Pe aceeași temă
În 1937, istoricul de artă şi poetul englez Sacheverell Sitwell (1897-1988) face o călătorie în ţara noastră la invitaţia privată a prinţesei Ana-Maria Callimachi. De pe urma vizitei sale pe parcursul căreia a fost găzduit de Regina Maria (la Bran), Carol II (la Peleş), familia Callimachi (la conacul de la Măneşti-Prahova) şi Martha Bibescu (la Mogoşoaia), beneficiind de consultanţa unor apropiaţi ca Matyla Ghika şi Dem. Dimăncescu, a rezultat unul dintre cele mai spectaculare memoriale britanice despre România, publicat în 1938 la BT Bashford din Londra, sub titlul Romanian Journey. Nimic din marile derive politice ale momentului nu transpare însă în acest text „apolitic“, ultimă imagine a normalităţii vieţii din pragul marii catastrofe mondiale. Cartea a fost tradusă de Maria Berza, care mai semnează un succint, dar util aparat de note şi un cuvânt înainte ce contextualizează oportun scrierea şi receptarea ei în timp. Din păcate, nu toate pitoreştile fotografii ale ediţiei londoneze sunt reluate aici...
Călătoria se desfăşoară în patru mari etape: în prima, urmează traseul Sighişoara-Sibiu-Valea Oltului-mănăstirile montane olteneşti (Cozia, Govora, Dintr-un lemn, Bistriţa, Hurezi)-Curtea de Argeş-Câmpulung-Rucăr-Bran-Braşov-Valea Prahovei-Măneşti; în a doua, explorează Bucureştii (din Kiseleff la Mănăstirea Antim) şi împrejurimile (Pasărea, Căldăruşani, Mogoşoaia), în a treia, campează pe Dunărea de Jos, la Galaţi, şi în Delta lipoveană, la Vâlcov, dar şi în ţinuturile dobrogene de la Constanţa şi turco-tătărescul Balcic („hărăzit pe veci să fie fotografiat şi filmat“), iar în a patra străbate ruta Chişinău-Cernăuţi-Hotin-Suceava-mănăstirile nemţene şi bucovinene-Maramureş. Cu gândul la călătoria inversă, dinspre Orient, a lui Paul de Alep şi a Episcopului Macarie, Sir Sitwell ştie că se îndreaptă spre capătul estic al lumii civilizate şi, pentru a nu altera emoţia descoperirii, evită o documentare preliminară. Observă totuşi că nu există în limba engleză „nimic care să descrie ţara, cu specificul ei şi operele de artă“. Valorificându-şi sensibilitatea estetică şi expertiza istoriografică, inclusiv cea în materie de „bizarerii“ ale artei baroce, el va urmări, prioritar, specificul local (mai ales cel „oriental“) şi operele de artă caracteristice, procedând ca un explorator atras de diferenţa „exotică“ a ţinuturilor în raport cu civilizaţia occidentală: cu cât mai sălbatice, mai originare, cu atât mai apreciate. Nu-i de mirare că ochiul său nu apreciază prea mult Sibiul, Sighişoara sau Braşovul (în care vede o copie provincială a Vienei), ci e sensibil la rusticitate, la turmele de bivoli din câmpia transilvană, la primitivismul ţiganilor lăieţi sau la arta covoarelor ce „vestesc apropierea Orientului“. Preferinţele sunt asemănătoare celor ale unui Mihail Sadoveanu şi ale tradiţionaliştilor antimoderni. În contra modernizării industriale, metropolitane, Sitwell exaltă arta ţărănească „unică în Europa“, vechimea rurală necoruptă şi eclectismul exotic al tradiţiilor multietnice, pledând pentru un muzeu în aer liber, similar lui Nordiska din Stockholm (deşi în 1935 Dimitrie Gusti tocmai inaugurase la Bucureşti Muzeul Satului, neremarcat de călătorul englez!). Din păcate, tăvălugul pseudomodernizării comuniste avea să distrugă arhaicitatea reziduală printr-o urbanizare avortată.
