Pe aceeași temă
În momentul de față nu credem că există o lectură mai de actualitate, dar în același timp extrem de grea, dătătoare de fiori și profundă, înlăturând orice urmă de iluzie, decât volumul editat/ coordonat de către Galia Ackerman1 și Stephane Courtois, recent tradus în limba română, lansat la cea mai recentă ediție a Târgului de Carte Bookfest2. Nu mai spunem că asocierea regimului Putin în culoarea neagră a doliului este cât se poate de nimerită, având în vedere că acest regim a îndoliat zeci de mii de familii. Remarcabil este faptul că se oferă un tablou mult mai amplu, cumva global3, al activității regimului criminal al lui Putin, care într-adevăr își are originea în cea mai întinsă țară din lume. Mai multe eseuri analizează tocmai extinderea cancerului (din pavilion). Nicolas Tenzer face o radiografie nemiloasă a contagiunii putiniste. „Departe de a se limita la teritoriile fostei URSS, considerate zone de influență tradiționale, regimul rus vrea să semene destabilizarea, anarhia și corupția și dincolo de ele.” Regimul nu mai are arma ideologică pe care cel puțin declarativ o foloseau liderii sovietici, când încercau să convertească alte țări la cauza bolșevică. Fără aceasta însă, Rusia lui Putin este și mai hidoasă, căci pare dezbrăcată de orice reflex (măcar declamativ-propagandistic) uman/nobil. Nu mai are cum să fie o religie /antireligie, așa cum era comunismul. „Ambiția lui Putin nu se limitează la ariile tradiționale ale fostului imperiu sovietic, ci pare globală. Însă nu stă sub semnul cuceririi - imposibile pentru o putere săracă, ci sub cel al distrugerii oricărei ordini decente și, ca s-o spunem drept, al crimei.” De altfel, ceea ce a făcut Rusia lui Putin în Cecenia, Siria sau Ucraina reprezintă dovezi clare în acest sens. „Proiectul lui Putin merge dincolo de distrugerea lumii libere. Este unul al domniei absolute a crimei.”
Extrem de incisivă este analiza scrisă de Thornike Gordadzé despre Putin și Georgia. Am uitat mult prea ușor că una dintre etapele intermediare ale parcursului neoimperialist al Rusiei lui Putin, începută odată cu cel de al doilea război cecen (2000), a fost tocmai războiul de agresiune îndreptat împotriva fostei țări natale a lui Stalin, Georgia. „De la declararea independenței de către provinciile rebele la cyberatacuri, aproape toate practicile hibride sau coercitive ruse practicate azi în Ucraina au fost deja experimentate în Georgia”. Foarte solid, explicând clar și cuprinzător esența relațiilor dintre ucraineni și ruși, este studiul „Putin și obsesia ucraineană” de Mikola Riabciuk și Irina Dmitricina. „În relația lui cu Occidentul, considerată din start o confruntare, Kremlinul presupune că orice concesie, orice tentativă de dialog sunt o dovadă de slăbiciune, care oferă adversarului ocazia de a trece în ofensivă. (...) ca orice dictatură, regimul lui Putin e în căutare de dușmani exteriori pentru a se menține la putere. Și a distribuit acest rol Occidentului, făcând imposibilă orice apropiere politică de acesta (...) războiul Rusiei contra Ucrainei continuă de secole, în diferite forme, printre care interzicerea limbii și a presei scrise, represiunea împotriva militanților, distrugerea militară a Republicii Populare a Ucrainei în 1918-1920, genocidul prin înfometare din 1932-1933, deportările masive de autohtoni și valurile masive de colonizatori ruși și, bineînțeles, politica de rusificare pe scară largă.”
