Recuperări: Horia Lovinescu și cenzura

În luna septembrie a acestui an 2023, la 40 de ani de la dispariție, Teatrul Nottara îl omagiază pe Horia Lovinescu, cel care, dincolo de orice alte aprecieri, a păstorit ca director vreme de 20 de ani destinele acestui teatru. Și le-a călăuzit bine în vremuri complicate, lăsând moștenire o istorie statornicită prin cultură și creații de excepție.

Dar istoria literară și cea a teatrului au încă de pus multe întrebări și de adus clarificări în privința operei lăsate moștenire de acest reprezentant al unei vestite familii de literați: Lovineștii Fălticenilor. Destinul deloc lin al fiecăruia dintre ei a fost special, fie că vorbim despre criticul literar, creator de școală Eugen Lovinescu, despre scriitorul Vasile Lovinescu cu simpatii legionare, despre Monica Lovinescu emigrată în Franța, cunoscută ca voce de prim-plan a postului Europa Liberă. Prin comparație, Horia Lovinescu apare detașat de pluton.

Fire interiorizată, incapabil să ia decizii radicale, frământat până la durere în plan psihologic și existențial, Horia Lovinescu a sfârșit prin a fi un personaj tragic, victimă a regimului în care i-a fost dat să trăiască și care urmărea, dincolo de orice, zdrobirea intelectualilor și înlocuirea gândirii libere cu șablonul omului nou. În plus, purtând stigmatul familiei burgheze din care provenea, repudiată până la excludere de dictatura proletariatului, omul de spirit, fragil și vulnerabil s-a lăsat acaparat de tumultul istoriei pe care n-a fost capabil să o înfrunte înotând împotriva curentului. Pe bună dreptate i se pot reproșa această lașitate și aderarea la sistem. Din slăbiciune? Dintr-un impuls interior și dorința de a se afirma ca scriitor care nu s-ar fi mulțumit să producă operă de sertar? În cele din urmă, figura care se impune, orice s-ar spune, ca fiind aceea a unui scriitor de o aleasă structură intelectuală, cu o cultură solidă și un talent manifestat inegal, ce-i drept, tocmai din cauza compromisurilor, dar cu o putere de fascinație care a produs în lumea teatrului o adevărată emulație. A funcționat intim în spiritul unei gândiri mai degrabă idealiste cu privire la om decât a aceleia materialist-dialectice prin care dogma marxistă încerca să se legitimeze. Iar ca admirator al lui Rimbaud, căruia i-a dedicat un doctorat, a țintit mai sus decât realismul la modă, către psihanaliză și metaforă.

În anul acesta, literele și societatea din România o celebrează la centenar pe Monica Lovinescu, cea mai puternică voce a exilului românesc din timpul regimului comunist, cea care nu a acceptat atitudinea vărului ei, ignorându-l atunci când nu-l condamnă de-a dreptul. Celebra jurnalistă, scriitoare cu un caracter de fier, trăia însă la Paris. În Bucureștiul sufocat de teroare, disidența însemna condamnare pe care, ce-i drept, mulți au îndurat-o.

Horia Lovinescu a ales calea colaborării, de fapt, o autocondamnare chinuitoare și alienantă la o viață dublă, pentru care unii consideră că poate fi expediat astăzi la marginea literaturii și a societății apreciindu-l: cultivat, distant, aplecat în fața regimului comunist cu eleganța unui majordom englez făcând demn concesii rușinoase, iar bătrânețea și-a înecat-o în alcool. Iată o caracterizare ușuratică și care circulă în social media, ca expresie ultimă a superficialității cu care sunt judecați oamenii și faptele de către cei cu ideile preconcepute, pătimașe, maniheiste, care domină orice gândire dogmatică producând nedreptate.

