Pe aceeași temă
Pentru cei care-si cauta modele in randul scriitorilor, modele deopotriva estetice si morale, Herta Müller este cu certitudine unul dintre ele.
Stabilita in Germania din 1987, laureata a numeroase premii literare germane si internationale, scriitoarea nu se bucura inca de recunoasterea cuvenita in lumea literara romaneasca (cu exceptia Institutului Cultural Roman, care a avut-o invitata oficiala, in luna februarie), poate ca si alti scriitori romani exilati, perceputi ca alienati fata de cultura romana, si poate si din cauza apartenentei la minoritatea svabeasca din Banat. In realitate, ceea ce o "indeparteaza" pe Herta Müller ar trebui, dimpotriva, sa o apropie, pentru ca scriitoarea s-a autoexilat in urma hartuirii sistematice a Securitatii (concedierea din serviciu, refuzarea publicarii manuscriselor, interogatorii, amenintari cu moartea), iar opera ei s-a concentrat mai apoi, aproape in exclusivitate, pe tema dictaturii comuniste. In sfarsit, Romania ii datoreaza minoritatii de svabi din Banat una dintre putinele miscari de protest impotriva dictaturii, in anii 1972-1975, prin Grupul de Actiune Banat, format, de altfel, din scriitori (Richard Wagner, William Totok, Johann Lippet, Ernest Wichner s.a.).
Desi debuteaza literar in 1982, Herta Müller nu incearca sa-si adapteze literatura vremurilor si se numara printre aceia care au ales libertatea, chiar daca stabilirea in Germania nu e perceputa ca o repatriere, ci ca o plecare "in bejenie": "Nu voiam sa parasim tara. Nu voiam sa ne urcam nici in Dunare, nici in aer, nici in trenuri de marfa…". Atitudinea scriitoarei este radicala in aceasta privinta, contrastand cu deja celebra teorie a "rezistentei prin cultura": "Un singur individ cazut victima unui regim e mai important decat o opera literara", marturiseste ea intr-un interviu recent din revista Observator cultural.
Herta Müller scrie in limba germana, dar continutul si spiritul cartilor sale este romanesc, prin abordarea unei problematici acut romanesti.
Animalul inimii (Polirom, ed. a II-a, 2006), premiata, in 1998, cu prestigiosul IMPAC Dublin Literary Award, nu este un roman, ci un poem in proza. Scriitoarea a marturisit ca l-a scris in amintirea prietenilor ei romani "care au fost ucisi in timpul regimului Ceausescu".
Nu exista intriga si actiune, ci o succesiune de scene esentializate, frapante prin nota tragica. Romania de dinainte de 1989 este transfigurata intr-un taram ale carui repere sunt arhetipale: satul (loc de origine, sarac si tot mai depopulat), orasul (cu fabrici abrutizante si sediu al politiei politice) si razboiul (de unde vin Tatii, ca un repros amar).
Strazile orasului sunt bantuite de figuri de nebuni: barbatul cu papion negru, care-si asteapta sotia, cu un buchet de flori uscate, sotie iesita de mult din inchisoare si moarta intre timp, apoi filozoful care vorbeste cu stalpii de telegraf si cu copacii, surdomuta care e violata sistematic de necunoscuti, batrana cu palarie din hartie de ziar, care trage dupa ea o sanie cu ziare impaturite.
Cei care nu innebunesc au doua variante: sa aplaude, asa cum fac studentii, in Aula, la exmatricularea din facultate si excluderea din partid a Lolei, ca pedeapsa pentru ca-si pusese capat zilelor! Sau sa supravietuiasca intr-o clandestinitate relativa, precum naratoarea si prietenii ei, Kurt, Georg si Edgar. Ei scriu poezii, fac fotografii cu detinutii care-s dusi pe santiere, isi scriu scrisori in care pun doua fire de par, pentru a verifica, prin absenta sau prezenta acestora la destinatie, daca Securitatea le-a desfacut plicurile. Isi ascund cartile, caietele si fotografiile intr-o casuta dintr-o gradina salbatica. Autoritatile ii descopera si incep sa-i hartuiasca. Reprezentantul autoritatilor e capitanul Piele, al carui nume e simbolic pentru felul in care Securitatea se raporteaza la victimele sale: cat mai aproape posibil!
Desi Herta Müller evoca anii studentiei, dictatura deformeaza totul, deturnand insasi tineretea de la valorile ei firesti. Camera de la camin e numita "patratul", loc de moarte deja, pentru ca Lola e gasita acolo spanzurata, in dulap, si de agonie, pentru naratoare: "in patratul fetelor nu mai intram decat sa dorm, dar nu dormeam. Capul meu devenea transparent cand il culcam pe perna, in intuneric. Fereastra era luminata de la felinare, imi vedeam capul in geam, radacinile parului semanate ca niste cepsoare in pielea capului meu. Daca ma intorc, o sa-mi cada tot parul. A trebuit sa ma intorc ca sa nu mai vad fereastra".
Autoarea nu mizeaza pe descrieri socante, ci pe sugestie, pe atmosfera. Aceasta din urma este apasatoare si are gustul unei nelamurite (dar probabil fatale) amenintari, foarte asemanatoare aceleia din anumite filme ale lui Ingmar Bergman, de exemplu.