Regimul a mobilizat și regimentele de așa-ziși intelectuali propagandiști, de care Rusia nu a dus niciodată o mare lipsă. „E un război pervers și delirant, în care lumea paralelă creată de Putin și elita Kremlinului și amplificată de propaganda lor neostoită se sprijină pe părerea unor filozofi, scriitori, erudiți și alte personalități culturale ruse din trecut și din prezent. Este un război al delirului colectiv autoadministrat contra unei realități care nu corespunde imaginarului rus și care trebuie schimbată cu forța, așa cum a devenit azi evident în Ucraina, prin mijloace militare și tehnice.”
O altă constatare: nu există eseu care să nu te pună pe gânduri, dar parcă niciunul nu este mai provocator de coșmaruri decât cel al lui Françoise Thom4, pentru că, citindu-l, îți dai seama că regimul putinist este capabil să folosească, la o adică, armele atomice (de aceea și prudența americană, atunci când ucrainenii ar dori să lovească în profunzime Rusia teroristă, este explicabilă). „Putin e convins că Rusia posedă un avantaj decisiv față de Occident, fiindcă se poate dovedi total nestăpânită în folosirea forței.” Tehnic, pare a fi mai mult decât capabilă să distrugă întreaga planetă de nenumărate ori, nu numai folosind arme nucleare, care oarecum aparțin epocii sovietice și primului război rece, dar dezvoltând încontinuu alte arme și mai sofisticate, anume concepute pentru a nu mai putea fi distruse de către NATO. Cea mai înspăimântătoare în această privință pare a fi drona submarină Poseidon, lungă de 24 de metri, care ar putea transporta o ogivă nucleară ce poate fi detonată în largul coastelor (americane sau europene), dar pe fundul oceanului, provocând uriașe tsunamiuri radioactive, ce ar putea propaga radiații pe uscat la mii de kilometri în interior. „Cea mai mare parte a armelor nucleare poate distruge un oraș, Poseidon ar putea distruge un continent.” În al doilea rând, regimului putinist nu-i pasă de propria populație, de aceea pierderea câtorva zeci de milioane de ruși, poate chiar spre o sută de milioane, nu sperie (prea mult) elita putinistă, care se știe protejată. În al treilea rând, NATO nu poate concepe lovituri atomice preventive, care să distrugă Rusia, din simplul motiv că este o alianță de țări democratice, cu o opinie publică și așa divizată, care nu ar putea concepe moartea a milioane de oameni, mai mult sau mai puțin nevinovați. Este posibil ca, în aparenta reținere de moment, un rol important să îl joace și R.P. Chineză, căci un război atomic ar trebui să lase oarecum neatinsă R.P.C., care ar deveni astfel principalul beneficiar al destrămării lumii actuale (aceeași optică o avea Stalin în 1939). Iar Siberia este la doi pași de Manciuria.
Analiza nu cruță naivitatea și lașitatea unor oameni politici occidentali, care din păcate nu datează de ieri sau măcar de alaltăieri, ci încă din anii ’20 (regimul țarist nu avea această obsesie să pară în ochii Occidentului altfel decât era – un regim tiranic și dictatorial, dar pe plan extern unul cu care se putea colabora – a se vedea și constituirea Antantei). În solda sovieticilor și putiniștilor s-a aflat o listă impresionantă de oameni politici și de cultură. Totuși, nemaiavând o aură ideologică, Putin a atras mult mai puțini oameni de cultură din Vest. Politicienii pot fi cumpărați cu mulți bani. „Tot în 2019 s-a anunțat că fostul cancelar austriac Christian Kern va intra în consiliul de supraveghere al căilor ferate rusești, conduse până nu de mult de oligarhul Vladimir Iakunin. Un alt fost cancelar austriac, Wolfgang Schussel, se pregătea să intre în consiliul de administrație al Lukoil, iar un fost ministru de finanțe din aceeași țară, Hans Jorg Schelling, consilia