Din fericire, pe măsură ce spiritele se calmează și judecata își redobândește luciditatea, începe să se facă lumină și în cazul Horia Lovinescu. Cu ocazia centenarului scriitorului, tânărul critic Paul Cernat, considerându-l cel mai valoros dramaturg autohton după Camil Petrescu, scria: îl continuă în materie proprie (pe Camil Petrescu - n.n.) fie că abordează scenografii istorice (Petru Rareș) contemporane atemporale (patetica Moartea unui artist, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, Patima fără sfârșit) sau viitoriste (cochetarea cu SF din Paradisul, 1974).

Una dintre cele mai pertinente observații pronunțate cu acest prilej îi aparține scriitorului Vasile Spiridon, care în numărul omagial al României literare nota: Marea problemă a lui Horia Lovinescu a fost nu atât cenzura, cât autocenzura.

Mă alătur acestei observații întru totul îndreptățite în ceea ce privește propria creație. În privința programului repertorial al Teatrului Nottara (1964-1983), putem vorbi însă de un veritabil curaj, având în vedere că în perioada directoratului său, acest teatru s-a manifestat ca unul dintre polii culturali de ținută intelectuală aleasă ai țării. Pe afiș străluceau mari titluri și mari autori, de la Shakespeare la Dostoievski și Cehov, de la Paul Claudel și O’Neill la Michel de Ghelderode și Eugen Ionescu. Remarcabilă era și preocuparea pentru experiment (vezi proiectul Atelier 333). Iar ca teatru, care și-a apărat valorile artistice atrăgând cei mai îndrăzneți și talentați regizori și actori, Nottara a fost în vremea lui Lovinescu favorabil păstrării și protejării condiției demne, cultural-artistice a artei teatrului, într-o epocă în care propaganda veghea din umbră, slăbindu-și doar aparent dictatul.

Cum devenise posibil acest lucru? Mai întâi pentru că, prin scrierile sale anterioare, mai ales cele care-l incriminează ca slujitor al regimului (Lumina de la Ulmi, Citadela sfărâmată, Hanul de la răscruce), Lovinescu păcălise într-un fel, barând printr-un ton forțat și o derută funciară a personajelor mesajul aparent pe linie al acelor piese. Alegându-și, în general, personaje din rândul intelectualilor, Horia Lovinescu trăia odată cu ei drama celor care făceau efortul unei adaptări de supraviețuitori, asumând formal teme și lozinci care altfel n-ar suna atât de fals. La urma urmelor, Citadela sfărâmată înfățișează drama unei întregi societăți și mai ales a intelectualilor, care fac opțiuni nu întotdeauna sincere când nu aleg ca Matei, nihilistul familiei, să se sinucidă. Din perspectiva celui lovit ca și familia Dragomirescu în fibra sa existențială, Horia Lovinescu nu avea cum să fie de partea savantei Dinescu din această piesă, cu optimismul ei de paradă, decât ca să-și mascheze biografia și să-și salveze propria piele. Și-a salvat-o nu doar pentru el, în cele din urmă, pentru că, având încrederea mărimilor printr-o ipocrizie jucată sub masca indiferenței, reputatul director și om de cultură de pres­tigiu internațional (a fost președinte al Pen-clubului) a protejat teatrul de imixtiuni grosolane, găzduind în plus premiere cu mesaj politic primejdios ca Hamlet, în regia lui Dinu Cernescu, Karamazovii, după Dostoievski, în regia lui Dan Micu, și dramatizarea proprie sau acel unicat lovinescian, piesa numită inițial Cain și Abel și jucată sub numele Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, o parabolă cu semnificații existențialiste în care simbolul biblic fecundează mitologia contemporană. Intelectualismul lui Horia Lovinescu criticat de unii comentatori a fost nu o dată colacul de salvare chiar și când într-o piesă ca Orașul viitorului își forțează eroul să adere la viziunea clișeizată și compromisă a omului nou, sugerând chingile care încorsetează gândirea scriitorului și făcându-l să eșueze în discursuri dogmatice, delirante. Povestea acestei piese însă, scrisă spre sfârșitul carierei și jucată în 1981 la Bulandra, când la Nottara același Lovinescu se preocupa să aducă în luminile scenei frângerile sufletești ale unui gânditor de factura lui Ivan Karamazov, merită studiată ca un caz extrem de fractură etică (vezi estetica Monicăi Lovinescu). Mai ales când în legătură cu această piesă se spune/se știe că scriitorul a cerut părerea, în scris, însuși președintelui țării (?!).

