Recuperarea tragediei

Trei ani de la vuietul public al cazului de exorcism pe­tre­cut la Manastirea Tanacu. Ca de obicei, vuietul s-a stins repede, toata lumea si-a pus mainile la urechi, sas­tisita sa vada aceleasi si aceleasi titluri, aceleasi imagini reluate la nesfarsit cu energia mondenitatilor de prost gust. Subiectul a mai revenit apoi, cand si cand, prin zi­are, fara vlaga, pe timpul proceselor intentate preotului si calugaritelor care incercasera sa scoata diavolul din biata Irina Cornici, o fata de 23 de ani. La inceput, pre­o­tul Daniel Corogeanu, cu alura lui dostoievskiana, neli­nis­titoare si senina in egala masura, aparea in ziare si la televizor sub cuvinte teribile: bruta, iresponsabil, crimi­nal. Pe urma lumea s-a obisnuit, a aparut sastiseala ner­voasa (iar?! ca la noi la nimenea etc). Povestea deve­nise un nou motiv de ipocrita autoflagelare nationala, mai ales ca picase si cealalta istorie sinistra: asasinarea pa­rin­telui Roger, staretul comunitatii de la Taizé, Franta, de catre o romanca, si inca sub ochii unei multimi de oa­meni adunati in procesiune catolica. Cele doua cazuri au fost rapid amestecate, in presa romaneasca si stra­ina deopotriva, sub ideea fanatismului care ar pandi trai­rile religioase ale romanilor.

Privind in urma, cel mai ciudat mi se pare consensul. Presa a dat tonul si lumea laica s-a indignat cores­pun­zator, Biserica Ortodoxa Romana a actionat ca si cum ar fi fost de aceeasi parere. Preotul a fost caterisit, lasat pe mana justitiei cu maicutele impreuna, s-au dat comu­nicate de delimitare. Despre manastiri s-a vorbit pe fata ca despre simple adunaturi de oropsiti, saraci cu duhul si, iata, uneori chiar primejdiosi. Biserica a preferat sa lase totul sa se stinga decat sa infrunte o dezbatere in care nu putea fi evitata chestiunea calitatii corpului bise­ricesc. In schimb, n-a fost scapat din ochi acul indicator care trebuia sa indice, cat mai ferm, deschidere euro­peana. Cu acest pragmatism - cam rece, dar nu inabil - s-a putut trece mai departe.

Cazul Tanacu a trecut, apoi, in faza de metabolizare. S-au scris carti, scriitori straini au venit in Romania sa se documenteze asupra acestei ciudatenii cu iz medi­eval (Pascal Bruckner), s-au pregatit scenarii de film, s-au facut piese de teatru. In loc de cicatrizare, pare ca toa­te astea redeschid rana care trebuie, pana la urma, cu­ra­tata ca lumea. Nimic nu mai pare deja rezolvat si cu atat mai putin simplu.

Dan Stanca a ales sa inglobeze povestea in ultimul sau roman, Cei calzi si cei reci, aparut la Cartea Ro­ma­neasca, unde aduce o versiune foarte personala, cu mari libertati fictionale. Aici, preotul exorcist e un dosto­ievskian sadea, ca profil si ca discurs, chinuit de proble­mele moralei crestine, un carturar cu statura spirituala. Alt personaj din roman e jurnalist si, spre deosebire de ma­jo­ritatea reprezentantilor de la noi ai breslei, se fra­man­ta inca daca puscaria e solutia corecta in cazul preo­tului de la Tanacu. Moartea Irinei Cornici trece in planul doi, drama e doar a calugarului stigmatizat pentru exces de zel religios.

