Retrospectiva online și teatrul nostru cel de toate serile (I)

În pericol de uitare și de neglijare guvernamentală, industria spectacolelor în care e inclus și teatrul face eforturi să inventeze tot felul de modalități de a se menține în interesul și în atenția publicului lui de odinioară. Dar nu numai, pentru că, intrând în casele și în mintea celor care în mod obișnuit nu frecventează sălile de spectacol, s-ar putea să-și fi câștigat noi adepți printre potențialii doritori. În plus, criza morală și psihologică ce o însoțește pe cea sanitară i-a dat teatrului șansa de a se manifesta și ca terapie antistres, antidepresie, anti, anti, anti...Teatrele au avut, pe de altă parte, ocazia să verifice ideea necesității de arhivare în condiții tehnologice moderne a propriilor istorii, alcătuite în primul rând din opere relevante pentru timpul și creatorii acestora. Pe unii, situația i-a prins descoperiți, adică fără respectivele documente, pe alții, doar pe jumătate echipați, putând produce ori referințe neconforme, ori înregistrări întâmplătoare datorate mai curând zelului și preocupării unor administratori de teatru ori creatori preocupați de posteritatea operei lor într-un domeniu atât de supus efemerității. Cum la nivel național, unde cerutul institut de teatru nu are vreo șansă să apară, nu există o bază de date în materie (nici de la minister, unde funcționa o editură video, nu avem vești), a rămas să se descurce fiecare cum poate, ca în multe alte domenii din țara asta. Așa stând lucrurile, retrospectiva care s-a constituit ad-hoc a devenit, vrând-nevrând, reper al unei trecute vieți teatrale nerelevante poate din perspectiva unei ierarhizări valorice, dar orientativă pentru istoria spectacolului contemporan de teatru, de când tehnica a pus la dispoziție mijloace de fixare pe suporturi din ce în ce mai perfecționate. Aceia dintre noi din categoria profesioniști, în general cunoscători ai fenomenului, pot face această remarcă, bucurându-se, ori de câte ori a fost să fie, să se reîntâlnească cu nume reprezentative și spectacole de referință din teatrul românesc de odinioară și de azi.

Unul dintre cele mai harnice teatre în această privință a fost Teatrul Bulandra, care, vrând parcă să-și recupereze trecutul de glorie într-un prezent diluat și incert, a făcut efortul de a organiza și prezenta, uneori chiar tematic, o adevărată galerie de spectacole memorabile. Am avut o săptămână Cătălina Buzoianu, aceeași care cu puțină vreme în urmă părăsea această lume, chiar de pe această scenă pe care a iubit-o (august 2018). Și chiar dacă spectacolele prezentate n-au fost dintre cele mai importante din cariera regizoarei, ele au sugerat, mai ales pentru generațiile tinere care nu i-au cunoscut direct opera, cel puțin o gamă de preocupări care au rodit și au marcat epoca.

Patul lui Procust, după Camil Petrescu, de pildă, ne-a amintit de interesul regizoarei pentru exegezele scenice complexe (vezi capodoperele Maestrul și Margareta, Dama cu camelii, Niște țărani), pentru munca de cercetare în care contextualizarea culturală și dezbaterea de idei erau chemate să impună opere literare notorii sau să descopere altele (vezi Levantul, Dimineața pierdută). În plus, racordarea la problemele zilei, în anii în care o nouă generație de intelectuali precum aceea de pe vremea lui Camil Petrescu își căuta un drum, vorbește despre talentul regizoarei de a simți pulsul timpului. Tot din acest spectacol realizat cu echipa tânără care o urmase la Bulandra (Marius Capotă, Nane, Adina Cartianu, Marcela Motoc, Zoltan Octavian Butuc, Bisericanu), foștii ei studenți (unde sunt ei oare acum?), aflăm despre încrederea regizoarei într-un teatru de echipă, de trupă, concepție atât de fragilizată în deruta generală de după ‘89. Ca să nu mai vorbim despre modernitatea gândirii regizorale ilustrată de acel simfonism al decupajului și de simultaneitate de spații și acțiuni greu de observat, din păcate, din înregistrarea precară fără planuri generale. Petru, de Vlad Zografi, ne-a reamintit-o apoi pe Cătălina Buzoianu ca susținătoare a tinerilor autori. E de notorietate preocuparea pentru teatrul avangardist al lui Matei Vișniec, propulsat în anii ’90 prin distribuții exemplare (vezi Teatru descompus). Și în cazul piesei citate - o parabolă interesantă despre confruntarea dintre materie și spirit pe fondul disputei Est-Vest, dintre civilizații -, regizoarea își ia aliați de nădejde, precum Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc, Cornel Scripcaru, Răzvan Vasilescu. Grupajul a mai cuprins Prințesa Turandot, către care regizoarea s-a îndreptat, probabil, cu gândul la Maia Morgenstern, vedeta momentului, și la alți tineri talentați pe care i-a luat alături, precum Alina Berzunțeanu, Andreea Bibiri, Filip Ristovski, Șerban Pavlu, Valentin Popescu, Radu Amzulescu. Chiar și cu acest palid racursi, „Bulandra” s-a achitat moral față de memoria uneia dintre cele mai importante figuri ale teatrului nostru contemporan, rămânând, când ni se face dor de spectacolele ei, să rugăm TVR-ul să reprogrameze Dimineața pierdută sau Efectul razelor gamma asupra anemonelor, spectacol revăzut nu demult și consemnat chiar în cuprinsul acestei reviste.

