Pe aceeași temă
Le Roi se meurt. Reflexivul lipseşte din traducerea românească a piesei lui Eugène Ionesco, Regele moare. După experiența spectacolului total montat la Teatrul Naţional în regia lui Andrei şi Andreea Grosu, am simţit nevoia să recuperez indiciul reflexivităţii camuflate discret în titlul original. Îl voi folosi ca pe un cifru, o privire pe gaura cheii în universul unei morţi anunţate. În general s-a scris mult despre moarte, s-a făcut „multă literatură“, cum spune Ionesco (dar și regele Bérenger: „Literatura mă umple şi mă goleşte“), ca antidot împotriva fricii de a dispărea, pur și simplu, în neant; dar parcă niciodată cuvintele nu au devenit, ca în spectacolul Regele moare, o punte între început şi sfârşit, o explicaţie, dar şi o reconciliere cu ceea ce ne transcende. Avem în faţă un spectacol ca un cub rubik ale cărui faţete, cărora le corespund întocmai cele şase personaje, sunt desfăcute şi recompuse de o privire regizorală inteligentă, atentă la detaliul care dezvăluie esenţa şi recreează, în numai o oră şi patruzeci de minute, cu o mână de maestru (sau de magician!), ca într-un tablou al lui Piero della Francesca, perspectiva.
Regele. Bérenger I, căruia i se anunţă că va muri odată cu căderea cortinei... Cine este acest rege? Regizorii ne răspund, pornind de la scenografie. Pe scena generoasă a Teatrului Naţional, scenograful Vladimir Turturica a decupat un patrulater care pare să plutească în obscuritatea sălii, ca o insulă pe care desluşim lucruri familiare: o masă, câteva scaune, un corp de bibliotecă cu cărţi prăfuite, un radio, alte mobile vechi în care se îngrămădesc lucruri inutile, chiar şi multe coroane stivuite, ca nişte jucării de care te-ai plictisit. Proporţiile decorului sugerează un univers miniatural, concret, desprins din vastitatea unui regat pe care nu-l vedem, o abstracţiune despre care se vorbeşte cu reverenţă, dar şi cu groaza distrugerii iminente. Într-un fotoliu, Regele doarme; un om obișnuit, înconjurat de familie şi slujitori. Din suveranul care a trăit sute de ani uitând de propria finitudine, din conducătorul oştilor victorioase şi inventatorul rosturilor lumii civilizate a rămas un ins îngrozit de realitatea morţii. La început, moartea îi pare un banc bun spus prost de casnicii care nu-l conving. Să fie oare adevărat? Urmează negarea, revolta celui care încă vrea să se apere cu sceptrul şi sabia, simbolurile goale – acum şi ineficiente – ale puterii. Pe măsură ce timpul trece, redevine copilul care se agaţă capricios de viaţă, de ceea ce cunoaşte, de ceea ce a crezut dintotdeauna că i se cuvine, fiindcă aşa vreau eu. Totul în jurul regelui se micşorează, se chirceşte ca o coajă, „împărăția“ pe care, până în clipa morţii, o strânge în palmă, dar care, la final, devine pulbere. Regele rămâne gol, înveşmântat numai în propria umanitate. Condus de regina Marguerite, Bérenger păşeşte către cealaltă împărăţie pe care, asemenea unui copil care şi-a redobândit inocenţa, o descoperă uimit. În simplitate, în tăcere, în moarte. În Viaţă. Victor Rebengiuc interpretează vibrant partitura regelui-om, comunicând în acelaşi timp fiorul unei prezenţe discrete, al omului-rege care, deşi supus morții, rămâne încoronarea Creației.
Se. Moartea este o realitatea care ni se întâmplă. Ea ţine de particular, regele moare, dar şi de un orizont general de aşteptare în care, firește, se moare. Atâta vreme cât o considerăm o idee abstractă, menţinem o distanţă salubră între noi şi ea; distanţă care se preface, cu timpul, într-o proximitate complice, o tatonare reciprocă. Ionesco identifică, cu simplitatea genialităţii sale de dramaturg şi de om veșnic bântuit de dilema morţii, tonul just cu care extrage, direct și ludic, esenţa unei experienţe incomunicabile. „Face invizibilul vizibil“, cum ar spune Yannis Kokkos, păstrând intact misterul trecerii, amplificându-l prin vocea fiecărui personaj. Deşi nu are parte de o suită impresionantă ca a Regelui Lear, Regele Bérenger se bucură de o companie mică, alcătuită din cele două soţii, reginele Marguerite şi Marie, servitoarea Juliette, Doctorul şi Guardul. Până la urmă, în anticamera morţii ne mulţumim cu strictul necesar. Aceste personaje sunt punctele cardinale care încă supravieţuiesc într-un regat fisurat, în jurul căruia totul se năruieşte, deasupra căruia până şi astrele şi-au rătăcit calea. Da, regele moare, în lume se moare, fiecare dintre noi va muri, dar, pare să întrebe Ionesco (și regizorii): ce facem cu moartea care ni se întâmplă? Ce sens îi putem da? Bérenger devine confuz: „Mor... să moară toate de vreme ce moartea mea nu poate să umple lumile! Să moară totul! Ba nu, să rămână toate!“. Fiecare personaj îi oferă, drept sprijin, propria soluţie. Însă e greu să privești moartea cu ochii altuia.
