Ringul alienării

Catalin Bogdan | 20.06.2017

CEA MAI FERICITĂ ZI DIN VIAŢA LUI OLLI MÄKI / HYMYILEVÄ MIES (Finlanda, 2016) • Regia: Juho Kuosmanen • Cu: Jarkko Lahti, Oona Airola, Mika Melender, Eero Milonoff • Câştigător al premiului secţiunii Un Certain Regard la Cannes în 2016 • Distribuit în România de Voodoo Films.

Pe aceeași temă

 

Încă ne mai întrebăm ce putea fi în mintea unui comunist cinstit din lumea liberă în­cât să adere sincer la o cauză contrazisă flagrant de realitățile lagărului socialist. Nu întotdeauna era vorba de resentiment miop, de fantasme compensatorii, de exal­tare malignă ori de idealism autist. Un re­sort intim, dacă nu mai nobil, cel puțin mai salutar, a tot stimulat conștiințele: re­fuzul alienării. Conceptul avea deja o ve­ne­rabilă carieră printre filozofi. Rousseau îl privise cu simpatie, ca o înțeleaptă re­nunțare a cetățeanului în favoarea voinței generale – o formă seculară a mai vechii providențe, au spus, sceptici, unii. Pentru Hegel a devenit motorul dialecticii – un me­tafizic de-a v-ați ascunselea cu sine în­suși. Feuerbach l-a plasat la temelia re­li­giei, pe care vroia s-o discrediteze drept fic­țiune nocivă. Cu Marx a cunoscut un pre­lungit moment de glorie, deși mulți din­tre emulii săi i-au dosit inițiala miză mo­rală. Mai aproape de noi, Marcuse a apli­cat-o spaimei față de robotizarea în ex­pansiune, iar Heidegger a numit-o inau­ten­ticitate. Existențialiștii francezi, toto­dată scriitori, i-au conferit nuanțe mai con­crete decât angoasa nedeterminată prețuită de Kierkegaard: Camus a explorat înstrăinarea și apăsarea exilului, iar Sartre greața. Pentru amândoi, însă, era vorba de cruci mântuitoare, nu de derutante im­pa­suri. Solitudinea carcerală a celui ce re­fuză radical conformismul moral devine pre­miza solidarității, în timp ce in­con­fortabila greață poate fi – precum ulterior în Matrix – o salutară trezire la realitate. Și mai aproape de noi, conceptul și-a găsit o expresie extraterestră în Alien.

 

Dacă pentru marxiști alienarea e legată prioritar de spe­cia­li­za­rea muncii, alții au lărgit pers­pectiva spre alte mize, dar pen­tru toți în joc rămân im­pe­rativele subiectivității. Ce aș vrea să fiu nu prea corespunde cu ce sunt, iar res­pec­tiva falie are rezonanța unei crize tragice. Neîmplinirea propriului potențial echi­va­lează cu o fatală ratare – povestea e veche, dar de la Platon încoace o schimbare fun­damentală a survenit în datele problemei. Pe vremuri, ținta era să dai la o parte fal­sele identități pentru cea cu adevărat rea­lă – cam în felul eleaților, pentru care mișcarea era doar o iluzie. Modernitatea, în schimb, pare mai îndrăgostită de miș­ca­re decât de ținta ei, astfel încât alienarea a căpătat statut de virtute – chiar mai solicitantă, într-un anumit fel, decât cele vechi. Lupta cu aceasta a devenit astfel mai degrabă fundamental ambiguă, o con­fruntare din care nu putem scăpa decât nar­cotic. Ni se cere să privim monstrul în fa­ță și să nu capotăm, o cerință care pe unii i-a revoltat – pe comuniști, de pildă –, iar pe alții i-a întors din drum spre iluzorii res­taurații – după principiul: ce este este, in­di­ferent de tribulațiile subiectivității. Exis­tă însă și o a treia cale, care nu concepe alie­narea nici drept abandonul unei vo­ca­ții, nici drept un recul în fața propriei liber­tăți. Ci o asociază cu o inapetență pen­t­ru ludic – contrar inefabilului tenis cu realitatea recomandat în Blow-Up.

 

Renunțând la obsesia răvășitoare a eu-lui, dar și la cea a ordinii imuabile – pentru care Dum­ne­zeu e un vechil fără simțul umo­rului și resentimentar după de­ro­gări –, rămâne să învățăm flirtul cu via­ța – o pricepere nu chiar la îndemână, dar nici exclusivistă. Un flirt presărat cu is­pi­te, care ne pot abate pe căi înșelătoare, de­turnați de la mize promițătoare spre ofer­te și mai promițătoare, dar destabilizante. De fapt, această destabilizare e adevărata alienare: atrași de prea mult, riscăm să rămânem cu prea puțin, dublu inadecvați față de oportunitățile dialecticii exis­ten­ția­le. Cu atât mai mult, prea hulitul echilibru aristotelic merită o nouă șansă în uni­ver­sul stridențelor specifice civilizațiilor avan­sate. Justa măsură nu e atât o chestiune de dozaj, cât de priorități.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdsadasdsaan.jpg

Imagine din filmul finlandez Cea mai fericită zi din viaţa lui Olli Mäki

 

