Pe aceeași temă
Arta lui Emil Brumaru a avut întotdeauna un coeficient de risc și o „nerușinată“ îndrăzneală. Riscul este de a contraria așteptările cititorului comun (și în fiecare critic, oricât de bun, există un cititor comun și speriat); iar îndrăzneala a fost de a-i „preda“ acestuia o cu totul altă lecție de poezie decât cea a metafizicului stănescian. Bine sfătuit și orientat de către criticii generației ’60, cititorul din deceniul șapte, când s-a articulat noul canon estetic, a identificat modernismul abstract și ludic al lui Nichita Stănescu cu Poezia ideală – și ideal contrapusă maculaturii realist-socialiste.
Venind în linie cu Nichita Stănescu, deși a debutat editorial zece ani mai târziu, Emil Brumaru a fost obligat să fie altfel nu numai în raport cu poezia agitatorică, de teren și tractor, ci și în comparație cu structura poetică nouă care i se opunea. Rezumativ și concluziv, în timp ce lirica lui Nichita Stănescu și canonul construit pe ea au reprezentat o alternativă modernistă la realismul socialist, poezia lui Brumaru a trebuit să fie o alternativă la alternativă, distanțându-se de ambele structuri oferite ca opțiuni.
Astfel, Brumaru a reabilitat liric și a gândit poetic concretul și categoria aproapelui, explorând palpabilul, senzorialul și senzitivul, tactilul și scanând infinitezimal interiorul domestic. A privit apa curgând, lung, din cișmea și paharul de pe masă pe care se lasă apăsătoare înserarea. A reabilitat și a reformulat poezia obiectelor, întorcând intensitatea percepției moderniste către elementele inerte și misterioase. A explorat și a înscenat pulsiunile, instinctele, fanteziile, pe o scală de perversități, întorcând din nou poezia către rădăcini de subconștient și arborescențe psihanalizabile. A eliberat nu numai imaginarul, ci și limbajul, scriind cu religiozitate porcării care pe alți autori, mai puțin înzestrați, i-ar fi distrus; și căutând omenescul, naturalul, animalicul, acel „porc“ din sintagma „porc de înger“ accentuată atât de diferit de marele rival. A explorat posibilitățile combinatorii ale cuvintelor, căzând uneori în capcana versificării facile, dar scuturându-se și reorientându-se, ca un mare artist, spre acea pastă a limbajului din care e făcută o creație poetică. Într-o operă de vârf, totul comunică cu tot și totul se poate, inclusiv cacofonicul, inclusiv scatologicul, modelate și operate de o viziune unificatoare.
Or, tocmai acest organicism al poeziei lui Brumaru mă făcea să mă întreb, la Dintr-o scorbură de morcov (1998) și la Submarinul erotic (2005), ce mai poate adăuga poetul – ca strat și ca nivel de experiență artistică – unei creații deja împlinite și rotunjite. Ce mai putea face nou, substanțial și original autorul, după ce ajunsese la limitele de saturație ale noutății și originalității? Ce mai putea scoate Emil Brumaru, în afară de reeditări, antologii și versuri închise pe vremuri în sertare? Mai admitea lirica acestui mare poet o nouă experiență și o diferită substanță?
În faza deschisă prin Rezervația de îngeri (2013), Brumaru imaginează o urmare și creează o alternativă la el însuși, cel „vechi“, ca poet al interiorului și al universului mic, domestic, obiectual. Decorul realist explorat minuțios până la comutarea perspectivei și țâșnirea fantasticului lasă loc unei feerii erotice care își caută și își oferă spații de desfășurare. Îngerii fac parte din decor și din ritual, fiindcă ei sunt legătura cu o dumnezeire blândă și îngăduitoare cu omul. Dracii stau ascunși, până la noi ordine, fiindcă lumea și supralumea sunt făcute după textura aventurii erotice, trasă într-un discurs el însuși îndrăgostit. Iubita chemată din depărtări și mângâiată expert e o zână sofisticată, o combinație rafinată de naivitate de basm și perversiune de poem erotic marca Brumaru.
În epistolarul liric-erotic, accentul este pus și pe „liric“, și pe „erotic“, și pe epistolarul însuși. Acesta e redus la jumătatea lui expeditoare masculină. Poetul scrie sonete, iar iubita „din turn“ le primește, fără ca reciproca să fie valabilă. Prin asta se orientează discursul amoros, care este inclus în sfera unei esențiale poeticități. Poetice sunt nu doar imaginile, simbolurile, sonoritățile eminesciene ori elementele recurente în poezia lui Brumaru. Poetic este și agentul liric, epistolierul îndrăgostit ce construiește minuțios o feerie erotică și o trage în interiorul vocației sale.