Imagine din spectacolul Regele moare (foto: Florin Ghioca / TNB)
Mariana Mihuţ este o superbă regină Marguerite, „prima soţie“, dar şi prima voce în acest încâlcit cor al întrebărilor fără răspuns; ea conduce jocul pe un ton detaşat, în care se simt iubirea austeră și compasiunea, demnitatea, disponibilitatea sacrificiului. În lamentaţia generală, ea rămâne raisonneur-ul, dând indicaţii clare şi eficiente. Moderează exaltările şi retează elanurile sentimentale, demascând ideologia care înconjoară faptul sacru de a muri; timpul rămas trebuie folosit pentru decantare, pentru recuperarea discernământului, pentru a putea păşi demn pe calea acelui „se“, bătătorită de morţile care ne-au precedat și care ne vor acompania până la sfârşitul lumii. La celălalt capăt al spectrului se situează Regina Marie (Ana Ciontea), a doua soţie a Regelui Bérenger; ea dă voce Iubirii, Speranţei și mai ales Clipei („există doar prezent până la capăt, nu există viitor, totul e prezent. Fii prezent“).
Din mica suită pe şase voci se aud distinct Doctorul (Şerban Pavlu), Guardul (Richard Bovnoczki) şi Juliette (Florentina Țilea). Doctorul este conştiinţa obiectivă, o mărturiseşte chiar Ionesco într-un interviu. Însă acest doctor cu un CV exhaustiv (astrolog, bacteriolog şi călău) reprezintă şi vocea raţiunii; poate nu atât a raţiunii ca instrument de cunoaştere, cât a rezonabilităţii care aplică lovituri de bisturiu idealismelor, preferând mai degrabă o soluţie tranșantă („Cu o sfântă criză cardiacă n-am mai fi avut atâtea necazuri“). Guardul este slujitorul credincios şi memoria istorică a regelui, înregistrând secolele sale de vitejii, războaie și descoperiri, dar care, odată cu moartea autorului, vor cădea în uitare. Guardul simte că reprezintă, în această cronică a morţii anunţate, o partitură interdependentă, o voce-suport care nu-i poate supravieţui celui pe care l-a acompaniat. Poate că, dintre toate aceste voci secunde, Juliette are parte de dialogul cel mai uman, ajutându-l pe regele muribund să descopere resorturile unei existențe simple, sub semnul miracolului cotidian; Juliette îi serveşte drept ultim confesional Regelui Bérenger, care dobândeşte retrospectiv revelaţia oamenilor, a naturii, a animalelor (povestea emoţionantă a pisoiului roşcovan, „o pisică-poet“).
Moare. Dar cum se moare? Spectacolul-rubik construit de Andrei şi Andreea Grosu pornind de la textul lui Ionesco reuşeşte să expună, de fapt, şase morţi care se adulmecă una pe cealaltă, se tatonează, pregătindu-se să-şi ocupe locurile în tabloul mare al Morţii, pentru clipa în care puzzle-ul va fi închis. Sufrageria-sală a tronului este și o lespede de mormânt. Fiecare personaj are propria relaţie cu moartea. Regina Marguerite este gravă, solemnă, o Antigonă plus grande que nature, stăpână pe situaţie şi, într-un sens mai larg, pe destin, fiindcă îl înţelege şi-l acceptă. Morala ei stoică – nu te lupta cu ceea ce nu poţi învinge – este una câştigătoare. Vocea ei îi corespunde, la octavă, vocii Doctorului. Coroana îi stă bine pe capul încoronat, deja, cu puterea raţiunii lucide. Ea singură, dintre cei rămaşi, păşeşte sacrificial odată cu regele în mormânt. Regina Marie încearcă - fără să reuşească - să sugereze un minorat al morţii. Dominată de sentimentele din care face scut, ea rămâne totuşi neputincioasă în faţa Reginei Marguerite, autoritatea care o somează să se predea, paralizându-i vorbele şi gesturile. Păstrând coerenţa, Mariei îi revine rolul reginei minore, căreia coroana i-a fost redusă la o bentiţă fixată cuminte în păr, al cărei scaun minuscul o reduce la statutul de copil căruia nu-i rămâne altceva de făcut decât să-şi şteargă lacrimile cu încă o batistă. Şi ea, din clipa în care Regele Bérenger nu o va mai recunoaşte, va dispărea, completând corul grec al micilor morţi: a Doctorului, Guardului şi Juliettei. Mariana Mihuţ conduce magistral, cu o deconcertantă onestitate, jocul desprinderilor succesive cărora Victor Rebengiuc le răspunde, completând, pe măsură ce decorul dispare şi luminile se sting, ultimele piese ale cubului rubik. Regele Bérenger păşeşte în moarte. Cuvintele păşesc în tăcere, în timp ce scena coboară în pântecele misterios al Teatrului. Derutat, publicul începe să aplaude. Doar cei care au înţeles lecţia tăcerii s-au oprit, aşteptând ca liniştea – lucrată în filigran de Andrei şi Andreea Grosu - să se matureze, desăvârșindu-și înțelesul. M-am dus cu gândul la Simfonia a IV-a de Mahler dirijată de Claudio Abbado, în al cărei final, după ce ultimul ecou s-a stins, publicul tace minute în şir, pecetluind, ca într-un mormânt imaterial, o speranţă; acea speranţă cu care însuşi Eugène Ionesco şi-a pecetluit piatra de mormânt: Prier le Je Ne Sais Qui/ J’espère: Jésus-Christ.