deja Gazprom în proiectul Nord Stream 2.”5 Kern și Schussel au părăsit bănoasele poziții abia după 24 februarie 2022, la fel ca fostul premier francez Fillon. Gerhard Schröder, fostul lider social-democrat german, a părăsit pozițiile abia la 20 mai 2022 și numai după numeroase presiuni (era membru în consiliul de administrație al Rosneft și din cel de supraveghere al Gazprom). Acestea erau doar niște mite mascate. Cécile Vaissié revine într-o altă analiză despre Putin, șeful clanului oligarhilor, cu multe informații extrem de interesante despre marile acumulări ilicite de avere, pe care se presupune că le-a făcut Putin și care, într-un fel, imită parțial modelul țarilor care erau proprietarii întregului imperiu și al sufletelor de pe el. „Rusia, unde venitul mediu pe cap de adult este mai mic de o mie de dolari pe lună, este una dintre țările cu cele mai mari inegalități sociale din lume, mult în spatele Statelor Unite sau Chinei. În 2017, 1% din populația Rusiei concentra în mâinile ei 74,5% din bogățiile naționale. Îmbogățiri masive și foarte rapide nu pot fi înțelese decât în cadrul transformărilor care au bulversat economia rusească de la sfârșitul anilor '80. În plus, aceasta se datorează, în esență, nu atât muncii sau unei inventivități aparte, cât legăturilor privilegiate cu puterea supremă, care a atribuit acele bogății sau a permis conservarea lor.” În acest conflict total, „pe lângă opinia publică din țările occidentale și factorii de decizie politici și economici, Kremlinul ține sub observație diaspora rusofonă, care, în concepția lui, se poate transforma într-o pârghie de influență”.
Fiecare analiză din carte provoacă cititorului mari dureri de cap, iar nouă întrebarea dacă nu cumva reacția lumii civilizate nu este modestă și tardivă, dacă nu cumva celulele canceroase putiniste nu s-au răspândit prea mult în țesutul lumii noastre, din care, vrând-nevrând, facem și noi parte. (O altă discuție vastă este cam cât am fi dispuși să luptăm noi pentru a ne păstra această apartenență, iar procentele care se adună în dreptul meteoritului AUR sunt mari dătătoare de fiori). Observând precedentul comunist, am putea fi tentați să credem că nu este totul pierdut și libertatea va învinge (din nou). Pe de altă parte, putinismul este mai insidios și mult mai pervers decât comunismul, chiar dacă nu are aceeași putere de atracție intelectuală, la nivel conceptual. Două concluzii am putea trage din această lectură: 1. umanitatea adevărată încetează acolo unde este instaurat regimul lui Putin și 2. așa cum Stalin respecta numai forța, la fel o face și Putin. Din nefericire, poporul rus practic nu are nicio șansă de a scăpa în curând din acest malaxor. Nu are nici voință și nici perspectiva reală ca imensa Rusie atomică să fie ocupată și salvată (de demonii ei), așa cum s-a întâmplat în cazul Germaniei și Japoniei, după 1945. //
1. Akkerman era unul dintre toponimele Cetății Albe din sudul Basarabiei, acum în Ucraina.
2. „Cartea neagră a lui Vladimir Putin”, Editura Humanitas, 2023, cuvânt-înainte de Thierry Wolton, traducere de Iulian Comănescu.
3. Păcat că nu se face referire decât în trecere la încercările de infiltrare a regimului putinist în Africa.
4. „Stâlpii politicii externe putiniste: recrutarea, extorcarea și șantajul”
5. „Rețelele lui Vladimir Putin în Occident și metodele lor” de Cécile Vaissié. Vetoul Austriei privind intrarea României și Bulgariei în Spațiul Schengen ar putea fi interpretat și din această perspectivă și numai istoria ne va spune dacă influența rusă a jucat un rol.
Galia Ackerman (ed.), Stéphane Courtois (ed.)
Cartea neagră a lui Vladimir Putin
Traducere: Iulian Comănescu
Editura Humanitas, 408 pagini, București, 2023