Alte doua reconstituiri au mers, intre timp, pe alta a­­bor­­dare: Tatiana Niculescu Bran, jurnalista la BBC, a pu­bli­cat, acum doi ani, un "roman jurnalistic", Spo­vedanie la Tanacu, in care cei implicati isi spun fieca­re versi­unea, relatarile sunt puse cap la cap si intregite cu ob­servatii de tip reportericesc. Atat si nimic mai mult. Re­mar­cabila probitate a reconstituirii n-a scapat nimanui la vremea respectiva, dupa cum a reusit, cred, sa treaca din pagina si apelul apasat la intelegerea faptelor in con­text. Humanitas a publicat, insa, de curand si un al doi­lea volum al jurnalistei, Cartea judecatorilor. Cazul Ta­nacu*, unde sunt refacute din bucati procesele prin ca­re maicutele si calugarul exorcist au ajuns la inchisoare. Aproape simultan, in mai si iulie, la Bucuresti au fost ca­teva reprezentatii cu spectacolul realizat de regizorul Andrei Serban (mai intai la New York, la teatrul La Ma­Ma, si apoi la Odeon-ul nostru), dupa o dramatizare a ce­lor doua carti-reportaj.

Spectacolul lui Andrei Serban e mana cereasca pen­tru cartile Tatianei Niculescu Bran. Lucrand impreuna, re­gi­zor si dramaturg au reusit sa elimine timiditatile car­tilor si echivocurile de interpretare. Tragedia de la Tana­cu isi regaseste statura, eliberata de siluirile limbajului de presa, care s-a intrecut in a pune totul in carca bigo­tismului endemic si a nesimtirii sistemului de sanatate romanesc. De asa ceva, fatalmente nimeni nu se mai sim­te cu adevarat vinovat. Neutralizarea sensibilitatii pu­blice, detasarea teribila a omului de rand de orice scru­pul de participare civica sunt efectele dezastruoase ale ma­joritatii campaniilor de presa de la noi. Raul sunt me­reu ceilalti, ei trebuie infierati, noi, fiecare in parte, nu avem de fapt nimic sa ne reprosam. Reactia civica se rezuma, de ani de zile, la simplul colportaj indignat.

E cu atat mai pretios faptul ca aproximativ 80 de oa­meni au iesit seara de seara din mica sala de la Odeon temeinic zguduiti, impinsi brusc in afara acestui cerc vicios. Intensitatea insuportabila a dramei Irinei Cornici, dar si a celor care au incercat, in zadar, sa o ajute a re­de­venit miezul cazului Tanacu. Incarnati de actori pro­fesionisti, actorii reali si-au primit inapoi, in dozajul onest, bunele intentii si micimile de suflet, lasitatile si scrupulele, amestecul complicat de daruire prost in­­dreptata, de ignoranta si fervoare. Nu e lipsit de sem­nificatie faptul ca (informatie de culise) reactia BOR dupa premiera romaneasca a spectacolului a fost buna. Dreptatea s-a impartit de aceasta data, asadar, ceva mai corect prin arta.

Tatiana Niculescu Bran n-a mers de una singura atat de departe. Cartile ei poarta subtitlul prudent "roman jur­nalistic". Daca maniera de adunare a materialului e cu a­de­varat jurnalistica, si anume in cel mai bun sens al cuvantului, adica minutioasa, pastrand distanta si sus­pendand la maximum judecata, in schimb romanesca nu prea e. In al doilea volum cu atat mai putin, diferenta se poate masura acum mult mai bine, o data cu cartea lui Dan Stanca. Totul consta in lungi interviuri cu pro­ta­gonistii, in care crisparea indusa de agresivitatea presei de informare a trebuit depasita milimetru cu milimetru, dar si in coroborari de documente spitalicesti (foi de ob­servatie, diagrame de asistenta de urgenta, expertize medico-legale, dispozitii de la centru etc.). Din Cartea judecatorilor nu lipsesc trimiterile la cercetarea straina, ca­re descrie in termeni stiintifici mecanismul exor­ci­za­rilor, in cazul transei religioase. Literatura - cata este - e con­vocata numai in rescrierea mai fluenta a marturiilor, in portretele conturate de Tatiana Niculescu Bran dincolo de declaratii, in refacerea verigilor lipsa, cu deosebire in privinta copilariei Irinei Cornici. Tanara era produsul defi­nitiv marcat al unui orfelinat mixt din Barlad, cu tot taca­mul inclus: abrutizare fortata, privare severa de afec­ti­u­ne, agresiune sexuala la vedere, promiscuitate, compor­tament sexual in deruta (lesbianism de pubertate). A ur­mat ce trebuia sa urmeze: decompensare psihica, diag­nosticata tardiv drept schizofrenie si netratata cum tre­buie, recadere fatala si interventia nefericita a metodelor bisericesti: maslu si molifta Sfantului Vasile, adica slujba de alungare a diavolului din om. In sfarsit, moartea tine­rei femei si tot circul declansat in presa.

