Pe aceeași temă
Probabil că peste o jumătate de secol se vor scrie lucrări de licență, dacă nu chiar de doctorat despre viața și opera fascinantului Robert D. Kaplan. Cariera și scrierile sale au influențat serios modul Americii de a privi lumea (inclus de revista Foreign Policy într-un top 100 al celor mai influenți gânditori contemporani). Cine ar fi crezut că un analist geopolitic atât de valoros este (sau poate tocmai de aceea) și un călător convins, de cursă lungă și că el a trecut de mai multe ori prin România, descriindu-și uimitoarele peripeții din țara noastră. În Fantomele Balcanilor (1993)1, carte care a cunoscut un mare succes, Kaplan își descrie experiențele balcanice, avute într-o perioadă foarte tulbure (1989-1990), iar în La răsărit, spre Tartaria. Călătorii în Balcani, Orientul Mijlociu și Caucaz (2002)2, atunci când a trecut din nou prin România, în 1998, remarcând schimbările față de situația tulbure și teribilă din anul 1990. În primul volum nota: „Românii se consideră un popor latin, care vorbește o limbă latină, aruncat într-un ocean zbuciumat de slavi și uitat de restul lumii latine“ și „Modelul istoric al României, așa cum a confirmat revoluția anti-Ceaușescu din 1989, rămâne același: lungi perioade de docilitate întrerupte de izbucniri de violență scurte, dar spectaculoase“. Kaplan a călătorit în lumea largă pentru a înțelege. Dar în ultimul său volum el aplică această rețetă în sens invers: călătorește în interiorul Statelor Unite pentru a redescoperi puterea, sensul și măreția (uneori pierdută sau doar erodată de noile circumstanțe geo-politice internaționale) Statelor Unite. Cartea este fascinantă*. Kaplan a întreprins acest lung voiaj cu mașina (i-a luat o lună!), în anul 2015, de pe o Coastă (de Est, de unde este originar) către cealaltă (de Vest), în încercarea de a înțelege rolul pe care l-a avut geografia imensului continent în fantastica dezvoltare a ceea ce este acum SUA, superputerea de astăzi. Care ne garantează siguranță copiilor noștri, până la urmă, nu este ceva utopic sau lipsit de importanță, chiar dacă marea majoritate a românilor nu-și dă seama de acest aspect. „Continentul e imens, iar țara este, la nivel profund, unificată din punct de vedere cultural și material, și în bine, dar mai adesea în rău. A străbate America la începutul secolului XXI este o experiență radicală. Te simți ca un șoarece pe o bandă de alergat.“ Kaplan explică cum a fost posibil miracolul care a făcut că zeci de grupuri etnice și religioase, e drept, de extracție europeană, să reușească, în aparent imposibila misiune, nu numai de a îmblânzi/domina geografia deosebit de aspră a Americii, dar și de a coagula continentul, de a-l transforma în superputerea de azi, stâlpul Lumii Libere. „Cu cât știm mai multă istorie, cu atât mai complexă devine povestea trecutului nostru și cu atât mai realist îl putem privi. Dar, fără trecut de care să ne putem agăța, e cu neputință să influențăm politica în sensul bun al lucrurilor. Cum să ne dăm seama încotro s-o luăm, dacă nu putem să găsim în trecut o sursă de inspirație? Prea multă acțiune distructivă vine din mediul academic și prea puțină inspirație. Avem nevoie de echilibru.“
Călătoria lui Kaplan pleacă de la o idee de forță: importanța conceptului de frontieră în istoria Americii, o frontieră care tot timpul a fost împinsă mai departe și, chiar când s-a ajuns pe coasta pacifică, ea a fost cumva exportată, ajutând la transformarea Americii într-un adevărat imperiu (cel puțin teritorial), o superputere democratică de temut. Iar odată transformată într-o putere de prim rang a lumii libere, nu avea cum să stea deoparte și să nu se implice în afacerile globale, începând cu 1917, anul intrării în Primul Război Mondial, de partea Antantei, preluând leadership-ul lumii libere în cel de Al Doilea Război Mondial, luând locul Imperiului Britanic. „America este o democrație cu un ethos războinic foarte dezvoltat, ceea ce o face absolut necruțătoare în multe dintre războaiele sale. Sângeroasă națiune am fost. În mare măsură datorită tradițiilor scoțiano-irlandeze, ale celor mai puțin educați care au avut un impact mai puternic în conflictele noastre militare decât celelalte tradiții, ale elitelor.“ Iar mediul și contextul american din secolul al XVIII-lea și XIX-lea au fost un teren proprice atât pentru scoțienii ulsterieni care, dezamăgiți de eșecul încercării de a reforma statutul Irlandei, colonie engleză, au ales să emigreze masiv și să se stabilească în proaspăta lume liberă, la cumpăna secolelor XVIII-XIX. Ei au fost urmați de valuri după valuri de refugiați irlandezi, care erau și ei, la rândul lor, foarte violenți, provenind din păturile sărace care scăpaseră de Marea Foamete. Cel mai de seamă reprezentant al acestui ferment războinic a fost președintele Andrew Jackson, cel de al șaptelea președinte, născut încă în America colonială, în Carolina, în 1767, din părinți care aveau ascendență scoțiană din Ulster și care, înainte de a deveni președinte, a fost general în Armata Statelor Unite, cunoscând succese militare remarcabile. Frontiera a fost esențială și pentru americani, așa cum a fost și pentru romani, care luau foarte în serios conceptul de limes. „A îmblânzi frontiera este implicit o acțiune de stăpânire imperială. Din nou ambele atitudini sunt necesare pentru a opera de-a curmezișul planetei, așa cum fac Statele Unite, și a o face în cadrul anumitor limite morale. Imigrantul care ajungea la Ellis Island vedea în America un refugiu; experiența pionierului imigrant care înainta spre vest îl făcea să vadă în America un ideal construit pe ideea de cucerire.