Pe aceeași temă
Grete Tartler: scriitoare, traducătoare, orientalistă. Cu mai multe volume care stau în acest generos areal tematic – la Editura Polirom: Înţelepciunea arabă. De la preislam la hispano‑arabi (2002, 2014) şi Umor şi satiră în literatura arabă clasică. al-Ğāḥiẓ, al-Hamaḏānī, al-Ḥarīrī. Antologie (2017). Cu încă unul – care dă seama, oarecum „din lateral” – de această mare pasiune de cunoaștere (pentru Orient) a doamnei Tartler: „Povestiri din Orient”, un rafinat document de travelologie. „Când mă duc în Orient, eu văd cultura pe care am studiat-o și merg pe urmele traducerilor mele”, spunea, recent, într-o intervenție radiofonică, autoarea cărții despre care detaliază în nota asupra ediției: „Textele care urmează pornesc de la călătoriile mele în Orientul Apropiat, incluzând țărmurile Mediteranei, dar și câteva locuri din Orientul Îndepărtat, cu implicări în istoria, cultura și civilizațiile respective, datorate limbilor și culturilor pe care le-am studiat și din care am tradus în timp poezie, proză și filozofie”. Unde au loc călătoriile Gretei Tartler – călătoriile consemnate în această carte? Ca locuri fizice, în ordine: în amonte de Nil; la Cairo, în Fayyum, Alexandria, Egiptul de Jos, Bagdad, Basra, Doha, Mumbai, Istanbul, Sivas, Izmir, Rhodos, Samos, Atena, Monemvasia, Creta, Evia, Ciclade, Ierusalim, Nazaret, Betleem, Sicilia; prin lumea hispanică, în Magreb sau în China. În alt sens decât cel fizic, călătoriile despre care este vorba aici sunt (făcute) și cu mintea; de aceea, „Povestiri din Orient” sunt, în mod fundamental, și „călătorii interioare”. Iar mintea autoarei/călătoarei este cu adevărat fastuoasă: pentru că aceasta poate să vadă și istorie, și rafinamentul, și excesul, și austeritatea, și minimalismul, și trecutul încărcat de sens, și viteza „la zi” în care se întâmplă lucrurile în fascinantul Orient. Așa încât, cum ne vor spune și editorii cărții, în fiecare dintre povestirile incluse în această carte și în toate laolaltă, „redescoperim un Orient mai apropiat decât ne-am fi închipuit, căruia îi datorăm atât o bogată moștenire culturală, cât și un izvor nesfârșit de povestiri”.
Încă un accent de pus: capitolul de final al cărții e despre „Orientul azi în Europa”. Fără să nege asimetriile și diferențele de religie, cultură, civilizație, Grete Tartler merge până la urmă, în această chestiune, pe mâna lui Amin Maalouf – „optimist, el crede că oamenii care provin din diverse tradiții vor ajunge să lucreze la ceea ce mâine va fi cultura noastră comună”. În plus, despre România de acum în relație cu ideea orientală, autoarea e de părere că „și la noi, ca pretutindeni acum, tinerii trăiesc preponderent în lumea virtuală, dezinteresați de rasism, diferențe religioase și de gen sau alte asemenea delimitări ale trecutului. Peisajul oriental-occidental din România poate fi socotit în rând cu cea mai recentă modernitate a Europei”.
Melancolie bine calibrată, un simț acut al istoriei, o artă la purtător evidentă de a povesti, o memorabilă poveste de iubire pe care o trăiește un anonim prins în lanțurile determinate ale Marii Istorii, un mic roman cu un profil până la urmă clasic (Stendhal e una dintre referințele potrivite pentru a pune în relație cartea despre care este vorba aici), sunt numai câteva dintre numeroasele virtuți ale celui mai recent roman al „celui mai siberian dintre academicienii francezi” (aprecierea e din Le Monde), Andreï Makine. Cartea se intitulează „Calendarul unei vechi iubiri” (colecția Biblioteca Polirom, traducere de Alexandra Cozmolici) și are – bineînțeles, am putea spune fără să clipim – un aer oriental, rusesc în mod aparte. Odată cu ea, odată cu această carte care orchestrează o „traversare telescopică și romantică a secolului XX”, avem – au numărat deja cei care fac contabilitate literară – cel de-al douăzecilea roman al lui Andreï Makine. O paranteză oarecum anecdotică și care ne ajută să nuanțăm și contabilitatea romanelor care sunt scrise (nu și semnate, se va vedea imediat de ce) de Andreï Makine: de-a lungul unui deceniu, Makine a fost autorul unui experiment public pe care, la altă scală și în alt timp, l-a mai încercat – cu multe reușite la activ - și Romain Gary (singurul scriitor din lume care a primit două Premii Goncourt) – și anume (între 2001 și 2011) a publicat patru romane excelente sub pseudonimul Gabriel Osmonde (trei dintre acestea au și apărut în românește, la Editura Univers). A și spus, de altfel, după ce această regie personală a fost dată în vileag că „am vrut să creez pe cineva care să trăiască departe de harababura lumii”, dar și că „Makine nu este numele meu adevărat. Osmonde este mai ancorat în mine decât Makine”. Revenind –majoritatea romanelor (eu am numărat 15 din cele 20 publicate până acum) lui Andreï Makine. „Calendarul unei vechi iubiri” e cartea în care „într-o limbă cizelată, Makine urmăreşte destinul haotic al unui bătrân rus marcat pentru totdeauna de prima femeie pe care a strâns-o în braţe.