Aceste reprimări succesive, de tipul autocenzurii din scrisul său, mai ales din prima perioadă (1953-1974), ilustrează efortul de adaptare la un regim contra naturii și rezistența venită din fondul uman și intelectual al scriitorului dă o anumită tensiune pieselor sale, pe care cei care le privesc superficial denotă aceeași cecitate ca a cenzorilor regimului.

Nu doar în privința pieselor sale Horia Lovinescu a avut de luptat cu cenzura, ci și în privința acelor spectacole după piese ale colegilor săi, unii mai tranșanți ideologic precum Adrian Dohotaru (vezi cazul Insomnie), pe care le-a apărat cu prestigiul și funcția sa.

Teatrul Nottara, care-l omagiază în aceste zile pe Horia Lovinescu prin evocări, mărturii și o reprezentație online, a ales din opera dramatică a acestuia piesa Ultima cursă. Un text din categoria celor minore scris ca un respiro între piesele grele, care a avut premiera în 1974, la Nottara evident, unde i s-au jucat mai toate creațiile, avându-i protagoniști pe Ștefan Iordache și Emil Hossu, alături de Melania Cârje, Marga Barbu, Dorin Varga, Ion Punea, în regia lui George Rafael. Despre rațiunile alegerii de acum, noua echipă condusă de regizoarea Sânziana Stoican oferă explicații conjuncturale legate de tematica sportivă a piesei.

Își așteaptă rândul la... reinterpretare titluri mai solide precum Jocul vieții... Al patrulea anotimp, Și eu am fost în Arcadia și, de ce nu, mult comentata Citadelă sfărâmată, care rămâne o frescă de epocă, semnificativă pentru frământările intelectuale și sociale din România postbelică, în prag de bolșevizare.

Ascultându-l din depărtarea timpului pe Alexandru Paleologu, prietenul scriitorului, într-o mărturie încredințată monografiei Teatrului Nottara Viața pe o scândură a subsemnatei (anul 2000), îmi pare că îl aud pe Lovinescu însuși: L-am cunoscut prin 1949, poate mai înainte chiar, perioadă în care eram deja RPR, dar nu toată lumea fusese cooptată, în sensul colaborării, cu noul regim. Unii n-aveau chef să o facă din rațiuni de consecvență. Nu știu dacă la mine asta ținea de consecvență sau de lene. Mi se părea insuportabil să scrii ceva ce nu te interesează și nu-ți place. Clar că nu aveam nicio șansă să mă manifest, cel puțin în public, în ceea ce credeam că e meseria mea. Și trăiam așa incertitudinea lipsei de perspectivă pentru o durată imprevizibilă, desigur lungă. Deși credeam atunci că... vin americanii. La aceeași stare de spirit l-am cunoscut pe Horia Lovinescu (…). După un an, eu am intrat în clandestinitate. Securitatea mă căuta și a trebuit să dispar. Am stat 6 ani ascuns, unul în București și 5 la Câmpulung. Acolo am aflat că Horia Lovinescu spărsese gheața scriind o piesă de teatru, Lumina de la Ulmi, apreciată ca fiind de nivel intelectual, altul decât al repertoriului de atunci, și că a devenit un autor jucat. Discutat. A fost și contestat. Unii au considerat că are rămășițe idealiste și decadente, deși avea o teză marcat antiburgheză, dar nu în termenii în care se vorbea atunci. Asta nu m-a dezamăgit prea mult. //

Horia Lovinescu și Ștefan Iordache, actorul lui fetiș