Pe aceeași temă
Odata cu redactarea stralucitei lucrari Istoria razboiului de treizeci de ani, publicata între anii 1791 si 1793, iar înainte, în 1788, cu Istoria desprinderii Tarilor de Jos de regimul spaniol, Schiller facuse dovada unei bravuri analitice pe care, pe la finele secolului XX, istoricul Golo Mann avea s-o admire la aceste lucrari, exemple graitoare ale prezentei spirituale în imortalizarea evolutiilor istorice. Si trebuie amintit aici si faptul ca tocmai datorita acestei prezente spirituale care se facea mereu simtita, Schiller se situa, fara sa faca un efort deosebit, în centrul atentiei ilustrei societati de la Weimar, fiind "un spirit binefacator, deopotriva radiant si captivant", dupa cum nota admiratorul sau fara echivoc Thomas Mann. Sa ne amintim pe scurt cine facea parte din acea societate: Goethe venea la acele întalniri la o ceasca de ceai, Alexander si Wilhelm von Humboldt, adesea Fichte, fratii Schlegel, dar si Hegel, Tieck si Herder, "în mijlocul lor, Schiller", se spune la Safranski. Filosoful roman Constantin Noica, un bun cunoscator al istoriei spiritului german, definea în remarcabilele însemnari ale lui Gabriel Liiceanu cu privire la discutiile din padurile de la Paltinis de pe langa Sibiu aceasta adunare de marimi spirituale europene de prim rang ca pe "o republica a geniilor", asa cum nu a mai existat, doar daca am compara-o cu perioada de apogeu a antichitatii grecesti. Erau cu adevarat capete care preocupau pe întreg globul lumea spirituala a vremii si o mai preocupa si astazi.
La axioma lui Kant " Omul devine prin educatie", Schiller a adaugat "Omul devine prin educatia estetica", dezvoltand astfel ideea si concretizand-o. A facut-o, spune Thomas Mann, sub semnul unei "seriozitati dotate cu un enorm spirit critic" si a unificat "frumusetea si adevarul din arta spre educarea neamului omenesc." Natura, spune Schiller, este suficient de puternica pentru a se afirma. "Ea nu are nevoie de asistenta", consemna Rüdiger Safranski în 2004, în opera sa impunatoare despre Schiller, si specifica: "Trebuie acordata asistenta mai degraba drepturilor periclitate ale spiritului si, în felul acesta, asigurata puterea libertatii."
Aceasta este o constatare-cheie în cadrul reflectiilor despre Schiller. Natura îsi acorda singura ajutor într-un fel sau altul, era el de parere, chiar si natura din om. În schimb spiritul, gandul, programul de idei are nevoie de sprijinul nostru moral ferm. Într-un alt pasaj citim la Safranski ca Schiller a descoperit " aspectul scandalos al ineptiei si nedreptatii naturii", care "îl avantajeaza pe unul si îl dezavantajeaza pe altul." Consecinta care decurge din aceasta constatare a marcat viata si opera lui Schiller. Nemaiîntalnita disciplina de lucru a celui care era de pe acum bolnav pe moarte, precum si tinuta sa în aparitiile publice din societatea de la Weimar se aflau sub semnul exigentei spirituale. Nu poate fi trecuta cu vederea nici orientarea ideatica din piesele sale, care, în cea mai mare parte, au ajuns sa fie succese rasunatoare, unice în Europa. Sa ne gandim bunaoara la premiera tragediei Hotii în 1782 la Mannheim - Schiller avea pe atunci 23 de ani -, care s-a transformat într-o rumoare publica provocata de oameni care îsi iesisera din fire. Programe de idei stau la baza pieselor precum Intriga si iubire, Maria Stuart sau a giganticului tors Demetrius. Toate acestea sunt dovezi ale unei viziuni asupra vietii si lumii, care, în numele umanitatii, porneste de la ideea prioritara de libertate, de la cultura, ca fiind un produs al ratiunii, la Schiller ea neînsemnand altceva decat: libertate.
