Pe aceeași temă
Temerarul care ar incerca astazi sa vorbeasca despre etica nicasiana ar putea imprumuta aceasta figura pentru ca, trecand de la cerul instelat la lumea morala din noi insine - am recurs la o celebra parafraza -, sa vorbeasca despre etica lui Noica: o etica ce nu este, si totusi este!
Intr-adevar, in opozitie obstinata fata de Aristotel si Kant, dar in conjunctie cu Platon si Kant, trebuie sa constatam, cat se poate de pedestru, ca Noica nu are o etica si nu are scrieri speciale de etica; nu are o etica, adica nu a scris-o, si nu intamplator n-a scris-o. Nu i-a dat forma tratatului, n-a codificat-o, n-a sistematizat-o: o absenta semnificativa, o lipsa graitoare; e un tratat absent in sistemul, si el absent, al lui Noica.
Nu numai atat: sunt afirmatii disparate ale lui Noica, rostite in diferite imprejurari, sau scrise in diferite contexte, care sugereaza un refuz opus obsesiei eticului. In consecinta, aproape ca te simti ispitit sa declari abrupt si total imprudent: filozofia lui Noica nu comporta o etica, fiindca nu incheaga un sistem, ci numai o ontologie, si anume una care, intr-un sens, dezminte existenta sistemului, ea legitimand triumful spiritului sistemic asupra celui sistematic; cum se stie, spiritul sistemic aprehendeaza ordinea subiacenta figurilor de nastere si pieire a fiintei, in timp ce spiritul sistematic eludeaza dezordinea, haosul, abnormalitatile si dezorganizarea gestante de ordine si organizare.
Sugeram ca o etica este de gasit totusi in scrierile lui; o vom gasi, parcurgand atent rand dupa rand discursul nicasian, dar zabovind printre randuri. Si ea ar trebui cautata, dintr-un motiv despre care vom vorbi putin mai departe. Aceasta cautare presupune atat lectura atenta, cat si efortul hermeneutic imaginativ, in scopul explicitarii a ceea ce este implicit, si chiar ascuns cu oarecare intentie. Se cere aici imaginatie, dar si control, cenzura severa impusa imaginatiei interpretative, se cere acoperire textuala si har argumentativ.
Va fi deci tentant sa vorbim despre relieful etic al unui aparent-neted plan filozofic, in particular ontologic, al discursului nicasian. Pariul nostru este ca trebuie sapat adanc, in stratul de profunzime, ontologic pentru a aduce la suprafata apa vie a indemnului etic. Un asemenea deziderat va ramane in cele de fata neimplinit, desi, de fapt, aceasta este principala idee pe care am fi vrut s-o sugeram.
In cele ce urmeaza, putem propune doar cateva sugestii sumare, prin care:
(i) sa amintim temeiurile pentru care critica filozofica este solicitata, daca nu chiar somata, sa se opreasca asupra motivului etic in gandirea lui Noica;
(ii) sa schitam configuratia imprejurarilor-cadru in care Noica a opus un refuz explicit tentatiilor unui discurs etic (am putea chiar spune ca a sters urmele vizibile ale cautarilor sale);
(iii) sa caracterizam demersul nicasian ca o tentativa de justificare existentiala a unui model de viata optima;
(iv) degajand in final cateva principii, sau norme, de viata demna, ce decurg din teoriile lui Noica.
Consideratiile de mai jos nu pot spera sa ajunga la acel strat ontologic de adancime despre care aminteam mai sus; ramane de vazut daca se pot inscrie macar in randul pregatirilor pentru un asemenea foraj.
Potentialul etic al doctrinei filozofice noiciene
Potentialul etic al filozofiei lui Noica trebuie tematizat, iar astfel actualizat: el nu se livreaza de la sine, fiind mai curand implicit si, in orice caz, evitand jargonul de specialitate al eticienilor.
Explicitarea mesajului etic ne apare ca o exigenta presanta, ea decurgand ca un corolar din stadiul actual al exegezei, dar si al dezbaterii publice, mai putin filozofice, mai curand culturale si politice iscate in jurul omului si al operei.