Cele două personaje, el și ea, ea și el, nu sunt, prin urmare, coplanare. Cel ce spune eu are incomparabil mai multe drepturi literare, plasându-se în condiția de a-și înscrie iubita în povestea pe care el o scrie. Desigur, iubita este răsfățată și adorată, cu închinăciuni medievale, însă ea intră în discursul și în feeria poetului fără a-și putea delimita un spațiu autonom. Zâna este omniprezentă în reveriile și fantasmele poetice; dar – semnificativ – ea tace întotdeauna. Vocea ei nu se poate face auzită, fiind filtrată ca prin apă de sonetele dense și dulci.
Avem, în schimb, descrieri ale sale, făcute de un îndrăgostit pe care nu-l vedem, întrucât se manifestă prin discurs. Rezervația de îngeri se cuprinde, astfel, între doi poli: unul vizual, în care portretizarea iubitei îmbracă forme dintre cele mai neașteptate; și unul sonor, în care melodicitatea versurilor, a cuvintelor, a literelor reprezintă criteriul de selecție.
Feeria cu clipoceli și bolboroseli se structurează prin forma dată a sonetului, ca și prin cea a epistolarului înscris într-o anumită durată. Regula e a unei fericiri „nerușinate“, trăită pe toate nivelurile: de la cel spiritual la cel senzorial, cu mintea, cu sufletul, cu carnea. Există, pe de altă parte, o autocenzură, o frână în dezlănțuirea imaginației și în articularea imaginarului. Întrucât e un basm de Ev Mediu fabulos și fiindcă poetul vrea să-și protejeze liric zâna, descrierile fizice sunt oprite la pragul „decenței“. Perversiunile sunt îngăduite, dar nu ne mai sunt povestite. Datele anatomice sunt selectate și oferite într-o viziune soft, fără insistența exploratorie din eroticele mai vechi și fără programul din Infernala comedie.
Întreaga fire trăiește feeria erotică, iar lumile supramundane o acceptă cu o stranie jovialitate. Celestul e, așa zicând, contaminat. Îngerii sunt voyeur-i și pofticioși, nu doar mizerabili complici, ci și avocați pledanți ai dezmățului, până la limita blasfematorie. Isus este îngăduitor, firește. Singurul care ar mai putea opri, pedepsitor, orgia feerică ar fi Dumnezeu, „Marele Supraveghetor“. Strategia poetului e de a urmări, secvență cu secvență, plăcerile și bucuriile cărnii, făcându-i pe toți părtași la ele și sfârșind, în mai multe poeme, cu argumentul suprem: Dumnezeu Însuși este complice. Ori se uită cu binoclul la perechea noastră, cu o curiozitate de puber transcendental, ori închide ochii, ori întoarce privirea, în câte un final tipic de solidaritate cu păcătoșii. Uimitorul basm erotic se poate desfășura nestingherit.
În Rezervația de îngeri, cam totul este moale, dulce, lin, blând, pâlpâitor, încleiat și descleiat, prelins, rotunjit „alene“, lenevos, ca o boare, ca o rouă, ca o mângâiere. Nu doar natura, ci și lexicul se erotizează, într-o somnie a cuvintelor. Să vedem un fragment din nesfârșinda poveste: „Poveștile n-au cum să se termine,/ Mereu rămâne-n somn câte-un balaur/ Ce se trezește scărpinând rubine/ Cu burta lui bătută-n solzi de aur,/ Și când nici nu te-aștepți răsar moi zâne/ Ce-ademenesc ciobanii de la stâne/ Ca să le dea plăceri anume numai lor,/ Înghesuindu-le în scorburi cu pridvor;/ Iar îngerii fac tumbe înțelepte/ Și umplu cu irmoase vechi iatace/ În care gingașe și cam buimace/ Prințesele încep să se deștepte,// Bolborosind dulci rugăciuni și aspre șoapte/ În timp ce-și spală degetele-n lapte...“ (Poveștile n-au cum să se termine...). Iată un registru posteminescian în care marele nostru poet contemporan e atins de geniu verbal.
Ce mai poate urma?