Schiller procedeaza în acelasi mod si cu reflectiile sale, precum si cu asertiunile publicistice legate de estetica în calitate de oferta educationala. Acest lucru nu-l face pentru a forma un om aplecat asupra esteticului pentru ca acesta constituie sensul si atitudinea sa în viata, sau pentru a forma un estetician. În nici un caz nu poate fi vorba de asa ceva. Ci de tehnici ale pedagogiei, pe care le pun la dispozitie materiile artistice, în vederea influentarii fiecarui om în spiritul umanizarii sale. Ideea nu era noua înca de pe vremea lui Schiller: anume, de a domestici prin arta salbaticia, grosolania, brutalitatea din creatura umana. Va rog sa va amintiti în acest context legenda biblica de pe vremea regelui caldean Nabucodonosor al II-lea, în anul 500 î. Chr., referitoare la Daniel care, aruncat în groapa cu lei, a îmblanzit animalele salbatice cantandu-le din fluier. Avem în aceasta legenda în esenta descoperirea facuta de Schiller cu circa 2.500 de ani mai tarziu si expusa metodic, anume de a putea umaniza tot ce este salbatic într-o creatura, conceptie care fascineaza si în zilele noastre. Oare astazi, în vremea globalizarii, a fortei si lipsei de respect, a cinismului si nerusinarii, nu depindem mai mult ca oricand de acest concept de lunga durata? Oare nu am trait pana nu demult experienta unei pedagogii impuse în mod barbar de dictatura, urmata de pedagogia antiautoritara care a dat si ea gres? Oare nu avem mai mult ca oricand ocazia sa ne gandim la sisteme educationale cu bataie mai lunga decat cele practicate pana acum? Ca nu este un proces de rezolvat de azi pe maine stia si Schiller. " În materie de educatie fiecare generatie se afla la început", spunea pedagogul Hans Mieske, originar din Transilvania, care a emigrat cu decenii în urma în Germania, facandu-si un renume european la Universitatea din Giessen. Ideea pedagogica de la baza fiecarei culturi, afirma Schiller, nu este o chestiune de varsta a copilariei, nicidecum. Daca educatia vrea sa devina un comportament cultural, ea trebuie sa-l însoteasca pe om o viata întreaga - principiile ei sunt controlul si corectivul, sublimarea si permanenta regenerare, precum si dinamizarea potentialelor noastre spirituale si morale.
Oare nu-si doreste fiecare om tocmai acest lucru, fie constient, fie inconstient? Ceva din noi sa ramana mai bun si mai curat dupa audierea unei simfonii de Mozart, dupa lectura unei poezii de Eminescu, dupa contemplarea unui tablou de Renoir sau a unei arhitecturi de Palladio? Nu ne dorim - deschis sau tacit - ca omul sa iasa mai dornic de pace, mai matur si mai indulgent dintr-o galerie de arta sau o sala de lectura decat fusese la intrare? Nu ne dorim ca stralucirea artei sa ne purifice si sa ne linisteasca în cautarile si framantarile noastre?
Ei bine, la toate acestea se gandea Friedrich Schiller cand vorbea despre educatia omului prin estetica. Pedagogi precum Socrate si Platon, Rousseau si Pestalozzi au vrut sau dorit oare altceva? Desigur, nici unul dintre ei nu a pus atata accent pe complexul esteticului ca posibilitate de îndreptare a unei educatii elevate spre cultura.
În centrul consideratiilor lui Schiller legate de acest subiect s-a aflat ideea congruentei dintre frumusete si adevar, aceasta ar fi, spunea el, cazul ideal. Din nou o idee straveche, pe care o reîntalnim la grecii antici în "Kalokagathia" si care se referea la concordanta dintre frumos si bine înca de la Platon: idealul omului de tinuta aleasa. Schiller a fost un moralist profund. Notiunea de "adevar" cuprindea în acceptiunea lui mai mult decat notiunea de "bine", o includea pe aceasta, se referea deci la configuratia mai complexa, despre care s-a pronuntat pe larg în cele 27 de scrisori, în parte destul de ample, adresate fie ducelui de Augustenburg, fie lui Christian Gottfried Körner, acesta fiind cu trei ani mai tanar decat el.
