Rolling Stones

Prolog n-a fost niciodată tânăr şi neliniştit. Nici măcar la înfiinţare, acum 25 de ani, când s-a ivit dintru-nceput spelb, vârstnic şi cuminte. Dar nici atunci şi nici acum nu era inofensiv: în ultimii ani ai comunismului, în climatul acela de grotesc şi îngenunchere, de propagandă şi penurie, tăcerea gravă, apretată, dar tăioasă a grupului Prolog ţintea spre o imposibilă curăţire. Utopică, morala sa se opunea paradei revoluţionare şi oficialismelor lucrative, adesea travestite în postmodernisme factice, tehnice şi vesele. În anii consumismului, la fel, Prolog a promovat retractilitatea şi suspiciunea faţă de noul invaziv şi cosmopolit al amăgitoarei abundenţe, insistând calm, dar ferm, pe valorile tradiţionale, considerate de ceilalţi ca fiind depăşite.

Prolog este într-o poziţie cu totul aparte: a fost reacţionar în comunism şi este reacţionar în consumism. Prin expoziţiile şi simpozioanele desfăşurate într-o cadenţă de neabătut, Prolog descrie o mişcare tacit critică în raport cu timpurile pe care le-a parcurs. Prolog nu dă cu pumnul, ci loveşte cu şoapta, precum picătura chinezească. Prima lor expoziţie, Floarea de măr (Căminul Artei, Bucureşti, 1985), a trasat, definitoriu şi definitiv, traseul ideologic şi plastic urmat şi în ziua de azi: pictură în surdină, cu teme modeste, atemporale, dar cu mesaje ample, spirituale. Pomi, flori, case, grădini şi obiecte uzuale sau de cult au devenit containere favorite de credinţă şi de fiinţă naţională, delimitând o iconografie în care disimularea şi iluminarea se conjugau. Ideologic, Prolog susţine tradiţia naţională, creştină, ortodoxă. Plastic, Prolog adoră tradiţia modernistă de şcoală occidentală, îndeosebi pe cea franceză. Moraliceşte, Prolog vede vicii şi alienare acolo unde majoritatea vede rutină şi normalitate şi arată porţi şi alinare acolo unde majoritatea vede doar ziduri, ruinele unor virtuţi devenite comice acum.

Prolog e în contratimp voit cu vremea, cu lumea, este inadecvat în chip militant. Aici rezidă funcţia sa subversivă: el se refuză ca revoluţie, dar se propune ca soluţie. Lucrurile acestea ar avea puţină importanţă dacă ele ar rămâne la stadiul de teze. Teze interesante, în artă şi nu numai, produc mereu alţii şi alţii. E intelectualmente palpitantă, dar totodată deprimantă sarabanda lucrurilor şi ideilor interesante care se succed cu o viteză ameţitoare şi din care nu mai rămâne, adesea, nici ecoul.

Dincolo de strategii şi de iconografii, Prolog a avut de-a face, dintru-nceput, cu ce-i vechi, peren, durabil: trăirea celor ce au fost drept cele ce sunt mereu are o bătaie mai lungă chiar decât simbolismul religios explicit. Ar fi fost o catastrofă ca promotorul acestor teze să se dizolve după câţiva ani. Dar nu este deloc un miracol că durează de atâta timp, tocmai pentru că durata, timpul, permanenţa stau în miezul ideologiei Prolog. Grupuri artistice s-au înfiinţat şi înainte, şi după Prolog, dar niciunul nu a rezistat. Dizolvarea lor le-a arătat adevărata natură: aceea de simple mecanisme de promovare, trambuline de pe care se sare cu sufletul la gură către un mai sus care se dovedeşte, frecvent, neant. Prolog nu este o trambulină, ci o platformă, un loc de adunare şi de şedere, pe alocuri, un spaţiu al complacerii, pe altundeva, al resentimentului, dar niciodată un simplu loc de trecere. Agregarea şi destrămarea grupurilor artistice, sub auspiciile nevoii de promovare, caracterizează profund o epocă productivist-inflaţionistă, în care contează mai mult demersul decât mersul. Or, tocmai mersul lent al lucrurilor, continuitatea şi construcţia în timp, ca reper, sunt valorile pe care le cultivă implicit perseverenţa Prologului, dincolo de etnocentrismul său ortodoxist afişat. Expoziţiile lor, precum aceasta de acum, sunt retrase, aproape insipide, ca un canon indistinct îndeplinit în public. Discursul este murmurat, lucrările sunt doar nişte urme aproape şterse, pentru că ceea ce se arată nu este opera, ci solidaritatea grupului, comunitatea, comuniunea, afinitatea care se simte între ei, între lucrările lor, ca un ciment de stări evanescente, dar convergente, ce ţine laolaltă vieţi întregi, aspiraţii, credinţe.

