Roma arme, militantism și gândire politic-corectă

Aflăm de la știri despre un concert dedicat persoanelor cu deficiențe de auz. Acestea ar percepe muzica prin mulți alți receptori decât urechea, adică, de pildă, simt un vibrato de vioară în piept, ne spune specialistul. Și ne mirăm cum de nu îi vedem protestând că nu sunt tratați egal sau, mă rog, ca o minoritate cu drepturi mai ceva... acești oameni și alții ca ei care trăiesc în alveole dictate de particularitățile lor specifice. Mutatis mutandi, căci nu despre cazuri medicale e vorba, ne-am putea gândi la exaltările altor diferiți cărora le place să se exhibe și să domine prim-planul scenei sociale, încurajați de o interpretare greșită a gândirii politice corecte și care, în acest fel, vorba lui Matei Vișniec dintr-un articol recent, amenință să devină un fel de nouă rinocerită care bântuie Europa. Observația scriitorului pleacă de la cazul unui spectacol cu aceste atribute prezentat la Avignon și aspru criticat în presă, spectacol despre o familie care se dezmembrează de-a lungul unor decenii de istorie, aluzie directă la imaginea actuală a Europei. (Arhitectură de Pascal Rambert.) Fiindcă, da, lumea s-a cam săturat de acest soi de militantism exclusivist care, spune cercetătoarea Isabelle Barberis în L’art du politiquement correct - ar putea duce „la instaurarea unor noi forme de academism și formalisme în creația teatrală și în general în domeniul spectacolului“ (apud Matei Vișniec).

Introducerea mi s-a părut potrivită la comentariul care urmează, despre spectacolul Roma arme, creație a Teatrului „Maxim Gorki“ din Berlin, pentru care regizoarea Yael Ronen, din Israel, a luat Premiul Europa pentru teatru (la capitolul Noi realități teatrale) în anul 2018.

În turneu prin Europa, grație susținerii Institutului European pentru arte și cultură (IERAC) și a Fundațiilor pentru o societate deschisă, schimburi culturale, schimburi de tineret, Inițiativa și drepturile omului, Programului de sănătate publică și a Institutului Goethe, acest spectacol a poposit și în București, găzduit fiind de Teatrul Național.

Inițial, reprezentația fiind dedicată problemelor minorității rome, a fost realizată de un grup de actori romi din diferite țări europene - Austria, Serbia, Germania, Kosovo, România, Anglia, Suedia.

Prin conținutul ei, însă, ea atinge și teme ale altor minorități, LGBT fiind cea mai vizibilă datorită potențialului de spectaculos, ca să nu mai vorbim de tema Holocaustului, unde istoria genocidului romilor evocată cu îndârjire e înrudită cu cea a evreilor din Al Doilea Război Mondial. Armata romă alcătuită ad-hoc, care la un moment dat chiar pune mâna pe arme, e menită să provoace simțul dreptății în rândul acestei comunități și un proces de conștiință la ceilalți, responsabilizându-i. Trecutul invocat ca argument face dificilă, de altfel, dorita integrare pe care Europa o clamează, iar reprezentanții romilor de pe scenă îl invocă tocmai de aceea. Trecând prin istoria de veacuri a acestei populații, tratată ca inferioară în multe împrejurări nefericite, dar mai ales referindu-se la fapte din contemporaneitatea imediată, spectacolul reușește un portret colorat în care încape și costumul cu evantai al gitanei din Ronda (Carmen) și Djalem, Djalem, șlagărul emblematic, lansat de filmul lui Aleksandr Petrovič Am întâlnit și țigani fericiți și devenit imn al romilor, dar și cazurile de persecuții atroce soldate cu pierderi de vieți omenești. Celebrități ca Charles Chaplin, Emir Kusturiҫa aparținând etniei, dar și oameni de rând răspândiți pe mapamond, fiecare cu destinul lui, se luptă să impună imaginea unei umanități adesea ultragiate, dar apte să-și apere valorile.

Nu putem spune dacă scenariul e preocupat să țină balanța între însușirile care ni-i fac simpatici pe romi și defectele sintetizate în clișee pe care spectacolul le evocă zâmbind. Ori dacă la un moment dat nu sunt mai savuroase autoironiile decât îndemnurile la răzbunare pe care le conține spectacolul. Cert e că realitatea faptelor documentate de regizoarea-scenaristă, cazuri punctuale, scandaloase uneori, precum marginalizarea englezoaicei rome după aflarea originii sale (pielea albă o scutise de bănuieli ) sau cel al suedezului Lindy Larsson care evită să se declare gay, situație ce pentru el ar fi fost un motiv în plus de excluziune, atârnă greu în demonstrația împotriva xenofobiei, a rasismului și a perpetuării unui statut al rușinii urmărită de spectacol. Cea mai vocală la acest capitol a fost în reprezentația de la București actrița Mihaela Drăgan, care conduce teatrul romilor și care n-a pierdut prilejul să ceară drepturi în plus pentru teatrul ei. Referirile actriței la istoria sclaviei romilor din România au stârnit însă unele reacții în rândul specialiștilor. Nici un cuvânt, însă, nici o aluzie la felul cum s-au implicat sau nu s-au implicat organismele de stat, asociațiile de profil în problematica integrării romilor în societate, fapt pentru care s-au cheltuit și se cheltuie bani importanți. Și nici despre infracționalitatea crescută la nivelul Europei pentru care cine oare e vinovat? Menționăm că acum câțiva ani a fost realizat un spectacol foarte reușit (regia Réka Tompa) la Târgu Mureș, cu date concrete din activitatea de integrare a romilor desfășurată de asociațiile din Germania, care vorbea despre ineficiența și uneori ridicolul acestor preocupări afectate de clișee și birocrație.

Privit ca spectacol, Roma arme are toate ingredientele cabaretelor politice, cu tradiția lor glorioasă din Berlinul anilor ’30 (reluată azi), tradiție din care s-a inspirat și Brecht. Ușor moralizatoare, dar intens ludice, pline de umor și farmec spectacular (se cântă, se dansează, se improvizează), numerele care se succed în decorul de cartoane și sclipici (unii zic kisch) sunt antrenante, lușând pe lângă tonul dramatic, atunci când scenariul o cere, sau devenind sobru, grav amenințător, când flăcările încing ecranul pe care mai vedem și alte îndemnuri revoluționare. Nu se uzează însă de reality show, deci nu avem imagini filmate cu personaje din viață, ceea ce pentru un spectacol cu o componentă documentară însemnată ar fi fost de așteptat. Cel mai reușit lucru e însă jocul în echipă. Nu doar prin mesajul asumat de toți actorii ca membri ai aceleiași comunități, ci și prin stilul practicat, bazat pe libertate totală de exprimare, pe mobilitate și disponibilitate pentru feluritele ipostaze prin care cei câțiva actori, virtuozi de alt­fel, trec interpretând rolurile conjuncturale cerute - spectacolul se remarcă prin omogenitate. Calitățile de actori totali pe care cabaretul le cere fiecărui membru al trupei, precum și talentul fiecăruia contribuie esențial la impactul cu sala, la modul convingător în care tezele lui trec rampa.

Rămâne de văzut dacă acest militantism declarat mai are audiență în fața unui public saturat de sloganurile politically correct care s-au decredibilizat prin formalism și aroganță, ca să o cităm din nou pe cercetătoarea franceză, care scrie referindu-se la spațiul țării sale: „Niciodată n-a existat în Franța atât de puțină diversitate ca acum, de când ne extaziem în fața diversității“. (Mulțumim, Matei Vișniec.) //