Cat de moderne sunt ideile fundamentale din aceste scrisori? Schiller vorbeste în ele despre salbaticire sau amortire ca despre pericolele primare pentru existenta omului, daca nu se întreprinde nimic împotriva lor în fiecare zi, în mod educativ. El vorbeste chiar - asculti si te minunezi ca martor al tehnologiilor de lucru în epoca industriala - despre pericolul mutilarii sufletesti a omului în urma diviziunii muncii, adica a activitatii specializate, a mecanizarii unilaterale, vorbeste despre omul împins spre abstractizarea sterila si spre cinism, care nu mai resimte nici o responsabilitate fata de întreg. El opune acestui proces cerinta de respect fata de totalitatea omului, în care trebuie sa se regaseasca natura si ratiunea, baza genetica si ideea vietii. Calea spre realizarea acestei suprapuneri dintre laturile de caracter si de substanta ale omului adesea contrarii, care se confrunta mereu între ele, Schiller o vede, pentru ca ea sa devina cultura, doar în posibilitatile pe care ni le ofera arta - iar forta initiala a acesteia o constituie instinctul de joc din om. Astfel ajunge la fraza celebra a conceptiei sale despre educatie: " Omul nu e om în întregime decat acolo unde joaca." Oare un asemenea plan educational nu e curata utopie? O întrebare care s-ar putea pune. Dar replica poate suna astfel: Oare nu s-au dovedit a fi utopii fatale toate programele educationale ale secolului XX, despre care istoricul literar american de renume mondial în secolul nostru, Harold Bloom, a pronuntat verdicte ucigatoare?
Desigur ca, rupta din textul scrisorilor expus în mod grandios cu referire la educatia omului, folosindu-se instrumentele esteticii, fraza nu are decat o rezonanta aforistica uluitoare. Dar în contextul logicii severe care caracterizeaza întreaga expunere, el apare ca o concluzie de la sine înteleasa. Din joc fac parte disciplina, stapanirea de sine, spiritul de echipa, viteza de reactie, bogatia creatoare de idei, bucuria de a actiona, curajul si masura. Mai presus de toate însa: Jocul, care apara de orice ideologie si în consecinta de orice radicalism. Caci jocul, prin natura lucrurilor, nu poate fi ideologizat. El este ca atare expresia acelei libertati, care se vrea a fi marturia celei mai înalte dovezi de responsabilitate, prin respectarea regulii…
Ori de cate ori am citit acest text in cadrul unui program cultural sau de politica culturala mi-am dorit sa apara un autor de eseuri al epocii noastre, dotat cu geniul scrisului, care sa se încumete sa transpuna în jargonul societatii noastre actuale gandurile lui Schiller, fara vreo modificare de continut si fara sa stirbeasca ceva din stralucirea originalului. Mi-am dorit acest lucru în momente în care m-am simtit cuprins de disperare în fata incapacitatii crescande a asa-zisului om "modern", de a se orienta în arta de valoare, în literatura mare, în limba de odinioara si de a considera fundamentele istorice ale notiunii europene de cultura ca fiind indispensabile. Cuprins de deznadejde din cauza platitudinii spirituale si sufletesti, care se instaleaza în zilele noastre în limbajul mass-media cu efecte degeneratoare, fara ca cei mai multi sa fie constienti de ceea ce pierd: se lasa pe ei însisi în voia soartei, sacrifica pamantul european al culturii în care îsi au radacinile si caruia îi datoreaza ce au mai bun inclusiv patria lor sociala, la care se adauga întinderea spirituala si calitatea posibilitatilor asa cum au fost ele create de oameni celebri din generatiile trecute pentru noi cei de astazi. Ei sacrifica notiunea de cultura care trebuie sa ne fie menire zi de zi. Noi, europenii, sa fi ajuns atat de departe încat sa fi devenit incapabili sa întelegem ideile scrise cu 200 de ani în urma de catre un european iesit din comun doar pentru faptul ca el se servea de o limba altfel articulata cultural decat limba noastra de astazi? Istoria noastra a culturii începe oare cu noi? Fereasca Dumnezeu! Etalonul folosit este mai mult decat îndoielnic. Sa reflecte oare starea societatii noastre?
Aceasta constatare care ne aduce la realitate în ceea ce priveste constiinta noastra culturala nu trebuie însa sa ne mahneasca pe noi, cei ce ne-am adunat astazi aici sub patronatul nevazut, dar suveran al lui Friedrich Schiller. Noi nu vrem sa încetam sa facem parte din grupul dintotdeauna restrans al acelor oameni, care cred alaturi de Schiller în frumos, în bine si în adevar. În acest sens îi urez din inima asezarii din Bucuresti care poarta un nume mare precum si tarii în care exista aceasta asezare de 50 de ani tot ce e mai bun pentru astazi si pentru maine.
Discurs festiv rostit pe 1 iunie 2007, cu prilejul serbarii jubiliare a 50 de ani de la înfiintarea Casei de Cultura "Friedrich Schiller" din Bucuresti
Traducere de Mariana-Virginia Lazarescu