Deşi consideră Casa Capşa, restaurantele bucureştene şi hotelurile din Sinaia ca fiind la standardele europene cele mai înalte, Sitwell e mai receptiv la bucătăria tradiţională (apreciată superlativ) sau la frumuseţea covoarelor olteneşti (a căror valoare e situată imediat după a celor persane). Îl atrag, deopotrivă, viaţa „naturală“ a ţiganilor (despre care se documentează temeinic), izolarea pitorească şi intimitatea miniaturală a mănăstirilor (în cercetarea cărora arată competenţe de bizantinolog), sălbăticia „africană“ a Deltei, verile „indiene“ şi iernile „siberiene“ ale Bucureştiului, cu prea puţin dintr-un Mic Paris, dar cu fermecătoare grădini de vară şi livezi întinse în stil „oriental“, viaţa ultimilor muscali scopiţi şi a ortodocşilor de rit vechi, a sefarzilor din Capitală şi a evreilor galiţieni din Nord, despre care scrie pagini expresive. Evocarea fabuloasei istorii a scopiţilor (între alte secte de „fanatici“ ruşi) sau descrierea atmosferei mistice de la Mănăstirea Petropavlovsk (ascunsă în pustietăţile Deltei) oferă splendide pagini de proză, îmbibate de atmosferă „specifică“. Pentru Sitwell, România e un loc al traiului ieftin şi îmbelşugat, chiar în zonele sărace (doar Bulgaria şi Iugoslavia i-ar sta alături în Europa…), cel mai nordic bastion al moştenirii bizantine şi, totodată, un paradis al multietnicităţii, chiar dacă marile discrepanţe sociale, sărăcia, economia de subzistenţă (remarcate în treacăt) îndreptăţesc opinii contrare. Pe fondul unei percepţii idilice asupra diversităţii minorităţilor din România Mare, ascensiunea antisemitismului e, de asemenea, ignorată (suntem în 1937!), Sitwell mărginindu-se să constate caracterul marcat evreiesc al oraşelor din Maramureş sau Bucovina şi invocând „soluţii“ în genul Planului Madagascar de expulzare a evreilor est-europeni: „Această populaţie evreiască a început să fie foarte numeroasă şi e de văzut ce formă de emigraţie ar putea fi de folos. (…) Problema evreilor din Europa de Est se dovedeşte de fapt insolubilă. Dar rămâne o problemă ce capătă an de an o importanţă tot mai mare şi curând ea va trebui să fie confruntată cu hotărâre şi să se ia o iniţiativă în faţa pericolelor şi dificultăţilor reciproce. (…) Viitorul unor oraşe ca Cernăuţi, Hotin sau Sighetul Marmaţiei trebuie să fie una dintre marile griji sau preocupări ale României“. Ce a urmat se ştie.
Memorialul nu trebuie creditat totuşi ca document reprezentativ, ci ca imagine subiectivă înregistrată de un iubitor al artei, îndrăgostit de ţara misterioasă şi stranie pe care o vizitează. Atât farmecul, cât şi vulnerabilitatea mărturiei provin din perspectiva pur estetizantă a autorului. Multe impresii contrariază: grav bolnavă, Regina Maria apare într-o bună formă fizică, Regele Carol II e prezentat ca „omul cel mai capabil din ţară şi, după Atatürk, persoana cea mai capabilă din Europa de Est“, interiorul mănăstirii de maici Dintr-un lemn aminteşte de un… harem, dealurile oltene seamănă cu peisajele Toscanei etc.
Comparaţiile, analogiile artistice sunt abundente şi spectaculoase. Mănăstirile Suceviţa şi Voroneţ sunt asemuite, admirativ, celor de la Mistra şi Meteora, de la Trabzon, Patmos şi Santorini. Dublată de un har al descripţiei ce îmbină empatic poezia sadoveniană a vechimii cu voluptatea odobesciană a referinţelor culturale, erudiţia „arheologică“ şi comparativă a istoricului şi colecţionarului de artă e la ea acasă, fie că are în vedere mănăstiri, conace, castele, aşezări, costume populare, covoare, tablouri: vezi, între altele, bogatele consideraţii arhitectonice, paginile despre moştenirea fanarioţilor şi despre picturile unor occidentali găzduiţi în Valahia premodernă (Liotard, Dupré, Constantin Guys ş.a.) sau despre tablourile lui El Greco, achiziţionate de Carol I. Pe urmele lui Keyserling, Sitwell e un fin „cititor“ de tradiţii orientale ignorate, apt să le identifice prompt stilurile şi să le reconstituie, cu economie de mijloace, istoriile, multe frizând fabulosul. De un feeling autentic sunt paginile despre specificul bucureştean, asemănătoare celor ale lui Paul Morand.
Călătorul e profund marcat de cântecele populare, asemuite şansonetelor franţuzeşti, fadourilor portugheze, vechilor melodii spaniole sau ruseşti. Evocând „tristeţea şi deziluzia“, ele ajung să-i „stăpânească subconştientul“. Însăşi despărţirea de România are loc pe acelaşi fundal muzical, în care o româncă ftizică – „artistă rară“, ca „o Yvette Guibert la tinereţe“ – cântă, într-o cafenea cosmopolită din Cernăuţi, Ionel, Ionelule şi Să vină pompierii. Scena aminteşte frapant plecarea „englezului“ Pantazi de la sfârşitul Crailor de Curtea-Veche: „Cânta sfâşietor de frumos, aproape de nesuportat. Simţind că dacă o mai ascultăm o dată vom izbucni în lacrimi, am văzut că s-a făcut miezul nopţii. Şi, peste câteva minute, trenul a plecat din Cernăuţi spre Polonia. În dimineaţa următoare, era din nou în nord. România, cu frumoasele ei amintiri, rămăsese dincolo de noapte“. Rămâne în urma acestui rafinat şi sensibil vizitator din Albion o carte frumoasă ca o fantasmă, a cărei fascinaţie sporeşte cu cât ne îndepărtăm în timp de ea. În definitiv, „trecutul e o ţară străină“… //
// Sir SACHEVERELL
SITWELL
// Călătorie în România
// traducere, cuvânt
înainte şi note de
Maria Berza
// fotografii de A. Costa,
Richard Windham şi
alţii
// Editura Humanitas,
Colecţia „Vintage“
// Bucureşti, 2011
