Richard al III-lea și mascarada jocurilor politice

Doina Papp | 19.03.2019

Putem spune, asemenea lui Andrei Șerban, că „Richard e peste tot, și în mine, și în tine... și e important să mă lupt cu Richard din mine“.

Pe aceeași temă

Cel mai nou spectacol după tragedia lui Shakespeare a fost memorabilul Richard al III-lea în regia lui Thomas Ostermeier, prezentat la Craiova în cadrul Festi­valului Internațional Shakespeare din 2016 de Schaubühne Thea­ter din Berlin, cu extraordinarul Lars Eidinger în rolul titular. Un Richard histrion, care-și exercită experimental vocația de intrigant asupra unei curți regale în decădere spre a cuceri puterea. („Mi-am pus în gând să fiu un ticălos, urând huzurul zilelor de azi.“) Cu torsul gol și butaforiile stigmatului fizic la vedere, actorul/personaj sfârșește atârnat de firul unui microfon din care au răbufnit constant pe parcursul reprezentației gâlgâielile râsului lui sardonic, îndemnându-ne să vedem în Richard nu doar demonicul rege pe dos, născut cu picioarele înainte și dinți în gură, pe care însăși mama lui îl blestemă, ci și, mai ales, o inteligență diabolică convertită într-o mască de saltimbanc. De ce saltimbanc? Aveam să înțelegem urmărindu-i strategiile într-un spectacol în acord cu jocurile politice manipulatoare, ipocrite ale lumii de azi.

Acest spectacol, ca, de altfel, și altele din lumea noastră contemporană, e important și pentru că se delimitează net de concepția generalistă lansată de Jan Kott în celebra sa lucrare, Shakespeare, contemporanul nostru (1969), care a bântuit vreme de decenii lumea teatrală cu teoria mecanismului istoric, introducând un algoritm al puterii absolute bun la toate. Vremurile au devenit însă mai subtile și, în acord cu ele, tragedia Richard al III-lea a început să fie privită și din punctul de vedere al anomaliilor umanului, al răului din om, al tendințelor malefice care-și găsesc teren de manifestare speculând conjuncturile istorice. Tragedia devine astfel o tragi-comedie, cum, de altfel, o consideră și Andrei Șerban, îndemnându-și publicul în seara premierei să mai și râdă. Dacă-i dă mâna, am adăuga noi.

Am extins această relatare pentru că spectacolul de la Teatrul „Bulandra“, în regia lui Andrei Șerban, trebuie privit în acest context. (Poate mai puțin localizările dâmbovițene, care nu-i aduc plusvaloare.) El vrea, cu alte cuvinte, să ne spună că ascensiunea lui Richard n-ar fi fost posibilă fără complicitatea societății la vârf, a lipsei de scrupule a celor din jur, coruptibili și obedienți, a decăderii morale generale, care face posibilă manipularea și dezvoltă în om tendințe malefice latente. Cum tema este pe buzele tuturor azi în lume, odată cu teoriile despre moartea ideologiilor, criza leadership-ului și a democrațiilor și degradarea sensului politicii în general, pe fondul unui mercantilism exacerbat, degradant, cunoscutul regizor nu o putea eluda. Ceea ce îi personalizează viziunea vine, evident, din spațiul de referință românesc în care aceste probleme grave au aspect de surogat și o imagine caricaturală, amintindu-ne de Caragiale.

În declarații de presă însuflețite, anterioare premierei, Andrei Șerban își afirmă angajarea în lupta împotriva acestei situații și, luând de coarne textul eminamente politic al lui Shakespeare, contemporanul nostru, ne îndeamnă pe toți să facem la fel. Cu atât mai mult, cu cât, conștienți fiind de primejdii, putem spune, asemenea regizorului, că „Richard e peste tot, și în mine, și în tine... și e important să mă lupt cu Richard din mine“. (Nu e cam mult?!)

În stilu-i caracteristic, regizorul aruncă bomba, provocând în spectacolul său nu doar energiile din subteranele piesei, ci și pe acelea artistice ale trupei, care joacă într-o încordare paroxistică, cu vizibilă determinare în atitudine. Mijloacele teatrale sunt pe măsură, rezultând un mix postmodern cu o dinamică originală și discontinuități surprinzătoare privind personajele și punerea în pagină a scenelor. Se uzează intens de microfoane și discursuri de la pupitre oficiale (până și Lady Ann se exprimă de aici în celebra scenă de la înmormântarea soțului ucis), de muzică (Raoul Kozak), de deconspirări ale convenției teatrale (apariția lui Shakespeare însuși), travestiuri, actori în mai multe personaje...