Un frumos roman slav pe stil vechi, extrem de melancolic, dublat de o incursiune în evenimentele tulburi ale secolului XX şi de un joc subtil cu timpul”. Punctul de tensiune luminoasă cel mai înalt pe care îl atinge intriga acestui roman ține de ordinea (și dezordinea, dar mai ales ordinea) lumii vechi – atunci, în Rusia, în Crimeea mai precis, la crepusculul acesteia și la intersecția extrem de violentă cu lumea nouă adusă de Revoluția Rusă din 1917 se consumă o mare iubire. Și tot atunci, în intersecția teribilă a istoriei, are loc și tragedia: femeia care protejează și care iubește moare. Parafrazând: „Roșu și negru” e la Stendhal, „Albii și Roșii” sunt aici, în cea mai recentă carte a lui Makine. Și, între alb și roșu, o mare iubire pentru o femeie – despre care un bătrân îi amintește eroului principal că „trăiește în ceea ce ai păstrat din dragostea ei. Da, un soare de toamnă, lumina mării, o viață trăită după vechiul calendar, cum ziceai...”.
Jacques Attali e un nume bine-cunoscut cititorilor din România. Polirom este editura care a publicat de-a lungul timpului mai multe dintre lucrările acestui eseist (dar și economist, fondator al unor ONG-uri importante și, nu lipsit de importanță, pentru zece ani, consilier al președintelui François Mitterrand). Între titlurile pentru care e, cum spuneam, o prezență familiară pe piața de carte de la noi: Scurtă istorie a viitorului (2007, 2016), Cum să ne apărăm de crizele următoare (2019), Istoriile alimentaţiei. Ce va să zică a mânca? (2020) şi Istoriile mass-mediei. De la semnalele cu fum la reţelele de socializare şi dincolo de ele (2022). Recentissim, la începutul acestui an de fapt, o nouă carte a lui Attali ( tot la Polirom, în sobra și distinsa colecție „Plural” a editurii, traducere de Magda Jeanrenaud): despre Istoriile și scenariile de viitor ale educației.
Nu e, în economia acestui eseu, decisiv e faptul că J. Attali a fost, pentru un deceniu, consilierul atât de cunoscut al nu mai puțin faimosului François Mitterrand. Fiindcă această carte nu e îndatorată, definitiv, unei busole ideologice – cum am fi tentați să credem: în cazul de față, o busolă al cărei nord e stânga! „Istoriile și scenariile de viitor ale educației” e lucrarea unei minți umaniste și lucide, pentru că nu refuză să vadă adevărul timpurilor prezente, unei minți îngrijorate cu privire la ce se va întâmpla cu educația și, pe cale de consecință, cu umanitatea din noi.
E evidentă, de-a lungul secolelor și mileniilor, ne spune eseistul francez, o anume pasiune care are legătură directă cu educația: pasiunea de a transmite. Nu de la începuturi, ci mai degrabă de curând, există și școala; și, plecând de la condiția ei actuală, apar motive de încercănare – pentru că, „deși s-a impus relativ recent ca principalul loc unde se transmit cunoștințe, școala este la ora actuală, aproape pretutindeni, în pragul imploziei, confruntându-se cu uriașa creștere demografică și cu dezvoltarea rapidă a domeniului digital”. Iată și marea întrebare care dă dorsala construcției ideatice a lui Attali din această carte: ce se întâmplă, ce se poate întâmpla cu nevoia și cu pasiunea de a transmite față cu o criză – nu numai punctuală, ci de sistem & de civilizație chiar – precum e aceasta în care se află școala (și educația) acum? Sunt mai multe posibilități.
Două descurajante, „de coșmar” chiar: „În unul dintre ele, din lipsă de resurse, trei sferturi din omenire vor fi în scurt timp lipsite de școală și de cunoștințe. În celălalt, transmiterea cunoștințelor se va face în esență prin mijloace digitale, apoi genetice, către indivizi; aceștia vor primi cunoștințe social utile de la niște mașini din ce în ce mai direct conectate la creier, până când fiecare ființă umană va deveni ea însăși un artefact plin de artefacte”. Dar e loc și pentru alte proiecții – unele care să ne ajute, în cuvintele autorului, să depășim „închisorile vieții și ale Universului”.