Asistam la o dezbatere publica descentrata, in care nu o data accentele sunt deplasate, interpretarile producand adesea o cascada de "sofisme ale accentului"! Textele filozofice nicasiene sunt citite astazi pe grila politica si, invers, efemeride jurnalistice, importante prin scriitura si semnatura lor, sunt preluate azi ca o iarba a fiarelor cu care se descuie toate lacatele filozofice.
O atentie speciala este acordata implicatiilor politice, reale sau numai presupuse, ale mesajului nicasian; atentie justificata, poate, in contextul actual, dar trecatoare, odata cu imprejurarile care au produs-o, si care razbate rareori pana la nucleul tare al doctrinei filozofice. De la articole de gazeta semnate de Noica se trece cu nonsalanta la eseul cultural si de la acesta la doctrina filozofica noiciana, de parca toate s-ar situa pe acelasi plan si ar apartine aceluiasi unic timp, si anume timpului evenimential politic.
Mai multi factori vin sa se adauge situatiei prezente din campul dezbaterii publice favorizand obnubilarea unei posibile etici nicasiene.
Noica nu si-a propus, din varii motive, sa scrie o etica. Este cert ca intre Platon si Aristotel, si de asemenea intre Kant si Hegel, el opteaza decis pentru Platon si Hegel, bine cititi, contra lui Aristotel si Kant; opteaza pentru aventura ideii, mai curand decat pentru ancorarea in certitudini de ultima instanta; pentru ceea ce poate fi experiat si povestit in idee, mai curand decat dedus categorial si situat in zone fara risc seismic.
La aceasta se adauga, in al doilea rand, o neincredere funciara in discursul despre valori - ca nota dominanta a teoriilor etice in curs -, si cu atat mai mult in discursul moralizant si eticist ca ton, ca vocabular si, in genere, in discursul edificator si suprasolicitant. Un indiciu il gasim in cuvintele sale de preveninta impotriva suprasolicitarii sublimitatilor din dialoguri ca Phaidros si Symposion. Asa cum priveste cu discreta ironie discursul "frumosist", Noica intampina cu o ironie inca si mai disimulata discursul despre valori si bine care "merge la inima" si "iti unge sufletul", discurs care numai filozofic nu poate fi.
In concluzie: daca putem vorbi, la rigoare, despre un Noica moralist si, in plus, proponent al unei etici, acest filon nu poate fi detectat dupa criterii de aparenta (vocabular explicit, ton exhortativ sau imprecativ, discurs despre valori cu rol fundational sau alte cateva marci). Dar, nu mai putin, acest filon trebuie cautat si pus in lumina. Tendinta politizarii excesive a doctrinei filozofice noiciene isi gaseste un pandant la fel de contestabil in subevaluarea potentialului ei etic.
Un "potential etic" sau de-a dreptul o "doctrina etica" - in filozofia lui Noica? Intre cele doua formule de atributie putem sa optam hotarat pentru prima, ca fiind mai adecvata.
Doua repere posibile
Dar cum se poate explica refuzul neted al lui Noica de a elabora o etica? Ne-au ramas de la el un sir de fragmente, de dicta, simple puncte de reper, calauzindu-ne dupa care putem inchipui o etica, incercand sa trasam drumurile ideale care leaga punctele de reper intre ele. Dar Noica a ramas la reperele izolate. Totusi, linia care uneste puncte de reper poate fi trasata. Sarcina revine exegezei.
