Pe aceeași temă
Dintre spectacolele incluse pe afișul ediției 2020, a 7-a, a Festivalului internațional Interferențe, organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, marcând aniversar și treizeci de ani de la înființarea Uniunii Teatrale a Europei –UTE – din care face parte, câteva au reprezentat o noutate pentru obișnuiții sălilor de teatru, mai ales în privința surprizelor reinterpretărilor regizorale.
E și cazul spectacolului cu piesa Rosmersholm de Ibsen, în regia ucraineanului Andriy Zholdak, un personaj excentric, care a șocat invariabil lumea teatrală românească și nu numai cu montări extravagante ale unor texte clasice. De data asta nu doar despre șoc e vorba, mai ales că în ceea ce-l privește există în public o apercepție care nu lasă prea mult loc surprizelor, ci despre o viziune cu adevărat nouă, updatată, impresionantă asupra autorului nordic, izvorâtă din spiritul contestatar propriu artistului. Aplecându-se în special asupra caracterului agresiv al relațiilor umane în lumea de azi, cu componenta lor sexuală care uneori le domină, Andriy Zholdak eludează optica socială prin care și-a privit autorul norvegian contemporanii.
Transferând drama de familie din ținutul Rosmersholm pe terenul simțurilor, al reacțiilor instinctuale care domină prea adesea comportamentele umane în lumea modernă, producând derapaje cu consecințe tragice, viziunea sa intră în conflict subsidiar nu doar cu morala oficială, ci și cu Biserica, pe care Ibsen însuși o trata dilematic. Ca atare, mobilul ambițiilor Rebekkăi, personajul care detonează bomba, aruncând în aer conveniențele burgheze și chiar practicile religioase în familia pastorului Rosmer, nu mai e al parvenirii sociale (fata sosește pe aceste meleaguri cu dorința de a avansa social), ci unul al pornirilor umane din care izvorăște și iubirea ei pasională pentru pastor. Moartea soției acestuia la care asistă, dacă nu chiar o provoacă, e chemată în scenă, așadar, ca un pretext eliberator menit să facă drum sentimentelor, patimii care alimentează legătura vinovată dintre cei doi, în afara căsniciei despre care textul ne spune că avea, de fapt, multe fisuri pricinuite de convenționalism și rutină.
În spectacolul de trei ore și jumătate al lui Andriy Zholdak, toate aceste schimbări de azimut sunt susținute exemplar de tensiunea instalată prin clar obscurul din scenă, sonoritățile apăsătoare – valuri, muzica lui Bach – și mai ales prin interpretarea expresionistă dusă la paroxism a celor cinci actori ai distribuției (doi dintre ei au și dubluri). Chiar dacă la început, în afara textului și a vorbelor, Rebekka manifestă obsesii sexuale la care achiesează, în ciuda doliului care apasă casa, fratele moartei, chiar dacă Rosmer însuși trădează, la rândul lui, prin ieșiri reprimate, clocotul pasiunii provocatoare stârnite de prezența intrusei, drama ibseniană nu-și alterează substanța, vorbindu-ne despre adevăr și minciună, despre fariseismul Bisericii și demagogia morală care în dramaturgia lui Henrik Ibsen sunt teme de dezbatere necesare societății moderne.