Tot de o retrospectivă sub forma unei săptămâni cu dedicație s-a bucurat și Liviu Ciulei, căruia emblematicului spectacol O scrisoare pierdută, intrat datorită televiziunii în patrimoniul național (înregistrarea a mai fost reluată la TVR), i s-a adăugat acel Hamlet aulic, cu Marcel Iureș în rolul titular, care, întrupând concepția regizorului, a dat pentru istorie varianta unui Hamlet-filozof și poet care încearcă să înțeleagă mai mult decât să îndrepte viciile, de unde și predilecția pentru poza meditativă și abstragerea din realitate pe care le cultivă interpretul (iar eu în lumea mea rămân...). O montare cu anvergura și eleganța regală ale unui Elsinor reconstituit după moda unui secol mai apropiat nouă, dar în același spirit renascentist drag regizorului. Filmat, din fericire, tot de Televiziune, legendarul Clipe de viață, de William Saroyan (1964), îmbibat de teoriile existențialiste și sociologiste care bântuiau epoca amenințată de însingurare, necomunicare și inegalități, întregește, alături de evocări documentare privind Cum vă place și Visul unei nopți de vară, Elisabeta I, portretul unui creator de teatru care a fost nu numai un mare regizor, ci și un eminent animator, făcând din „Bulandra” o instituție-emblemă pentru ceea ce numim teatru de artă și cultură.

Pe lista evenimentelor care au încins Facebook-ul la Teatrul Bulandra s-au aflat și câteva din spectacolele ultimului director, cel din urmă plecat, regretatul Alexandru Darie, spectacole din programul Bulandra per muzica, precum Orfeu și Euridice, The Bach files, realizate împreună cu prietenii săi Adrian Enescu și Octavian Neculai. Li s-au adăugat Însemnările unui necunoscut, după Dostoievski, și regalul numit Poveste de iarnă, filmat profesionist de Vivi Drăgan Vasile, spectacol a cărui premieră din 1995, petrecută la Milano, în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor Europene, sub privirile admirative ale lui Giorgio Strehler, marca exemplar vârful de carieră al, pe atunci, tânărului regizor. În decorurile dominate de albul zăpezii din care Maria Miu a făcut un simbol al nestatorniciei și volatilității Timpului, în care se pierd și se regăsesc iubirile din poveste, zburdă năvalnic, la propriu, o echipă de actori fenomenali, insuflând atmosferei speranța și credința în frumusețea din urmă a oamenilor. Ei sunt Oana Pellea, Manuela Ciucur, Anca Sigartău, Emilia Popescu, Luminița Gheorghiu, Dragoș Pâslaru, Stefan Bănică jr., Mihai Constantin, Șerban Cellea, Dan Aștilean, Paul Chiribuță, Adrian Ciobanu, Ion Besoiu. Mai puțin evidentă în spectacolul filmat, arta luminii proprie ochiului de maestru al lui Darie înregistrează în acest spectacol un vârf, care a contribuit la succesul din țară și de pe mapamond. Retrăind bucuria teatrului în care ard emoții în direct, cei care am fost martori la momentele pe viu ale acestui eveniment ne-am gândit, o dată în plus, la teatrul nostru cel de toate serile, ca să citez titlul inspirat al cărții Mirei Iosif, care este acum, în vremea pandemiei, înlocuit cu aceste copii, utile, dar nu suficiente. Oricum, suntem mai fericiți că avem online-ul la dispoziție, față de strămoșii noștri din vremea ciumei bubonice, nu? //

Maia Morgenstern și Marius Capotă în Patul lui Procust

Marcel Iureș în Hamlet

Oana Pellea și Ștefan Bănică Jr. în Poveste de iarnă