Pe de alta parte, datele biografice disponibile, relatarile celor care l-au cunoscut, ecourile razlete si reactiile prietene sau adverse ofera un material inca prea putin structurat, neomogen si discordant; daca in genere se poate degaja un ethos filozofic si chiar o viziune metaetica atribuibile lui Noica, nu la acest material tinand de accidentul biografic trebuie apelat in prima instanta, ci la substanta ideilor profesate de catre ganditor. Ethosul si modul noician de a aborda problematica eticului rezulta din intregul conceptiei filozofice; ele pot fi evaluate in chip diferit, valorizate sau respinse, dar inainte de aceasta ele se cer reconstituite si intelese in mod obiectiv, adica neutru. O asemenea reconstituire trebuie sa porneasca, s-ar parea, de la cateva idei directoare si proceduri (sau feluri de a vedea) specific filozofice care pentru Noica au o functie orientativa. In contextul care ne intereseaza avem in vedere mai intai distinctia dintre Geist si Seele (suflet si spirit). Distinctie de sursa filozofica germana, preluata de catre Noica fara rezerve, chestionata de altii si nu fara temei, in a doua jumatate a secolului 20, sub impactul traumelor istorice din prima jumatate. Noica a acceptat axiomatic ca avand o insemnatate filozofica cruciala aceasta deosebire si ea ofera o cheie a intelegerii situarii sale fata de etica, unde el deosebeste - desi nu explicit - intre exigentele "sufletului" si exigentele "spiritului"; in genere, ele nu se contrazic, convietuiesc fara sa se tulbure reciproc, dar in putinele cazuri de situari conflictuale se impune o alegere dramatica, iar alegerea buna ar urma sa acorde prioritate exigentelor spiritului.
(Astfel, in cazul bine cunoscut al mortii in inchisoare a lui Mircea Vulcanescu, punctul de vedere al lui Noica era ca datoria lui Vulcanescu de a se autoconserva de dragul a ceea ce ar fi putut da intr-un viitor nedeterminat ar fi trebuit sa-l opreasca de la sacrificiul de sine pe care i l-a dictat iubirea de aproape. Este un punct de vedere pe care il consemnam, cu oarecare perplexitate, fara a incerca aici a-l evalua, ci numai pentru a consemna radacina teoretica a pozitiei sale: dualismul suflet-spirit.)
Un al doilea reper cardinal in precizarea eticii nicasiene - o etica virtuala, cum spuneam mai sus, o etica ce "nu este", si totusi, ca si nefiinta la Platon, este, adica admite intruchipari! -, un al doilea reper poate fi detectat, dupa parerea noastra, in distinctia sumara, prea schematic formulata aici, dar nu de tot artificiala, care se poate trasa intre situatii etice tipice, normale si, ca atare, normate, si situatii ab-normale, deviante, exceptante sau de limita. Aceste situatii apar ca nenormate sau ca deviante in raport cu norma de evaluare: accidente indezirabile, expuse blamului public, abatandu-se de la calea sigura aratata de norma, sfidand consensul, traditia, habitudinile de gandire sau comportament. Acestea sunt accidente, desigur, dar accidente care survin mai des decat s-ar parea la prima vedere; o parte dintre ele nu rezista la proba criteriilor, sunt infirmate, ca simple, iar uneori de-a dreptul monstruoase, deviante. Dar o mica parte a lor sunt accidente cu rest, accidente care nu se soldeaza cu un avort etic. Din randul lor se selecteaza intruchiparile noilor reguli si valori morale care se alatura celor vechi, cand nu le inlatura pur si simplu, substituindu-li-se, si modeland astfel un nou ethos.
Parabola Fiului ratacitor si a Fratelui acestui fiu, in interpretarea pe care i-o da Noica, vorbeste despre doua conduite morale si, ca atare, despre doua etici, intre care contradictia este intr-adevar unilaterala, legea noua integrandu-si vechea statornicire si necontrazicand-o.
Conduita Fratelui fiului risipitor este ireprosabila, ca stand cuminte sub normele convenite; pocainta Fiului ratacitor intra si ea eventual in canoanele vechi prescrise, dar momentul bucuriei cu care va fi celebrata intoarcerea Fiului risipitor contrariaza simtul echitatii statornicite prin traditie, consacra exceptia si prin ea redimensioneaza valoarea iertarii. Nu altfel - potrivit filozofiei lui Noica - stau lucrurile in lumea spiritului, in genere; povestea intoarcerii Fiului ratacitor devine astfel un model -, in treacat fie spus, un model problematic! - problematic prin posibilitatea extrapolarii sale nepermise - al ethosului omului de cultura, ethos in care momentul deviantei creative, al ratacirii si chiar al delirului se integreaza intr-un scenariu sinuos al devenirii asa-zise "intru fiinta". Intre cumintenia, adesea stearpa, dar asiguratoare, a Fratelui Fiului ratacitor si asumarea riscului implicat in aventura spirituala - ce ar fi de preferat? Nu exista un algoritm al adecvarii, propriu-zis nu exista un scenariu univoc, intr-o viata de om; nu exista o solutie prescrisa; iar, ca atare, unei etici care judeca situatii standard potrivit unor norme standard i se poate alatura ca insotitor un simt, un instinct si un ethos al persoanei angajate deliberat in aventura existentiala sau in proiectul cultural care da sens vietii sale. Or, prin aceasta, "insotitorul" eticii uzuale, de toate zilele, nu o suprima catusi de putin pe aceasta din urma, nu se instituie in etica a "supraomului", fie si numai a "supraomului cultural", ci numai se supraadauga eticii uzuale.