“ Din această perspectivă este absolut firesc ca rolul militarului de profesie să fie foarte important în societatea americană, statutul său social fiind superior celor din alte societăți, chiar cele aliate, europene. „Americanii, purtători ai unor trăsături de caracter specifice unei societăți de coloniști și de frontieră, stabilesc cu militarii din rândurile lor o legătură cum în puține alte țări de pe pământ se poate vedea.“ Aceasta răspunde și nedumeririi europenilor față de atracția americanilor față de uniformă și meseria armelor. Chiar dacă în anumite momente ale istoriei sale Statele Unite au avut comportament imperial, totuși, deosebirea esențială față de imperiile coloniale europene din secolele precedente constă în faptul că americanii nu au dorit să rămână cu adevărat în țările unde prezența lor a fost necesară. Ce să mai spunem de cea din Coreea, care a salvat sudul și l-a transformat în puterea economică de azi, în timp ce nordul comunist moare de foame? „Statele Unite își pot proiecta raza de acțiune la mari distanțe prin intermediul forței lor maritime și aeriene, dar nu pot să ocupe sau să administreze porțiuni mari sau chiar mai mici de teritoriu pentru un timp mai îndelungat, așa că fac uz de echivalentul grupurilor de la frontieră - forțele pentru operațiuni speciale - pentru a se alia cu unele facțiuni, a cumpăra neutralitatea altora și, în general, pentru a rezolva problemele în fașă, când așa ceva este posibil. Desigur, acest fapt nu este deloc satisfăcător. Dar e cel mai bun lucru care se poate face în circumstanțele date.“
După o lună de șofat, Kaplan a ajuns și în rada portului San Diego, unde este adăpostită uriașa flotă a Pacificului, care în continuare domină orice altă flotă a celorlaltor puteri mondiale, și pentru că SUA dețin de două ori mai multe portavioane decât toate celelalte țări luate împreună. Iar fiecare portavion are un întreg grup de susținere la dispoziție (distrugătoare, submarine, crucișătoare etc.). Această forță navală este vitală pentru lumea liberă, iar comparația cu flota ateniană, care susținea democrația în peste 150 de insule și stătulețe grecești în Antichitate, nu este deloc exagerată, căci această flotă, prin mobilitatea și puterea ei de foc, reprezintă un instrument eficace de proiectare a valorilor noastre. „Această flotă (...) susține o ordine maritimă liberală, în care liniile de comunicație pe mare și accesul la hidrocarburi sunt securizate pentru aliații Americii, împingând pirateria la marginile câmpurilor de luptă, pe post de pericol mai degrabă exotic. Acesta este principalul bun geopolitic pe care America îl furnizează lumii.“ Robert Kaplan îndrăznește și să-i definească pe americani, care ar fi „un mare popor nu doar prin democrația și credința lor protestantă (care asociază credința într-un Dumnezeu unic cu munca grea, lucru pe care l-au adoptat inconștient toți imigranții nonprotestanti), ci și datorită locului în care s-a întâmplat să-și ducă viața. Înzestrarea geografică fără precedent a îngăduit Statelor Unite deopotrivă să domine emisfera vestică și să ajute la determinarea unor evenimente în emisfera estică“.
Rolul și implicarea SUA rămân la fel de importante ca în perioada Războiului Rece, dacă nu cumva și mai importante acum, într-o lume în schimbare de paradigmă (pentru a ne exprima pretențios, cum o fac marii analiști de politică externă pentru a părea interesanți), și, cel mai important, o lume în care noțiunea de libertate și democrație se află în continuare sub presiune, una din ce în ce mai accentuată, spre deosebire de anii 1990, când unii credeau și predicau sfârșitul istoriei. Nu putem fi decât mulțumiți și recunoscători că, în ciuda derivelor din ultimii ani, măcar acest angajament nord-atlantic a fost păstrat aparent neclintit, în ciuda unor declarații suveraniste ale unor personaje dubioase și contestabile moral (unele ajungând și la pușcărie, între timp), el putând fi continuat și consolidat în viitor. Nu trebuie decât să ne uităm peste granița noastră estică pentru a vedea ce înseamnă apartenența noastră la NATO și alianța noastră esențială cu Statele Unite. Dacă americanii au venit (în sfârșit), păi atunci și să stea! O carte pe care nu poți citi dacă nu iubești America. //
1.
Fantomele Balcanilor. O călătorie în istorie, Editura ANTET, 2002.
2. Editura Polirom, 2002.
ROBERT D. KAPLAN
Cucerirea Munților Stâncoși. Cum determină geografia rolul Americii în lume.
Traducere din limba engleză și note de Dan Horațiu Popescu
Editura Humanitas, 2018.