Prolog e un model. Un model metanoetic de antiatomizare, de neg-entropie, de căutare-găsire a centrului. Unic, de fapt, pe scena culturală locală. În model, se văd însă atât ambiţiile, cât şi problemele grupului. Ambiţiile, în ciuda modestiei profesate, sunt nemăsurate. E drept, zgomotul autoritarismului (prezent în orice model) nu e strident, dar el este acolo, de pildă în panotarea aparent nevinovată a lucrărilor – întotdeauna - la (sub)simeza de 90 de cm, ca pentru ochii copiilor (căci doar aceia sunt nevinovaţi, nu-i aşa?!), ceea ce obligă privitorul normal să se frângă de mijloc, să se aplece, să se încline, să coboare pentru a vedea mai bine. Panotarea aceasta are funcţie de manifest, de poziţionare ideologică, nu de tehnică a instalării operelor. Expoziţia acţionează ca un dispozitiv coercitiv, inflexibil, care apasă şi converteşte fizic privitorul. Experienţa estetică devine astfel o mecanică a învăţării umilinţei, a diminuării sinelui în faţa inefabilului. Prolog se dedă la o didactica magna în chip procustian, politicos, dar nu mai puţin rigid şi demonstrativ, şi prin felul misionarist în care, pe parcursul deceniilor, nucleul iniţial inalterabil („apostolic“) şi-a făcut părtaşi, pe perioade de timp mai lungi sau mai scurte, un şir nesfârşit de artişti diferiţi, de la Sorin Dumitrescu şi Horia Bernea până la Florin Niculiu, Ion Grigorescu sau Ioana Bătrânu. Problemele Prologului vin chiar din aceste ambiţii, din orgoliul de a avea o ştiinţă (egală, prea egală) a transcendentului, care este aplicată, apăsător, pe spatele şi pe ochii celorlalţi (cu, evident, cele mai bune intenţii). Pe de altă parte, perseverenţa şi continuitatea, atunci când nu mai construiesc ceva în plus, ci devin dogme (ce-i drept, creatoare) bune pentru prozelitism, riscă să transforme acţiunile grupului într-o telenovelă infinită, în care ceea ce contează este trama, în timp ce personajele secundare se succed, apar şi dispar pentru a da culoare locală unui episod sau altuia. Riscul transformării mersului în somnambulism se resimte din reacţiile decelabile şi în această expoziţie, în care Paul Gherasim, vocalistul consacrat al grupului, ajuns la venerabila vârstă de 85 de ani, se simte dator să execute un solo de virtuozitate cu cele două lucrări din 2010, Lambda şi Pătratul de purpură, savante digresiuni în jurul semnului crucii.

Pentru a arăta că şi mersul său nu este doar o părere, Ion Grigorescu ţine să surprindă şi să tulbure apele cu acordurile electrice din sofisticata Semnătura Sultanului, o pânză recentă (2010) în care, între două bucăţi de peisaj neaoş (aproape citate după colegii Bernea şi Flondor), se etalează, plutind în mijloc, ca un nor şi nimb bizar, splendid şi perfid încolăcită, semnătura caligrafiată cufic, în aur, a vreunui sultan, a oricărui sultan, semn indelebil al stăpânirii eterne a locurilor noastre (inconfundabil de ale noastre, cum numai o pastişă după Bernea putea să arate) de către spiritul oriental. Peisajul, „ţara“, pare o vacă mare, tristă şi frumoasă, pe crupa căreia se răsfaţă marca unui proprietar de aiurea, ştampilă strălucitoare, dar atât de străină totuşi încât poţi să ţii seama de ea doar dacă o vezi din când în când (iar Ion Grigorescu doar asta face, vizualizează ceea ce ştim că există, dar preferăm să nu ni se arate mereu).

Cu asemenea continuitate şi cu astfel de partituri, Prolog arată, precum omologii lor din lumea rock, Rolling Stones, de ce muzica nu li se perimează, de ce, chiar dacă sunt mai toate predici, hiturile lor cu ritmuri tracasante rămân mai consistente decât remixurile de studio, dansante, ale artiştilor la modă. //

Prolog, Galeria Curtea Veche, str. Franceză, nr. 54, 29 iunie-30 iulie.