Daca reconstructia propusa a unei virtuale etici secunde noiciene nu este simpla noastra nazarire - noua insine, cel putin, ni s-a parut a zari umbra ei cutreierand prin paginile Jurnalului filozofic si ale altor scrieri noiciene -, daca este un dram de adevar in aceasta reconstructie, atunci Noica nu este protagonistul unui exceptionalism etic de un sort sau altul; singurul exceptionalism la care a putut visa era de miza culturala, nu etica. Problema lui, in campul eticii, nu era omul bun si chibzuit, ca la Aristotel, nici omul frumos si bun, ca la Platon, nici omul imbunatatit prin edificare religioasa, nici omul livrat de un imperativ categoric datoriei fara adaos si fara rest; era mai curand cautarea fericirii, dar nu a comunei si universalei, egalizatoarei fericiri a tuturor, de la vladica la opinca, de la bacan la filozof, ci a unei eudaimonii care inseamna bucurii simple ale contemplatiei formelor, peregrinare don-quijotesca in cautarea ideii si, mai cu seama, daimonie, dans si "delir bachic" al speculatiei, vrednicie si invrednicire.
Chipul persoanei morale
N-am incercat, in cele de mai sus, sa fixam jaloanele unui posibil santier. Dar acum, spre a termina, fie-ne ingaduit sa evocam nu repere ale unui posibil ethos noician, ci chiar chipul, abia intrezarit, abia intuit al persoanei morale insesi.
Chipul lui Constantin Noica - mai intai al tanarului instarit si elegant, dornic sa-si castige prin truda proprie, din salahorie intelectuala - traduceri de romane detective s.a. - o existenta independenta; al omului de societate dornic de izolare; al omului care angajeaza pariuri imposibil de castigat, dupa cum avea sa-si dea seama el singur mai tarziu, printre care si periculosul pariu politic. Noica ramane omul ideilor formulate provocativ si paradoxal, de la "scoala pe care o visez, o scoala unde nu se invata nimic" si pana la "inchiderea care se deschide"; e cel care isi aduce aminte cu un sentiment de vina si dispera la gandul tragediei lui Mihai Radulescu; cel care evoca peste ani si ani o spusa a lui Cioran - "gloria intre patru pereti intrece toata slava imparatiilor" - si cel care isi faureste deviza "Vita sine cultura quasi imago mortis est"; e cel care, scrutandu-se pe sine, se autodiagnosticheaza ca suferind de maladia spirituala a ahoretiei (indeterminatiei), iar in alta parte consemneaza lucid: "m-am preferat, dar nu m-am iubit"; cel care vorbeste inca din tinerete despre "scuza de a nu fi geniu"; cel care il glorifica pe Eminescu cu o intensitate egala aceleia cu care il detesta pe Caragiale; cel care vorbeste despre anii lui de inchisoare in termeni care ne-au adus aminte de un schimb de replici-cheie din Napasta ("-Cum este la ocna, Ioane? -Bogdaproste, e bine"); si cel care lasa pentru tinerii "abia iesiti din gaoace" vorba la al carui adevar inca prea putini au ajuns: "Cand veti ajunge in larg veti vedea ca limitele voastre interioare sunt mai dureroase decat cele exterioare". Toate aceste episoade fragmentare, si multe altele (am lasat special de o parte tot ce este amintire proprie si personala), contin ceva enigmatic. Am sentimentul ca ele spun ceva important si enigmatic despre ethosul noician, ca intre toate aceste episoade si ethosul in cauza exista o trasatura de unire sau o impletire misterioasa, care incita in continuare la o cautare staruitoare.