În economia decorului creat tot de Andrei Șerban, ajutat de Octavian Neculai, de fapt o structură metalică dominată de o scară în spirală și o trapă pe care urcă și coboară personajele între infern și paradis, spectacolul se restrânge minimalist într-un nucleu de esențe - personaje și acțiuni -, acumulând energie satirică și un sarcasm nimicitor. Începe (ca și la Ostermeier) cu o petrecere relaxată și restrânsă la înălțimea unei pasarele, un party monden la curtea regală care demască fără menajamente mascarada jocurilor politice, frivolitatea potentaților care, în preajma unor decizii importante pentru țară (schimbarea la domnie a unor case regale în război de 30 de ani, zice istoria), afișează o inconștiență condamnabilă. Mutatis mutandi, trăim aceleași triste realități. De pe margine, ducele de Gloucester, viitorul Richard, începe urzeala tronului, în acord cu propria-i declarație: „Eu sunt haosul!“. Sau, pe românește: încurcă-i drace!

Marius Manole intră în forță în rol. Asudând ca niciodată, el ne aruncă în față încă de la început (monologul) portretul monstrului, imaginat cu maxilarele încleștate și furia nedisimulată. Nu mai e loc de surprize pe viitor. Actorul a ales să joace cu încrâncenare, ducând parcă mai departe o experiență recentă de la Teatrul Național, unde l-a interpretat pe Ștefăniță, în Viforul lui Delavrancea. Tot un domnitor cu porniri criminale și vise de putere. Interpretarea sa aproape că nu rezonează cu declarațiile de mai înainte ale regizorului, care ne vorbea despre justificări omenești în atitudinea viitorului rege criminal Richard. („E persecutat, asta naște în el ură... Shakespeare a simțit chiar milă pentru Richard“ - A.Ș.) Marius Manole îl urăște pe Richard. Se urăște pe el ca Richard. Nu-i dă nicio șansă. Doar așa ne explicăm faptul că actorul vede fără pic de nuanțe parcursul lui Richard în relație cu personajele din jur și cu situațiile date. Există un singur moment - înaintea încoronării - când actorul ne sugerează, prin mlădieri ale glasului și ale corpului, potențialul subtil al tacticilor perverse ale personajului, suficient pentru a întări ideea unei opțiuni conștiente a actorului pentru un Richard malefic, agresiv, periculos. Nici finalul, care ridiculizează prin ținută (pemperșii la vedere) singurătatea tiranului, nu-l face de compătimit, așa încât actorul charismatic care e Marius Manole are de înfruntat această efigie neagră pe care și-a proiectat-o. Un contre-emploi greu de dus.

În multiplele sale apariții (regina Margaret, copilul Eduard, Will - dramaturgul...), Cornel Scripcaru e ca întotdeauna inventiv, elaborat, convingător. Jocul său are măsura lucrurilor, chiar și atunci când urmărește efecte comice.

O prezență pe cât de surprinzătoare, pe atât de benefică pentru spectacol e George Ivașcu. Cu poftă de joc și mijloace adecvate, el portretizează din scurte apariții un rege-marionetă (Eduard al IV-lea), un ucigaș milos și cu frica lui Dumnezeu, sau pe primarul Londrei, privit de pe malurile Dâmboviței. Mai sunt și alte apariții vag camuflate în peisaj care ne dovedesc marea capacitate versatilă a actorului, cândva o întruchipare grațioasă a personajelor commediei dell’arte.

Lady Anne e Alexandra Fasolă - feminitate robustă, sigură pe ea, mai decisă ca în alte interpretări ale acestui personaj în privința atitudinii ostile față de viitorul soț, regele Richard. În dramatismul jocului ei nu încap nuanțe ingenue, nici sentimentale, chiar în scenele în care-și plânge copiii uciși.

Un actor cu mare precizie și hotărâre în joc, Cătălin Babliuc înfruntă cu determinare destinul ducelui de Buckingham, prietenul trădat și ucis în rând cu ceilalți. În construcția spectacolului actorul are însă puține momente de stat pe gânduri, ca și celelalte personaje, de altfel, mânate în iureșul dramei de năvalnicul Richard. Și de regizor. În rolul reginei Elisabeta, căreia îi e rezervată răzbunarea finală (ea îl mitraliază pe Richard), Rodica Lazăr face un salt interesant de la jocul persiflant la adresa vulgarității reginei en titre la cel de femeie, regină și mamă vexată, rănită, din partea a doua, când îl înfruntă pe tiran ca o fiară. Adrian Ciobanu, în rolul lordului Hastings, joacă sobru destinul asumat al ultimului sacrificat în drumul spre coroană, pandant contrastant cu Lucian Ifrim (Lord Stanley), imagine sugestivă a șovăielnicului perdant. Mirela Gorea e mama care-și reneagă fiul cu imprecații de tragediană, îndeplinind, ca și ceilalți actori din distribuție (Constantin Dogioiu, Alin State, Catinca Maria Nistor), și alt rol în scena inventată a confruntării cu strada, cu cetățenii, de la începutul părții a doua, când spectacolul iese declarat din matca shakespereană devenind nu doar politic, ci și agitatoric.

Dedicat, expressis verbis, regizorilor Lucian Pintilie și Liviu Ciulei, cu care Andrei Șerban împărtășește același crez, spectacolul Richard al III-lea este un nou argument al convingerilor sale potrivit cărora teatrul nu poate fi, mai ales în unele momente și epoci, decât politic. //

EXPLICATIE FOTO

Marius Manole, în rolul lui Richard al III-lea, regia Andrei Șerban

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22