Recurențele memoriei: Temnița lui Ion Diaconescu

Fenomenul Gulagului, ca sistem concentraționar de exterminare a adversarilor politici conceput de I.V. Stalin și impus în mai toate țările lagărului socialist, a adus sub lumina tiparului, într-o firească recuperare morală a adevărurilor istoriei noastre recente, după 1990, cărțile lui N. Steinhardt (Jurnalul fericirii), Virgil Ie­run­ca (Fenomenul Pitești), memoriile lui Paul Goma (Gherla, Ostinato, Patimile după Pitești), Evadarea imposibilă a Lenei Constante, memoriile Elisabetei Ri­zea, ale Aniței Nandriș-Cudla etc. Unele dintre acestea sunt astăzi rarități editoriale: Prin Gulagul valah (1995), a lui Vasile Scutăreanu; Copiii Gulagului. Cronică a copilăriei oprimate (2000), a lui Sergiu Grossu; Arhipelagul Gulag (2008), a lui Al. Soljenițîn; Gulagul în conștiința românească (2005), a Ruxandrei Ce­se­rea­nu; Arhivele Totalitarismului (2015), editată de Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului etc. Într-o atare amnezie culpabilă, reeditările se fac prea rar, fie și în ciuda tot mai evidentei nevoi de istorie adevărată a generațiilor tinere.

Simțind această carență, cunoscuta filologă și publicistă Rodica Lăzărescu, redactor-șef la Pro Saeculum, reia într-o a treia edi­ție volumul Temnița. Destinul generației noastre (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018) cu memoriile penitenciare ale liderului țărănist Ion Diaconescu, la șapte ani de la trecerea sa în neființă. Volumul, în redactarea Rodicăi Lăzărescu și a lui Marius Mureșan, apare în condiții grafice remarcabile, cu o copertă sobră, expresivă, realizată de Ilinca Šeda-Lăzărescu și cu o postfață a Marilenei Lăzărescu, nepoata celui comemorat.

Personal, am avut câteva ocazii să-i fiu aproape lui Ion Diaconescu în vremea când eram jurnalist la România liberă, în timpul guvernării Convenției, și când confruntarea cu rămășițele subtil reabilitate ale fostei Securități și ale nomenclaturii comuniste ‒ sprijinite pe politica ambiguă a lui Ion Iliescu, Brucan, Mă­gu­reanu și alții ‒ cunoștea acutizări spontane și forme surprinzătoare. O amenințare rămânea așadar și Rodica Lăzărescu o nota undeva, reproducând o maximă celebră a lui Winston Churchill: „când vulturii tac, papagalii încep să trăncănească“. În astfel de condiții, un lider țărănist de la Turnu Măgurele fusese arestat de procuratură și era trimis în judecată cu un dosar bine ticluit. Ion Diaconescu a venit atunci la proces, asigurându-i apărarea învinuitului cu mai mulți avocați conduși de Nicolae Cerveni, iar înscenarea a fost demontată și arestatul a fost eliberat chiar la finalul ședinței de judecată.

Din păcate, Ion Diaconescu, asemenea atâtor personalități ale vieții politice, ale intelectualității noastre interbelice, căzute sub teroarea regimului stalinist, instaurat după cel de Al Doilea Război Mondial, nu avusese parte de o apărare pe măsură și cu atât mai mult de o astfel de soluție. Pentru elita politică interbelică au urmat ani grei de temniță, numeroși intelectuali, cum se știe, au sfârșit sub cele mai dezumanizante tratamente în gulagurile de la Jilava, Aiud, Gherla, Sighet, Pitești, Râmnicu Sărat, Ocnele Mari sau la Canal. O mărturie în Memorialul Durerii, rememorare dreaptă a istoriei recente, a venit chiar din partea supraviețuitorilor unor torționari celebri – singura retorsiune fiind însuși răgazul de a pune pe hârtie, în libertate, memoria acelor barbarii și a figurilor hidoase ale unor Gheorghe Enoiu, Gheorghe Crăciun, Alexandru Vișinescu, Alexandru Nicolski (Boris Grünberg), Ion Ficior și mulți alții. Cartea lui Ion Dia­co­nescu ‒ autorul avea memoria vie a întâmplărilor și a amănuntelor ‒ se înscrie, așadar, în memorialistica Gulagului ca gen literar afirmat în anii de după prăbușirea comunismului în mai toate țările fostului lagăr socialist.

Temnița. Destinul generației noastre este astfel un consistent jurnal al nefericirii (peste 500 de pagini) care se întinde pe durata a 17 ani, din care 15 trecuți efectiv prin temnițele de la Aiud, la Baia Sprie, din nou la Aiud, la Cluj, la Râmnicu Sărat și mai apoi alți 2 ani petrecuți cu domiciliu obligatoriu în Valea Călmățui (Rubla) din Bărăgan. O psihologie a durerii (limba circumstanțializează semantic cu tensiuni diferențiate: mâhnire, amărăciune, tristețe, suferință, chin, tortură) ia în calcul o firească gradualizare ca ipoteză de lucru, însă, atunci când este vorba de trăirile unui deținut politic, ar fi o impietate să le vedem din această perspectivă: temnița comunistă, când nu se oprea numai la dezumanizare, avea un singur orizont ‒ exterminarea. În consecință, niciuna dintre suferințe nu era mai mică decât alta și nicio întâmplare nu era mai puțin gravă decât alta, dacă privarea de libertate ar fi însemnat doar penitență.

