Recursul la clasicism și dansul modern

Giselle, cea mai recentă premieră a baletului ONB, continuă preocupările conceptuale menite să aducă în prezent teme și balete clasice în viziuni înnoitoare, potrivite cu timpul contemporan.

Cu câteva luni în urmă, Opera Națională Bu­curești (ONB) aducea la rampă, sub ins­pirata îndrumare a coregrafului de origine daneză Johan Kobborg, care conduce an­sam­blul de balet la ora ac­tuală, un triptic într-o mă­sură anume semnificativ. Alcătuit din trei balete di­ferite ca proveniență și fac­tură, spectacolul sugera în concentrat tendințele de preocupare în domeniu ale echipei de coregrafi și ba­lerini care au reformat în ultima vreme scena ONB. Primul pe afiș, Classical Symphony, cu muzică de Serghei Pro­ko­fiev și coregrafia lui Yuri Possokhov de la Balșoi Teatr, cel care a semnat premiera mon­dială a lucrării la San Francisco Bal­let în anul 2010. După cum declară prim–balerina Bianca Fota, „Classical Symphony este un balet foarte greu din punct de vedere tehnic, foarte rapid“. Calificat drept experimental, acest balet și crea­to­rul său punctează în direcția inovației și a tendințelor moderne care consacră in­te­resul pentru valorificarea energiei și di­na­mismului din mișcarea dansatorilor.

Imagine din spectacolul Giselle de la Opera Naţională Bucureşti (foto: Cristian Lăzărescu)

Și mai surprinzător, Petite Mort, cu mu­zică de Mozart și coregrafie de Jiří Kylián, dansatorul ceh devenit coregraf de avan­gardă la Londra și apoi pe toate me­ri­dia­ne­le planetei, adept al unei filosofii noi apli­cate baletului, inclusiv acestuia. Petite Mort, spune Kylián, „este o modalitate poe­tică... pentru a descrie extazul unui act sexual, descris ca o mică moarte. Mi-am ba­zat coregrafia pe două mișcări lente ex­trase din două concerte pentru pian ale lui Mozart. Le-am desprins de miș­cările rapide, lăsându-le ca pe niște bus­turi mutilate... ca niște torsuri antice, fă­ră brațe și picioare, incapabile să mear­gă sau să se îmbrățișeze“. Însoțit de sce­nografa Joke Visser, cu care colaborează de aproape două decenii, Kylián exprimă în această sinteză o tendință fecundă a ba­le­tului modern, clădit pe te­meliile clasicismului, dar adaptându-și mijloacele rit­murilor și gândirii actuale. În scena goală, crinolinele negre lipsite de corp do­mi­nă o vreme imaginea unei lumi care, în goana ei după extaz, uită că e supusă mor­ții. Se face în acest fel o tre­cere discretă spre cel de-al treilea moment dedicat ba­letului Marguerite și Armand, compus de Sir Frederick Ashton pe muzica lui Franz Liszt. Tot despre pasiune e vorba acum în termenii unui balet conceput în stilul său inconfundabil de Sir Ashton, creatorul șco­lii engleze moderne de balet (1904-1988). Un creator de stil preocupat, cum singur mărturisește, „de ceea ce este spiritual și etern mai puțin decât de ceea ce este ma­terial și temporar“. Cei care au avut pri­vi­legiul să o admire la premiera acestui ba­let pe celebra Alina Cojocaru, prim-ba­le­rină la Baletul Național Englez, cu statut de invitată permanent la ONB, au putut aplauda transpunerea în realitate a acestui vis al marelui coregraf, expus aici într-o formulă concentrată despre care și cu­nos­cuta balerină vorbea cu prilejul premierei: „Lucrarea lui Ashton prezintă povestea (Damei cu camelii, n.n.) într-un mod foarte compact. Pentru public totul se de­rulează repede, de aceea dansatorul tre­buie să realizeze ce se petrece cu per­sonajul în afara scenei, în culise“.

Cea mai recentă premieră a baletului ONB, în mod fericit reformat de Johan Kob­borg, continuă aceste preocupări con­ceptuale menite să aducă în prezent teme și balete clasice în viziuni înnoitoare, po­trivite cu timpul contemporan. Giselle este, în acest sens, cel mai potrivit exem­plu, această creație fiind ea însăși ati­tu­dinea unei rupturi la granița dintre cla­sicismul iluminist și romantismul cel mai avântat. Povestea țărăncuței îndrăgosite de un prinț, pentru care își dă viața, atră­gându-l și pe acesta în lumea fantomatică a umbrelor, a traversat epocile, iar co­regrafia lui Marius Petipa, dimpreună cu muzica lui Adolphe Charles Adam nu pă­reau a putea fi clintite din poziția lor sta­tuară. Alegând să monteze acest balet în anul de grație 2015, Johan Kobborg, de la Baletul Regal londonez, și Ethan Stiefel, fost director la Baletul Regal din Noua Ze­e­landă, nu s-au gândit la o reproducere tel quel a structurii clasice. „Sunt in­te­re­sat să reiau și să reconstruiesc balete cla­sice, de mare întindere, scrie Ethan Stie­fel în excelentul caiet-program al spec­tacolului, într-un fel care să le respecte in­tegritatea, esența producției originale. În același timp, poți să lucrezi cu pro­gresele tehnicii de balet și chiar cu pro­gresele tehnicii de scenă.“ Într-adevăr, ceea ce percepe cel dintâi spectatorul ca modernitate este, evident, decorul lui Howard C. Jones, costumele Nataliei Ste­wart, eclerajul lui Ionuț Pruteanu, im­primând spectacolului, mai ales în partea a doua, un mister, o metafizică anume. Deși oarecum decorativă, ambianța sce­nică impune prin unele elemente de decor de factură romantică (rădăcini de arbori, cadre sepulcrale) printr-o lumină ta­mi­sată, care creează magia necesară apa­rițiilor ireale din partea a doua, când actiunea se mută pe tărâmul celălalt. Prin contrast, partea întâi păstrează tonul pas­toral al lucrării, înveselindu-l cu energie în plus prin verva și elanul dansatorilor par­ticipanți la nunta campestră unde Gi­selle îl întâlnește pe prințul Albert. In­ter­ferarea spiritului modern este discretă, par­titurile rămânând pentru dansatori ace­leași probe de încercare, cum remarcă și coregraful Kobborg: „personajele iconice din această lucrare constituie un test și o provocare pentru orice dansator...“. Pentru aceste considerente distribuția îi rulează în rolurile principale pe mai toți prim-balerinii și soliștii ansamblului, de la Bianca Fota, Cristina Dijmaru, Sena Hi­daka (debutantă în rol) până la Dawid Trzen­simiech, Robert Enache, Barnaby Bi­shop, care acoperă linia întâi masculină. De altfel, întregul ansamblu din plin so­li­citat în această creație, de la soliști la corp ansamblu, se remarcă prin coerență, vir­tuo­zitate și aleasă contribuție artistică, urmare a unei bune îndrumări și a unei re­ale coeziuni care s-a consolidat în ultima vre­me.