Refugiați polonezi în Prahova anului 1939

După cum se știe, cel de-al Doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939. Serviciul de securitate nazist a asamblat o provocare cusută cu ață albă, organizată de trupele poloneze, orchestrând un atac asupra postului de radio de la Gleiwitz, din Silezia Superioară. Niște criminali condamnați au fost ademeniți cu promisiunea de grațiere, fiind îmbrăcați cu uniforme poloneze. După atac au fost secerați de mitralierele SS (1). Acest incident de frontieră, aparent banal, a determinat forțele Wehrmachtului, masate la frontiera comună, care numărau 40 de divizii de infanterie, 14 divizii mecanizate (din care 6 blindate), să răspundă prompt, la 6 dimineața. „Succesul invaziei a fost favorizat de atitudinea disprețuitoare a conducătorilor polonezi față de problemele defensive.” (2) Fără intervenția sovietică din 17 septembrie 1939, probabil că războiul ar mai fi durat două-trei săptămâni, dar deznodământul oricum ar fi fost același, mai ales având în vedere inacțiunea forțelor aliate de pe frontul de vest, când s-a pierdut momentul cel mai favorabil pentru a intra în Germania propriu-zisă. Însă războiul static pe două fronturi din Primul Război Mondial nu avea să se repete în al doilea. Varșovia, asediată, a fost apărată eroic până pe data de 27 septembrie, iar Peninsula Hel avea să reziste chiar până pe 2 octombrie. Polonezii și‑au vândut scump pielea, făcând 50.000 de victime în rândul armatelor germane, mai mult decât au reușit armatele aliate în mai-iunie 1940. Preşedintele Ignacy Mościcki şi membrii guvernului polonez au trecut graniţa in corpore în noaptea de duminică, 17 spre luni, 18 septembrie 1939, refugiindu-se la Cernăuţi, fiind găzduiți în Palatul Metropolitan. Aproximativ 50.000 de polonezi (3) s-au salvat și s-au refugiat în regatul român, începând cu 17 septembrie, când, după invazia sovietică, era clar că Polonia urma să fie împărțită între cei doi aliați totalitari, cel nazist și cel sovietic. În România au ajuns 24.000 de militari și aproximativ 26.000 de civili. Marea lor majoritate nu avea de gând să rămână în România. La sfârșitul anului 1939 mai rămăseseră în țara noastră 19.000 (4), iar din documentele regăsite în arhive reiese destul de clar că cei mai mulți se gândeau doar la plecarea spre Occident, unde sperau să continue lupta împotriva Germaniei naziste pentru eliberarea Poloniei. Cazul cel mai relevant este cel din Călinești (5), Prahova, unde 177 de militari polonezi care fuseseră încartiruiți într-o cazarmă se evaporaseră în natură.

Pentru a avea grijă de acest aflux important de refugiați, partea română a organizat rapid un „Comisariat General pentru Evidența și Asistența Refugiaților Poloni”, care a fost subordonat Ministerului de Interne și care a funcționat până în 1945. Situația refugiaților polonezi din Prahova a fost una fluctuantă în perioada septembrie-octombrie 1939. La 27 septembrie 1939 se aflau în județ un general, 3 colonei, 5 locotenent-colonei, 30 de maiori, 31 de căpitani, 38 de locotenenți, 25 de sublocotenenți, un cadet, 143 de soldați, 13 funcționari, dispunând de 26 de mașini, un autobuz și 3 camioane. De asemenea se aflau 274 de civili, cu 40 de autovehicule. Primăriile comunelor raportau prefectului. La 27 septembrie 1939, în com. Albești-Paleologu se găseau 3 ofițeri, 163 de soldați, care se transportau cu 30 de camioane, două tancuri cu tunuri antiaeriene, dar nu mai aveau combustibil. La Bucov, lângă Ploiești, la 28 septembrie 1939 erau cazați 8 ofițeri, 158 de soldați, 16 civili probabil bărbați și 8 femei cu 6 copii. Acest grup avea la dispoziție 34 de mașini, dar reușiseră să salveze și 6 tunuri antiaeriene (6). Întregul armament al polonezilor avea să fie reținut în România, fiind folosit de Armata Română în timpul campaniei din răsărit împotriva Uniunii Sovietice, el fiind compatibil, în mare măsură, cu înzestrarea Armatei Române.