Deținutul politic, sub tratamentul torționar al reeducării (de pildă), nu minimaliza groaza ca atare nici sub flagelările barbare, iar boala și moartea însemnau un sfârșit mai bun, iar nu o nedemnă sinucidere. Aprehensiunile deținutului politic reușeau totuși să nu mai atingă extreme, ci să rămână la același nivel de tensiune – o condiție tainică a supraviețuirii decelată în tăcere. Relatările fostului deținut sunt cât se poate de interesante și totodată probează și un discurs bine exersat, el urmărind cu fidelitate evenimentele cât se poate de bine memorate, presărate cu nume, cu riguroase datări și cu amănunte care nu puteau să nu fie reținute. Iată, de pildă, cum se relatează situația distroficilor din zarca Aiudului: „De fapt nu putea fi vorba de infirmeria propriu-zisă a penitenciarului, care consta din vreo două camere și care n-ar fi putut cuprinde sutele de distrofici din zarcă și miile de deținuți din celelalte secții ale penitenciarului. Toată operația s-a rezumat la redistribuirea noastră în alte celule din zarcă pe ușa cărora s-a fixat, în grabă, câte o etichetă mare cu inscripția «infirmerie». Aceasta, ca dovadă a grijii pe care conducerea o manifesta față de soarta unor muribunzi. În rest, nimic nu s-a schimbat“ (p. 114).

ION DIACONESCU - Temnița. Destinul generației noastre (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018, 524 pag.)

Altfel, condițiile erau la limita supraviețuirii: „Treceau și câteva zile la rând fără să vedem o scânteie de foc. Și, după cum se știe, anul acela 1953 spre 1954 a fost o iarnă foarte lungă și nespus de grea. Am trăit toți, cei 81 de deținuți foști mineri, cu lanțuri la picioare, îmbrăcați în zdrențe, stând și dormind pe rogojini pe jos, fără foc și cu hrană mizerabilă [p. 217]. În plus, se mai adăugau și desele anchete. Scoaterea la anchetă părea însă, după felul cum se manifestau ofițerii, o sarcină extrem de importantă. Ni se puneau cu multă atenție ochelari negri ca să nu putem zări nimic, ni se atrăgea atenția că n-avem voie să scoatem vreo vorbă sau să facem vreun zgomot special cât dura deplasarea până la biroul de anchetă și apoi eram împinși din spate cu mâna“ (p. 300).

Oricum, declarațiile rămâneau și ele tot o formă de presiune psihică, din moment ce se dădeau în condiții de sfidare a procedurilor legale: „Spre deosebire de vechile anchete, când inculpatul scria interminabile declarații răspunzând astfel la întrebările care i se puneau, de data aceasta eu nu scriam nimic. Atât întrebările maiorului, cât și răspunsurile mele erau consemnate de grefier în procesul-verbal pe care-l redacta și pe care, la urmă, eu trebuia să-l semnez“ (p. 301). Acestea, bătăile, lipsa unei asistențe medicale minimale, munca epuizantă și mai ales înfometarea îi debilizau pe deținuți, încât o scenă din colonia de la Baia Sprie ar putea să pară, altfel, neverosimilă: „Cineva a descoperit pe o masă un castron mare cu ulei comestibil; resturile de pâine, înmuiate în acest ulei, au constituit un adevărat deliciu. Eu am observat, pe fundul castronului, un fel de zgură, dar asta n-avea nicio importanță. Mai târziu, când au intrat în sala de mese deținuții veniți de la mină, am văzut cum aceștia își băgau mâinile crăpate în castronul cu ulei ca să le tămăduiască“ (p. 124).

Abandonul de sine, renunțarea la orice principiu moral, depersonalizarea ținteau dezumanizarea deținutului, întoarcerea lui la instinctele primare, la obediență necondiționată, așa încât clipa eliberării, pentru cei care o mai apucau, avea încărcătură compensatorie năucitoare: „Odată echipat, grefierul mi-a înmânat ordinul de eliberare, iar gardianul mi-a ordonat scurt să-mi iau geamantanul și să-l urmez repede, că vine trenul, drumul până la gară urmând să-l facem pe jos“ (p. 455).

Și totuși, formațiunea etică, exigențele față de sine, credința și nădejdea nu puteau fi atinse nici măcar în condițiile Gulagului comunist, așa încât Ion Diaconescu, de la concedierea lui în 1947 de la Minsterul Economiei, cu înscenarea de la Tămădău, cu lungul șir de ani și de temnițe, cu deportarea în Bărăgan, cu supravegherea riguroasă după întoarcerea în București, avea să declare și să probeze în liberate (coperta IV): „Mi-am închinat întreaga viață pentru triumful unor principii. Pentru ele am militat în tinerețe, în numele lor am intrat în temniță... Nu știu dacă eu sau generația mea vom apuca să trăim ziua de împlinire a acestui crez... Am convingerea că, totuși, această zi va veni cândva și suferința noastră nu va fi fost zadarnică“. //