Singurele realitati care detin o greutate net superioara oamenilor de rand sunt figura dictatorului - "Fiecaruia ii trecea cadavrul dictatorului prin minte ca propria lui viata distrusa. Toti voiau sa traiasca mai mult decat el" -, politia politica - "Supraveghetorii isi dovedeau zelul prin numarul dusmanilor" - si frica, sentimentul care patrunde pana-n maduva oaselor. Neputand sa-si traiasca viata, oamenii sunt coplesiti de frica, pana la a deveni niste musafiri incolori si inodori in propriile lor trupuri si destine: "Pentru ca ne era frica, Edgar, Kurt, Georg si cu mine eram in fiecare zi impreuna. Sedeam impreuna la masa, dar frica ramanea atat de personala in fiecare cap, exact cum o aduseseram cu noi, cand ne-am intalnit. Radeam mult ca s-o ascundem de ceilalti. Dar frica isi pierde urma. Cand iti stapaneste obrazul, se strecoara in glas… Zace libera in jurul tau, o poti zari pe lucrurile din preajma".
Interogatoriile de la Securitate, facute de capitanul Piele, sunt prezentate intr-un stil eliptic si "rece", adecvat rememorarii unei traume: "Capitanul Piele avea poezia scrisa pe o foaie de hartie. A mototolit foaia, cainele Piele a latrat. Kurt a trebuit sa deschida gura si capitanul Piele i-a varat foaia pe gat. Kurt a trebuit sa manance poezia. In timp ce manca, se ineca. Cainele Piele se dadu de doua ori la el. Ii rupse pantalonii si-l zgarie pe picioare. A treia oara cainele Piele l-ar fi muscat cu siguranta, fu Kurt de parere. Dar capitanul Piele spuse obosit si calm: De-ajuns, Piele. Capitanul Piele se vaita de durerile lui de rinichi si spuse: Ai noroc cu mine".
Capitanul are, deci, un dublu in figura cainelui, pe care-l foloseste in interogatorii, dar si in filaj, iar fraza "Ai noroc cu mine" este repetata, la interogatorii, in fata fiecaruia dintre cei patru prieteni, ca mijloc pervers de intimidare. Metodele capitanului Piele sunt desprinse dintr-un manual (nescris?) de tortura sofisticata: "Edgar trebui sa stea timp de o ora nemiscat la colt. Cainele Piele se asezase in fata lui si-l privea fix. Limba ii atarna afara din gura… S-ar fi repezit la tine la cea mai mica miscare".
Descrierea nuda, in fraze scurte si lipsita aparent de emotie, are, de fapt, cea mai mare forta de sugestie: "Georg trebui sa se intinda pe burta si sa-si innoade bratele la spate. Cainele Piele il mirosi la tample si la ceafa. Pe urma ii linse mainile… Cand Georg intrase pe usa, ciclama nu avea decat o floare. Cand i s-a dat drumul sa plece, avea doua flori".
Georg e primul care emigreaza in Germania. Dupa ce este concediat si batut in plina strada, nu-i e primita nici reclamatia impotriva batausilor, la tribunal. I se spune ca sufera de "lene, de imaginatie si de mania persecutiei" si ca "fara motiv, nu e nimeni luat la bataie". Dupa ce face cerere de pasaport, le spune prietenilor sai: "Acum ma simt mai bine, aproape sunt un om". Dar la cateva luni dupa sosirea in Germania, Georg se va sinucide. Taramul libertatii nu-l mai poate salva, distrugerea lui ca individ fusese ireversibila, cu alte cuvinte, e prea tarziu. Naratoarea percepe aceasta moarte ca pe o crima a regimului comunist.
Dizolvarea legaturilor firesti dintre oameni, in dictatura, este surprinsa si prin transformarea Terezei din prietena in delatoare. Dupa ce naratoarea se afla deja in Germania, Tereza o viziteaza, dar aceasta vizita e posibila cu pretul metamorfozei ei in informatoare a capitanului Piele. Naratoarea este, astfel, obligata sa intrerupa orice legatura viitoare cu ea.
Celalalt prieten care se sinucide, de data asta in Romania, este Kurt. O alta crima. In fata fotografiilor facute de Kurt, naratoarea si Edgar, care supravietuiesc, in Germania, prizonieri ai unei tinereti furate (si ai unei vieti marcate pentru totdeauna), isi amintesc, cuprinsi de mutenie, de prietenii lor, intr-o tacere grea, desigur, pentru ca dictatura a distrus insasi puterea evocatoare a limbajului: "Cand tacem, suntem dezagreabili, spuse Edgar, cand vorbim, devenim ridicoli". Cartea incepuse cu aceeasi fraza, cercul se inchide.
Dilema Hertei Müller este urmatoarea: sfasiata intre necesitatea de a scrie despre o experienta traumatizanta, pe de o parte, si intruchiparea ei foarte nesatisfacatoare, intr-un "discurs", scriitoarea alege sa scrie… ca nu poate sa scrie asa cum s-ar fi cuvenit. Neputinta limbajului de a evoca Raul, dezarticularea lui pe alocuri sunt, insa, o alta modalitate, expresiva à rebours, de a evoca, totusi, Raul. Din timpul negru al dictaturii, siluetele subtiratice, curajoase, dar si vulnerabile ale lui Kurt, Edgar, Georg si naratoarei, mereu impreuna, raman cel mai pregnant in memorie, iar cartea capata tonul unui recviem, in amintirea unor frumosi tineri (deja) disparuti…
Herta Müller, Animalul inimii, Ed. Polirom, editia a II-a, 2006