Autoritățile române au disponibilizat fonduri pentru ajutorarea lor, nu numai a militarilor, dar și a membrilor familiilor. Alocația bănească nu era mare, dar nici de neglijat (100 de lei pentru adulți pe zi și 50 de lei pentru copii, bani din care trebuiau să își plătească și cazare la particulari, dacă era cazul). Întreaga presiune a acestor refugiați a fost suportată de sudul județului, e drept, și pentru că aceștia veneau din Moldova, trecând dinspre Buzău pe șoseaua națională către comunele din sudul Prahovei și Ploiești. Un singur refugiat se regăsea în plasa Prahova, care avea capitala la Câmpina. În comuna Cornu, un anume Alexandru Snikorski se cazase în vila unui prieten, un englez cu numele de Goldon Hervart. Având în vedere numărul copiilor refugiaților polonezi care ajunseseră să trăiască în Ploiești, s-a decis înființarea unei școli poloneze, cu clase primare, gimnaziale și de liceu, unde învățau 112 copii. Școala funcționa într-o clădire pe strada Elena Doamna. Dintre materiile predate enumerăm: polona, româna, chiar și germana, latina, geografie, istorie, matematică, desen etc. Cheltuielile de funcționare erau suportate de Comitetul American pentru Sprijinirea Polonezilor. Între Straja Țării și acest comitet se semnase un acord. Comitetul American pentru Sprijinirea Polonezilor s-a constituit în anul 1939 în Statele Unite, după ocuparea Poloniei de către naziști și comuniști, la inițiativa fostului președinte Herbert Hoover, care atrăgea atenția opiniei publice americane asupra faptului că mai mult de șapte milioane de oameni riscau să moară de foame (7). SUA încă erau neutre, dar acest ajutor alimentar a fost foarte greu de expediat din cauza blocadei navale instituite de britanici. Acordul fusese aprobat chiar de Constantin Argetoianu, care la acel moment era premier, după asasinarea lui Armand Călinescu de legionari, și prevedea înființarea de cămine în orașe precum Buzău, Târgoviște, Ploiești, Craiova, Târgu Jiu, Turnu Severin, Slatina etc. În aceste clădiri era interzisă, cel puțin teoretic, orice activitate politică, în sensul întrunirilor cu caracter politic. Ceea ce făceau refugiații polonezi în particular le era foarte greu autorităților să știe. Și nici nu este sigur că ar fi vrut să o facă. În octombrie 1939, autoritățile române au înființat un lagăr special, unde i-au internat pe refugiații polonezi având grade inferioare, care propagau idei comuniste, dădeau dovadă de indisciplină sau cei care fugiseră din localitățile unde fuseseră repartizați (dacă erau prinși, evident). El a fost amplasat la Făgăraș, o localitate mai ferită, în apropierea Brașovului.(8)

Este lesne de imaginat care erau moralul și situația materială ale acestor refugiați. Mulți își lăsaseră în teritoriul ocupat rude, membri ai familiei. Un milion de polonezi din teritoriile estice, înglobate în URSS, au fost deportați rapid de Stalin în lagărele din gulag. Norman Davies estima că un sfert muriseră până în 1941, când s-au semnat Acordurile de la Londra sau Acordul Sikorski-Maisky (după numele liderului polonez și al ambasadorului sovietic din capitala britanică). Unii dintre civili reușiseră să plece din Polonia cu mașinile personale, pe care nu aveau cum să le transporte în Occident, chiar dacă ar fi dorit, de aceea au început să le vândă doritorilor români. Unii au profitat de această situație și le-au cumpărat la prețuri avantajoase. Alți polonezi se refugiaseră cu mașinile statului polonez, pe care încercau să le vândă. La 20 septembrie 1939, autoritățile române emiteau o ordonanță prin care se interzicea cetățenilor români „să cumpere de la refugiații polonezi automobile, arme, motociclete, efecte de valoare, devize, diferite metale prețioase”. Cei care încălcau prevederile erau amenințați cu arestarea. Totuși, fiind evident că polonezii nu aveau cum și pe unde să plece cu mașinile, autoritățile au permis înstrăinarea lor, dar doar prin intermediul unei comisii, care funcționa la nivelul fiecărei prefecturi din țară și din care făceau parte câțiva specialiști reuniți de prefect și care trebuiau să-și dea cu părerea dacă prețul oferit de cumpărătorul român era unul normal. Practic, evaluau mașinile polonezilor. Chiar și Prefectura Prahova a achiziționat patru autovehicule (două marca Buick, două Chevrolet), o camionetă și o motocicletă, care au fost trimise spre a fi reparate la atelierele Căii Ferate Ploiești Văleni (CFPV), care erau în subordinea administrației județene, și nu a CFR.

În ciuda amiciției istorice și a toleranței autorităților române, unii refugiați au creat probleme. România nu dorea să fie atrasă în războiul european și mai ales nu dorea să supere Germania, de aceea autoritățile centrale transmiteau prefecturilor să preîntâmpine agitațiile politice ale refugiaților. La Ploiești, situația nu era foarte calmă, unii dintre refugiații polonezi făcând scandaluri prin restaurante și bodegi sau chiar în localurile unde erau cazați, spre nemulțumirea Cercului Polon din Ploiești, care se delimita ferm de petrecăreți și solicita autorităților prahovene izolarea lor și trimiterea în închisori (inclusiv în lagărul de la Făgăraș). 3.000 de refugiați polonezi au rămas totuși în România pe toată durata războiului, revenind într-o cu totul altă Polonie, din toate punctele de vedere, abia după 1945. Rezumând, aproximativ o mie de refugiați polonezi au trecut și au trăit o anumită perioadă în județul Prahova, iar prahovenii au făcut tot posibilul ca să le ofere condiții decente de viață. //

Fragment din volumul O istorie a Prefecturii Prahova, în curs de elaborare.

1. Norman Davies, „Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu”, vol. II, din 1795 până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2014

2. Liddle Hart, „Istoria celui de-al Doilea Război Mondial”, Editura Orizonturi, Editura Lider, București, pag. 44

3. Alte surse dau cifra de 100.000 de refugiați sau 69.000.

4. Andrzej Dubicki, „Refugiaţii polonezi în România în 1939”, în revista Historia, nr. 212, 14 sept-15 oct. 2019

5. În perioada interbelică era comună de sine stătătoare, acum sat în com. Florești.

6. Toate informațiile punctuale provin din Fondul Prefectura Prahova, dosar nr. 18/1939 Serviciul Județean Prahova al Arhivelor Naționale ale României.

7. https://en.wikipedia.org/wiki/Commission_for_Polish_Relief#Reduction_and_ending_of_relief

8. Probabil că doar studiind Fondul Prefectura Brașov se poate descoperi câți polonezi au fost internați aici.