Pe aceeași temă
Anul trecut, Grecia a castigat Europenele, din interiorul unui sistem de joc riguros si depresiv. Otto Rehhagel, creatorul acestui proiect, e un german pur, un inginer meticulos si deloc ingenios. Metoda cu care grecii lui Rehhagel au scos aerul din toate echipele pe care le-au calcinat merita, insa, toata atentia. Discutia asupra acestui nihilism castigator nu se incheie odata cu injuriile lansate, pe merit, de iubitorii de viata, caligrafie si placere. Dimpotriva, discutia abia incepe.
Lohn intrerupt
A fost Euro 2004 prilejul celei mai cuprinzatoare demonstratii de stil european? A fost Grecia lui Rehhagel expresia deplina a obscurantismului birocratic de care sufera centrul politic al Europei? Coincidenta e prea mare: exact in momentul in care birocratia europeana pune mana pe directia generala a mentalitatii colective, fotbalul produce o campioana continentala in care a murit orice initiativa individuala si au triumfat mii de directive de joc. Intamplarea ar fi remarcabila, daca n-ar fi, mai intai, un fapt banal in istoria relatiilor care leaga fizionomia ideilor publice de infatisarea jocurilor populare. Fotbalul anilor ’50 a fost, de pilda, confiscat de optimismul fara adversar descatusat de Real Madrid, editia Di Stefano. Acest elan nu avea cum sa fie strain de primele semne de angajament si speranta, intr-o Europa care iesea, in sfarsit, din ruine. Sfarsitul anilor ’60 a reexaminat tot. In viata sociala testul s-a soldat cu un rezultat dubios: triumful mediocru al culturii pop. In fotbal, aceeasi contestatie a produs scandalul Ajax, o echipa foarte aproape de trupele rock, desi infinit mai productiva. Paralelismul a continuat migalos pana cand, odata cu Euro 2004, a incetat sa mai descrie o relatie de vecinatate si a devenit o suprapunere totala. Fotbalul de aparat pus la punct de Rehhagel, dupa metoda lohn (input complex si mana de lucru ieftina), e corespondentul fidel al depresiei politice europene. In acelasi moment istoric, europenii produc un fotbal care neaga complet dreptul la variatie si un sistem politic care tinde spre reglementarea vietii pana la nivel subatomic. Din fericire, acest impuls defensiv si depresiv a fost distrus, demonstrativ, de doua remarcabile meciuri de fotbal. Amandoua polemice si justitiare, amandoua menite sa descrie viata de dupa impasul pe care il impart institutiile birocratice si jocurile populare in Europa.
Ataturk Stadi: prefata
Mai intai, Liverpool si Milan au jucat o finala de Liga Campionilor care a iesit din fotbal, pentru a pleda in favoarea a doua valori uitate. Liverpool a demonstrat puterea credintei in valori nemasurabile si ilegale, in sistemul puritan, pe care il incurajeaza uniformizarea europeana. Desi invinsa, AC Milan a defilat 45 de minute, la Istanbul, pe Ataturk Stadi, cu o eleganta ce a aruncat intre marile dosare ale kitsch-ului aplecarea colectiva a europenilor spre viata si fotbalul subventionate de prudenta. Liverpool-Milan a fost revenirea la muzica deplina, dupa pachetul dietetic si cacofonic de la Euro 2004. Insa demonstratia suprema avea sa vina abia in seara zilei de 16 iunie, pe Zentralstadion, la Leipzig. Brazilia-Grecia: 3-0.
Zentralstadion: cuprinsul
Campioana formalismului si fotbalului european a fost devalorizata brusc si voios de Brazilia, intr-un meci despre care scorul nu spune aproape nimic. Grecia a jucat destul de bine si nu si-a ingaduit nici o relaxare, in acest amical care a facut utila inexplicabila Cupa a Confederatiilor. Nikopolidis a aparat tot ce era de aparat, dar Grecia a pierdut catastrofal pentru ca aproape nimic din ce au livrat brazilienii nu era de aparat. Sistemul lui Rehhagel, constructia ermetica atat de prietena cu asfixia vietii politice europene, a cazut in cateva minute, la primul contact cu lipsa de dileme si cursivitatea naturala a brazilienilor. Demonstratia a fost aproape inumana. O pedagogie trista, dar inevitabila a pus Grecia intr-o situatie de un penibil sfasietor. Singura comparatie posibila duce cu gandul la un functionar de elita, imbracat impecabil, hranit si educat la zi, dar silit de o imprejurare neprevazuta sa coboare din Mercedes-ul de serviciu si sa alerge pe camp. Dupa primii pasi, acest produs uman, altfel foarte sprinten si agil pe culoarele institutiilor, se impleticeste, doborat de o scleroza indelung ascunsa si derutat de mirosuri, de lumina, de tot ce e viu si neregulat in jur. Brazilienii sositi la Leipzig n-au facut decat sa joace repede, fara restrictii si fideli talentului lor. A fost prea mult. Campioana Europei a disparut. In locul ei au aparut, batrane si fara solutii, toate problemele vietii care s-a dezlipit de instincte si de bun gust. Asta nu inseamna ca Brazilia a aparut pe post de salbatic, pentru a canta virtutile vietii paduratice. Brazilia a jucat un fotbal avansat, din care n-a lipsit nici una din miscarile tactice cunoscute in arta fotbalului contemporan. Kaka si Ronaldinho au circulat fara pozitie, dubland fluid postul de distribuitor. Lucio a jucat stoper cu pretentii de varf, penduland incredibil intre cele doua careuri. Adriano a explicat iar cum poate fi un atacant echivalentul unei linii de atac. Golul de vis cu care Adriano a dat cep dezastrului grec a fost marcat de un jucator care a trecut in cateva secunde prin atributiile de mijlocas, extrema si varf.
Adevarul, secretul, rezultatul
Cand Juninho Pernambucano a pus capat demonstratiei cu una din loviturile sale libere postgeometrie, Brazilia arata ca adevarul despre sensul fotbalului si ca secretul revelat al artei de a trai. Grecia era o doar ipoteza uitabila despre virtutile inregimentarii. Din fotbalul european nu au mai ramas decat spatiul gol al unui experiment fara vitalitate si datoria de a absorbi lectia pana la capat. In tribune, 70.000 de oameni adunati la Leipzig pentru a vedea Brazilia au aplaudat incantati si eliberati de temeri. Referendumul brazilian s-a incheiat cu rezultatul fixat, deja, in Franta si in Olanda.