In cartile Tatianei Niculescu Bran, dar mai ales in dra­ma­tizarea lor, portretele sunt de o finete sobra. Cel al Irinei si al prietenei ei din orfelinat Chita, cu deosebire. Lamurita acum deplin in ce-l priveste pe Daniel Coro­geanu, Tatiana Niculescu Bran spune intr-un interviu re­cent din Adevarul literar si artistic: "Oamenii astia sfinti au facut niste lucruri, el (Corogeanu - n.m.) le face literalmente la virgula si lui nu-i ies… Deci tre­buie sa fi fost pentru el o drama, dincolo de drama de a nu sti ce s-a intamplat…". Cheia personajului a fost gasita in noroiul etichetarilor superficiale: blocarea sim­tului de raspundere strict in zona canonului duhov­nicesc. Totul se intoarce la punctul initial, vulnerabil si de aceea evitat cu indemanare de BOR: problema com­petentei teologice, si psihice deopotriva, a oamenilor bisericii.

Cu spaima melodramei in minte, autoarea se tine cu stras­nicie de cata detasare poate convoca. O singura ex­ceptie, avocata apararii, fiinta marcata de sentimentul ne­no­rocului, ea insasi credincioasa pana la pragul bigo­tismului, prea vulnerabila ca sa castige acest complicat proces. Amanunte numeroase din viata ei personala (o so­ra care murise la 20 de ani in manastire, in conditii mai putin vinovate, dar aparent imputabile, un divort dur, un accident de masina foarte grav chiar in perioada pro­cesului etc.) sugereaza circumstante atenuante, dar nu re­u­sesc decat sa o puna intr-o lumina de mult mai peni­bila inadecvare decat pe Corogeanu insusi. Aici paginile ro­mantioase nu merg, scartaie in falset - si nu sunt putine.

Mai experimentata in cotloanele obscure ale cazului, Ta­tiana Niculescu Bran indrazneste, in aceasta a doua carte, si ipoteze personale, dintre acelea pe care presa - cea mai aroganta dintre instantele care au "judecat" Ta­nacu - le-a ignorat: Irina Cornici ar fi putut fi unul din ca­zurile vindecabile prin ceea ce e definit ca exorcizare. Poate da, poate nu. Cum diagnosticul medical ramane in­cert, sau in orice caz insuficient fundamentat, cum tra­tamentul nu a fost cel adecvat exact din motivul anterior, cum salvarea a venit si a facut ceva ce nu trebuia facut (cel putin asta ar fi deductia amatoristica din informatiile ca­re circula public), nu se poate sti pana la capat cum au stat lucrurile. Un singur lucru pare cert: posedata sau nu, Irina Cornici ar fi putut ramane in viata, cu boala ei cu tot, cu traumele ei ingrozitoare, cu viata ei ca o acuza vie la adresa unui popor pulverizat in milioane de indivizi.

Macar a doua carte despre Tanacu ar fi putut renunta la subtitlul "roman jurnalistic". Valoarea textului e de­parte de a fi literara: ea tine de onestitatea rara a repor­terului. Ce va fi impins spre literatura aceasta laudabila stra­danie jurnalistica este cu siguranta decaderea aproa­pe generala a exigentelor meseriei in presa romaneasca de azi. In zona literarului, jurnalista a identificat, cu sigu­ranta, unica granita securizanta.

PS: Spectacolul realizat de Andrei Serban la New York si la Bucuresti face parte din pro­iectul Academia iti­neranta Andrei Serban, al Institutului Cul­tural Roman. Un remake este programat pentru aceasta toamna, la Paris. Toate montarile reprezinta ate­liere de lucru ale re­gi­zorului cu actori romani si straini, se­lectati prin siste­mul de auditii publice.

* Tatiana Niculescu Bran, Cartea judecatorilor. Cazul Tanacu, cu un cuvant inainte de Andrei Serban, Humanitas 2008, 194 pag.