Piesa aceasta pe care orice montare nu poate să o ferească de spectrul morții ce domină nu doar spiritual, fantomatic, ci și fizic, scena are în spectacolul lui Zholdak o tensiune în plus, din cauza unei agresivități vindicative cu valoare de direcție, care pune stăpânire pe tot, indicând actorilor multă fizicalitate, un joc precipitat, visceral, cu multe acute în ton, care atunci când depășesc verosimilul, rămân doar pe buzele celor care se înfruntă convulsiv pe scenă. (Sunt scene întregi în care, actorii se adresează unii altora doar prin mimică, simulând vorbirea, fără a articula sonor cuvintele, sau își vorbesc la ureche) Scenografia excelent concepută de regizor împreună cu Daniel Zholdak cultivă misterul, spațiind tenebros scena, luminată și ea special, lateral și din spate (back light), dând expresie plastică plenară și valoare simbolică unei ferestre uriașe, de la care marea, mugind, ispitește vinovații, și unei uși la fel de impozante dând însă un alt sens monumentalității. La rigoare poate fi și simbolul unei citadele care se protejează de adevăr, asupra căreia se năpustesc furioși cei care, vrând să-l evite, se izbesc de acest impenetrabil obstacol. Într-un moment de climax al spectacolului, când măștile minciunii sunt pe cale să fie date la o parte, din tavan, în fața acestei uși cad cu zgomot bucăți masive de tencuială, îngreunând evadarea. În același sens se petrec lucrurile și cu altarul din firida încăperii acestui pastor comunal care-și evacuează spre final locatarii, respectiv sfinții de ghips, martori placizi ai dramei. În această dezordine existențială și morală, nimeni nu-i mai poate salva pe cei doi îndrăgostiți, chemați la judecată într-un neiertător moment post-mortem pe care fiecare îl trăiește potrivit conștiinței. Doar marea, de unde vin și pleacă la autorul fiordurilor soluțiile, îi cheamă în adâncurile ei misterioase și unde plonjează spectaculos de la fereastra acestei case bântuite.
Citită astfel, piesa lui Ibsen lasă în urmă tema socială a inegalității de șanse care provoacă inițial demersul Rebekkăi, cea care, venind la Rosmersholm, ar vrea să‑și depășească condiția, punând reflectorul pe clocotul vieții și al patimilor care se nasc între oameni când descoperă deodată că simt altfel decât ar vrea să arate. E ceva mai mult freudism în spectacolul clujean (vezi și scena dejunului bulimic demnă de filmul lui Marco Ferrer) și, bineînțeles, un pragmatism al nerăbdării vizibil în comportamentul hiperactiv al fetei care mărșăluiește prin scenă, arborându-și demonstrativ doliul și întorcând astfel judecata în favoarea ei.
Éva Imre, temperament artistic puternic, izbutește în rolul Rebekkăi o creație excepțională, mizând pe cartea voluntarismului care îi dictează atitudini extreme, joc paroxistic, încordare și tensiune lăuntrică maxime. E ca un arc voltaic, gata să plesnească și să arunce în aer credința și căminul pastorului Rosmer, ale căror fundamente, cum vedem, încep să cedeze. Actul sinuciderii devine, în această ordine a interpretării, surpriza-șoc din partea unui personaj care denotă de la un punct și o instabilitate psihică. Pastorul Rosmer, care-și manifestă neliniștea mai mult prin absență, hălăduind cu trepiedul și aparatul fotografic în afara locului dramei, când intră în scenă aduce imaginea unui înfrânt, derutat și incapabil de decizii chiar și în privința iubirii sale vinovate. Balázs Bodolai e imaginea perfectă a acestei viziuni, impresionând prin vulnerabilitatea sentimentală a emoțiilor. Ca de obicei, la Ibsen în piesă e și un personaj-turnesol, aici în persoana lui Kroll, cumnatul lui Rosmer care o înfruntă, vorbind sau tăcând, pe musafira periculoasă. Gabor Viola e enigmatic-amenințător, dar și hotărât în a-și asuma în acest rol toate adaosurile regizorale (vezi violul). Presupunem că Miklos Bács, distribuit în același rol, îi surprinde și alte nuanțe acestui personaj plin de ambiguități. Fantoma cu chip reprezentând întruparea morții e prezentă la judecarea faptelor cu o mărturie în fața camerei video pe care interpreta Rita Sigmond o rostește marțial, jucând răceala de dincolo de mormânt a spiritelor justițiare, iar cunoscuta și apreciata Gizella Kicsid compune un portret robotizat exact menajerei atoateștiutoare Helseth.
Spectacolul se urmărește cu concentrare și empatie, chiar dacă regizorul supralicitează zbuciumul visceral și agresivitatea, cerând interpreților un joc hiperrealist cu forțarea limitelor și estompând astfel întrucâtva fiorul metafizic din arierplan. (Vezi imaginea cailor albi care traversează în fundal scena) Este unul dintre puținele spectacole ale acestui artist special la care am rezistat fizic până la sfârșit, plăcându-mi foarte mult. Poate pentru că l-am văzut online. //