În Cea mai fericită zi din viaţa lui Olli Mäki protagonistul e provincial, brutar, îndrăgostit. Olli e și un redutabil boxer, obișnuit cu ringurile de amatori. Dar con­textul e unul favorabil orgoliului național, astfel încât în capitală se aranjează pentru el un meci de un cu totul alt nivel, care i-ar putea aduce în premieră – și țării, toto­da­tă – un trofeu mondial. Această ascen­siu­ne devine pentru Olli o provocare mai so­licitantă decât pugilatul în ring. Ședințe fo­to publicitare, gesturi regizate pentru un documentar (cu potențial celebrativ), mese cu sponsorii – toate sunt departe de sensibilitatea sa morală, de mobilurile com­bativității sale, de propria Weltan­schau­ung. Începe să primească lovituri din diverse unghiuri: de la antrenor – a cărui vanitate îl obligă să slăbească pentru a se încadra la o altă categorie și care nu privește cu ochi buni însoțirea, în pe­ri­oada ultimelor pregătiri, cu iubita din pro­vincie – la capitaliști – care îi solicită pre­zen­ța la ipocrite mondenități ori îl bă­nu­iesc de comunism – și de la fotografi – ca­re îi mistifică statura cu un umilitor scău­nel pentru a nu apărea mai scund decât ma­nechinul partener de afiș – la jurnaliști – dornici de o retorică mai agresivă, pe mă­sura mizei mediatice. Simte că poate ajun­ge precum figuranta de la jocul de bâlci – mingile aruncate de spectatori răsturnau în­tr-un bazin cu apă două femei tolănite dea­­supra – la care participă într-o seară, în­­tr-o companie veselă: tristă – într-o am­bi­­valență de clovn fellinian – când își scoa­te peruca, odată rămasă singură, după ha­zul stârnit de caraghioasa scenetă.

 

Un aliat îi e iubita, la fel de stingheră prin­tre ritualurile de socializare ale capitalei. Antrenorul aproape îi sugerează cât de inoportună e – factor de neavenită dis­tor­siune – în raport cu miza victoriei, dar pen­tru el e parte indispensabilă a pro­priului echilibru. Fără ambiții de par­ve­nire, are patima de a-și trăi vârsta și profită de deliciile ludice: o baie nocturnă în pădure, zigzagul bicicletei care-i duce pe amândoi, duhul pedagogiei distractive. E discretă, nici sufocantă, nici absentă, de o cochetărie a vioiciunii împărtășite, în­vă­ță­toarea lui în ale surâsului, ceea ce pen­tru un tânăr mai mult preocupat (ori chiar încruntat) e un exercițiu de-a drep­tul salvator – titlul finlandez al filmului e Omul care zâmbește. Antrenorul – de­par­te de un rol malefic – e un prost exemplu: cu un mariaj deja problematic, dependent de bunăvoința bogaților, captiv ser­vi­tu­ților spectacolului pe (mulți) bani. Olli pa­rează greu, dar, deși învins de campionul american prin k.o., rămâne în picioare în ringul care contează.

 

Dar să nu considerăm facil că opoziția vizată este între na­tură și civilizație ori între rural și urban. Peisajul finlandez în­suși cunoaște falii mai puțin abrupte în acest sens – nu întâmplător, Alvar Aalto e unul dintre părinții ar­hi­tecturii organice. Nu tradiționalismul e so­luția lui Olli (și a iubitei sale), nici re­fuzul rafinamentelor civilizației ori al popularității, ci jocul: a arunca pietre razant pe suprafața apei se poate face și la Kokkola, și pe cheiurile din Helsinki. Să te zbengui cu un zmeu prin grădini nu ține de o societate anume. Să te pretezi la poze de circumstanță cu băbuțe din lumea bu­nă are, în schimb, un ușor gust de alie­nare. Adevăratul Olli Mäkki chiar apare în finalul filmului, alături de soția sa, în postura unui anonim cuplu de bătrâni afectuoși – dovada unei opțiuni inspirate a tânărului boxer, învins doar în ringul vi­zibil – cu care se intersectează întâmplător cel al protagoniștilor. Prețul faimei s-a dovedit nu o dată, pentru vedete de orice fel, excesiv. Între adulația fanilor și o sin­gurătate pentru care uitaseră să se pre­gătească s-a iscat pentru mulți un hău ce le-a înghițit fatal sufletele. Într-un re­gis­tru mai discret, e și experiența fiecăruia din­tre noi: prea ușor ne lăsăm furați de reflectoarele vieții, în cel mai bun caz treziți brutal de revelațiile orei 3 a.m. – vorba lui Steinhardt. Unii au scăpat de această turmentată pendulare ori de și mai funesta alienare prin exercițiul po­trivitei căi de mijloc. În fond, realitatea poa­te fi transfigurată fie prin siluire – pre­cum grăbita scădere în greutate solicitată în vederea meciului –, fie prin adaptare – precum pantofii de nuntaș de ocazie, în­desați la vârf pentru a fixa un picior mai scurt.

 

Filmul lui Juho Kuosmanen datorează mult opțiunilor imagistice: un contrast alb-negru versatil, cu mize mai degrabă neorealiste decât expresioniste, cu un lu­ciu al obscurității dincolo de noir; o (spe­cific nordică) luminozitate paradoxală; o complexitate formală discret fluidă – abu­rii saunei, picăturile de transpirație, aver­sele de ploaie, ochiurile frunzișului, suc­ce­siunea trunchiurilor, băltoacele drumului, jocul umbrelor; un sfumato dialectic între spațiile deschise și cele închise. Coerența suplimentară oferită de reducția bicoloră reflectă un cadru existențial mereu lo­cui­bil – precum cazarea în patul suprapus de copii nu inhibă joaca amoroasă a cuplului, ci o adaptează. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22