în­cremenită într-o pasiune infantilă pen­tru păpuși. Evocarea episodului tragic din tinerețe (pierderea casei părintești și a celor doi fii) îi scoate la iveală uscăciunea, artificialitatea specifică unei marionete care se leagă de viață numai prin firul unei morale precare, rezumate într-un cu­vânt laitmotiv: „da-to-ri-a“.

Imagine din spectacolul Constructorul Solness, în regia Sânzianei Stoican (foto: Vlad Catana)

Ce este un regizor bun?, l-am în­trebat cândva pe Constantin Co­jo­caru care, în acest spectacol, îl interpretează pe Knut Brovik, arhitectul ruinat și tatăl ros de în­doială al lui Ragnar Brovik (Silvian Vâlcu), tânăr artist nerăbdător să cons­truiască „pe cont propriu“. Mi-a răspuns că este acel cineva care reușește „să te pu­nă în situație“. Sânziana Stoican își așază cu o forță delicată personajele în albia idei­lor lui Ibsen, făcându-le să spună îm­preu­nă, organic, ca într-o Fugă pe voci, cea mai veche poveste a lumii: creația. La Ib­sen, creația ia chipul întors, demonic, al pasiunii omului de a construi orgolios, pă­timaș, sfidând cerul și pe „constructorul“ acestuia, Dumnezeu. Halvard Solness, om simplu, „băiat sărac crescut la țară“, în­cepe prin a construi biserici, turnuri de bi­serici. După căsătoria cu Aline Solness, un demon interior îl asaltează, deviindu-i da­rul în obsesie. Constructorul (meseriaș bun, dar insuficient de titrat pentru a fi în­nobilat cu titlul de „arhitect“) vede o cră­pătură nevinovată în hornul casei moș­tenite de la părinții Alinei. În același timp, Halvard „vede“ cu un ochi interior otrăvit de patimă oportunitatea: dacă s-ar întâm­pla ca vechea casă să ardă într-un incen­diu fără urmări, pe vechile ruine, el, Sol­ness, ar putea să renască; imensa grădină ar putea fi parcelată și Halvard Solness ar pu­tea să construiască în voie, afirmându-se în fruntea breslei sale. Evenimentele de­curg întocmai. Durerea pricinuită de pier­derea casei părintești - a „singurului că­min adevărat“ - îmbolnăvește laptele ma­tern al Alinei care, insistând din „datorie“ să-și hrănească gemenii, își pierde astfel și copiii. Numai Solness (nume înrudit cu „solitudinea“) triumfă. La cei morți se adau­gă și viii care completează corul sa­cri­ficaților: Ragnar Brovik, tânărul talentat, dar periculos fiindcă îl poate detrona, lo­god­nica acestuia, Kaja Fosli, pe care Sol­ness și-o anexează servil, doar pentru a-l păstra pe Ragnar în serviciul lui, și, la fi­nal, bătrânul Knut Brovik, pe care-l lasă să moară neconsolat, refuzând să-i re­cu­noască talentul fiului său.

În acest peisaj arid și devastat de cul­pa­bilități își face apariția o făptură provi­den­țială: Hilde Wangel (Sabrina Iaşchevici), copila în rochie albă, apariția de basm din tinerețea lui Solness care-l aclamase într-un moment de glorie, devenit cu timpul legendă: ziua în care Halvard a pus cu­nu­na pe cel mai înalt turn al bisericii preo­tului Wangel. Ziua misterioasă în care, prin puterea voinței care depășește reali­ta­tea, Constructorul îi promisese copilei că, la capătul a zece ani, se va întoarce pentru a-i dărui „regatul“. Acum, Hilde este o tâ­nă­ră fermecătoare care vine să-i ceară lui Solness îndeplinirea făgăduinței, sub pri­vi­rile suspicioase, incriminatoare, ale Alinei și Doctorului Herdal. Hilde cere impo­si­bilul; ea dorește să-l revadă pe Solness-ul copilăriei ei (oglinda sufletului ei pur), arborând iar cununa pe cel mai înalt turn al noii lui case. Însă pentru asta, Halvard trebuie să-și recapete sufletul. Teama lui proverbială de înălțime s-a transformat în­tr-o „conștiință amețită“, care-i retează deopotrivă zborul interior. Hilde este o făptură a cerului (din care chiar „coboară“ la începutul piesei), o apariție îngerească fiindcă ea se oferă pe sine drept interval în care soții Solness se întâlnesc con­fe­sân­du-i-se, chiar dacă în contratimp. Hilde se apropie de Halvard în chip de femeie și de Aline în chip de copil, moșind restau­ra­rea adevărului până în cele mai mărunte, teribile și inavuabile detalii. Morala lui Ibsen e simplă, la ea se ajunge printr-o operație complicată de îndepărtare, cu precizie chirurgicală, a țesuturilor moarte care s-au depus peste plămada vieții, su­focând-o. Dialogul devine extrem de vi­zu­al prin jocurile scenice ingenioase, într-o coregrafie simplă și expresivă, în care obi­ectele-voci secunde își arată ver­sa­tilitatea: balansoarul în care Aline se strânge ca într-un cocon al morții devine pentru Hal­vard un cerc damnat pe care vrea să-l străpungă („sunt un om viu legat de o femeie moartă“); verticala prin care Hilde coboară iluminând întunericul lui Solness devine traiectorie ascensională pentru Cons­tructorul care, după prăbușire, își sal­vează sufletul.

Viața merge mai departe, după dis­pariția lui Halvard, cu tâ­nă­rul Ragnar în rolul noului cons­tructor. Lumea va continua să se re-construiască, cu fiecare om, cu fiecare năzuință. Dar noi? După de­cantarea impresiilor din seara premierei, cred că-l vom purta multă vreme, ca pe un „geamăn“ providențial și revelator, pe Constructorul Solness, re-creat de Sân­ziana Stoican și Valentin Vârlan pe scena Teatrului Odeon. //